De curând am ascultat un podcast1, unde era invitat profesorul universitar Mircea Miclea, dialog care m-a inspirat să scriu acest articol. Printre altele, aborda și tema incertitudinii, iar pentru că traversam o perioadă dificilă, în care resimțeam un nivel ridicat de anxietate și eram epuizată, m-am gândit că o să-mi dea șansa să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Și așa a și fost.
Adevărul este că de multe ori, după cum afirmă Mircea Miclea, alegem să trăim în lumi mici, predictibile, în care simțim că putem controla multe aspecte, iar asta poate duce la un exces de siguranță și, uneori, de ego. Suntem mai mereu prinși în câte o activitate, vorbim doar cu câțiva oameni, vizităm aproape aceleași locuri. Dar lumea nu e deloc așa, ci e impredictibilă, incertă, iar noi avem puțin control. Acest fapt poate fi pus și pe seama globalizării, care, pe lângă avantajele pe care le are, ne face mai dependenți decât oricând unii de ceilalți, a faptului că avem un exces de informații, iar necunoașterea a crescut mai rapid decât cunoașterea, dar și a faptului că, deși lumea e mai sigură decât oricând, trăim într-o cultură a fricii.
Dacă trăiesc 80 de ani, am la dispoziție 4.000 de săptămâni
Faptul că nu ieșim din aceste lumi decât rar ne aduce în punctul în care ce e nou e perceput ca o amenințare, ca fiind ceva periculos. Ajungem să evităm ce e necunoscut, iar paradoxul e că deși ne vom simți mai în siguranță pe termen scurt, pe termen mediu și lung evitarea contribuie la creșterea anxietății. Încercăm continuu să creștem factorul de siguranță, dar uităm că atunci când e prea mare, s-ar putea să nu mai încercăm nimic nou. Toate aceste informații m-au făcut să vreau să mă uit mai atentă la lumea mea mică. Am văzut rapid ceea ce știam deja, dar nu voiam să recunosc. Munca îmi acaparează tot timpul, am impresia că toate sarcinile sunt importante, că mereu trebuie să fac mai mult, mai bine, mai repede. Toate acestea nu au făcut decât să mă conducă la epuizare, pe care, probabil, o resimțim mulți dintre noi, fiind prinși în capcana eficienței.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
După ce mi-am spus mai clar toate astea, mi-am amintit de o carte ce ne poate ajuta atunci când suntem în situații asemănătoare cu cea pe care o trăiesc eu și pe care am descris-o mai sus. Cartea se numește 4000 de săptămâni2 și este scrisă de Oliver Burkeman, autor și jurnalist britanic, care a avut o perioadă lungă de timp rubrica de psihologie This Column Will Change Your Life, în The Guardian.
Pentru mine, primul semnal de alarmă a apărut atunci când am realizat că, în cel mai bun scenariu, dacă trăiesc 80 de ani, am la dispoziție 4.000 de săptămâni, iar civilizația, de la sumerieni, până în prezent, are doar 310.000 de săptămâni. Pe parcursul cărții, autorul încearcă să modifice credințele pe care le avem vizavi de timp, de munca în exces, de senzația că dacă muncim mult, va veni acel moment când o să facem ceea ce ne dorim. De fapt, e posibil să nu ne bucurăm de parcurs, iar când ajungem unde vrem, să vrem mai mult, și tot așa. De asemenea, autorul pune sub semnul întrebării perspectiva pe care o avem despre timp: pare că avem o bandă cu recipiente: oră, săptămână, an și trebuie să le umplem, ca să ne simțim bine. Ca să nu ajungem la epuizare, poate ar fi util să ne conștientizăm limitele, ale noastre și ale timpului. Pentru a începe să reflectăm la această problemă, am selectat zece idei și întrebări pe care le consider utile.
Conversații de purtat cu mintea ta
Când se ivește să ai puțin timp, te invit să iei la rând ideile de mai jos și să vezi cum stai la fiecare capitol în parte.
- Picăm prea des în capcana eficienței. Trăim destul de mult mental în viitor și credem că va veni acea zi în care o să facem ceea ce contează cu adevărat pentru noi, că o să avem control. Capcana eficienței face referire la faptul că, având această perspectivă, vom munci mai mult. Cu cât facem mai mult, mai repede, vor apărea alte și alte lucruri pe care le vom considera urgente și prioritare. Astfel, scad, probabil, șansele să ne bucurăm de călătorie, nu doar de destinație.
- Plănuim încercând să controlăm. Facem compulsiv planuri, pentru că ne e greu să admitem la nivel profund cât de puțin control avem asupra viitorului. De multe ori, nu avem control asupra lucrurilor care se întâmplă, cum se întâmplă și când, însă putem controla o parte din cum ne comportăm.
- Chiar nu trebuie să le faci pe toate. E nevoie să înțelegem că e firesc să nu avem timp pentru toate, că trebuie să facem uneori alegeri dificile, iar fiecare decizie pe care o luăm înseamnă și faptul că renunțăm la anumite alternative. Decidem pe cine dezamăgim, în ce roluri eșuăm.
- Este OK să fii imperfect. Dacă amânăm pentru că ni se pare că nu o să ne descurcăm, vestea eliberatoare e că, dacă avem standarde de a ajunge la perfecțiune, oricum nu le vom atinge, așa că mai bine începem și gata. Ideea este că în unele momente e util să coborâm ștacheta, când standardele sunt nerealiste, pentru că altfel creștem șansele să renunțăm.
- Ești ceea ce faci? Lucrurile cărora le dăm atenție spun ceva despre noi. Timpul petrecut pe rețelele sociale s-ar putea să ne ia din timpul pe care l-am putea folosi pentru a reflecta.
- Cu ce plătești pentru toată munca? Considerăm, uneori, odihna inutilă, doar pentru că nu are valoare instrumentală. Poate ar fi util să ne întrebăm dacă, prin acest ritm alert de muncă, nu evităm, de fapt, să simțim anumite emoții, să ne punem întrebări legate de sensul lucrurilor pe care le facem.
- Cum ești când reduci viteza? Lucrurile nu se vor mișca mereu la viteza pe care o vrem. Ritmul poate să difere de la o activitate la alta. Uneori, suntem anxioși când reducem ritmul, iar în jurul nostru, dependența de viteză e aplaudată.
- Este OK să ai probleme! Viața e un șir de probleme. Avem nevoie de răbdare și e util să rezolvăm puțin din fiecare, pe rând. Dacă lucrăm zile în șir la același proiect, e posibil să procrastinăm apoi și să dezvoltăm aversiune față de experiența respectivă.
- Ești OK cu (dis)confortul? Două întrebări esențiale: Unde urmărim confortul atunci când e nevoie de disconfort?; Ne judecăm după standarde improbabil de atins?
- Merită? Dacă amânăm ceea ce contează pentru noi, următoarea întrebare ar putea să fie: Merită sacrificiul?
În loc de concluzii
Nu am scris acest articol cu scopul de a oferi răspunsuri, sugestii din literatura de specialitate legate de modul în care am putea gestiona mai eficient timpul și celelalte resurse. L-am scris pentru a ridica întrebări, pentru a stabili un punct de plecare pentru reflecție. Munca e importantă, oferă sens. Însă ceea ce merită pus sub semnul întrebării, în opinia mea, este sensul pe care îl are pentru noi, cât timp investim acolo, dacă merită și dacă, prin aceste activități reușim să ne facem bine nouă și celor din jur.
Bibliografie:
- Mircea Miclea ‒ Despre a alege cine vrei să fii | Vast and Curious Podcast, accesat la data de 30.11.2022
- Burkeman, O. (2022). 4000 de săptămâni, time management pentru muritori. București: Editura Publica