Psihologia științifică și practică a zilelor noastre ne arată că sărăcia relațională – lipsa conexiunilor interpersonale sigure – poate fi un eveniment dureros și traumatic. Încă din primele săptămâni de viață, absența momentelor de conectare empatică cu părinții poate influența într-un mod negativ dezvoltarea noastră biologică, sufletească, emoțională și comportamentală. Prezența conștientă, disponibilitatea afectivă și atingerile dătătoare de siguranță ale îngrijitorului sunt la fel de importante pentru creșterea și maturizarea copilului, precum caloriile și vitaminele. Dacă bebelușii nu sunt ținuți în brațe, nu sunt legănați și alinați când le este greu – dacă nu beneficiază de atitudinea iubitoare și caldă a adultului – se vor simți nesiguri, amenințați și împovărați de viață. Din multe puncte de vedere, relațiile sunt salvarea și singura noastră șansă pentru o existență împlinită și fericită.
Ce ne fragmentează încrederea
În multe povești de viață, neglijarea relațională și trauma au loc simultan, determinând o atitudine psihologică de tip simbiotic. Trauma relațională ne sparge în bucăți mici sentimentul de siguranță. Ne face să credem că nu putem avea încredere în oameni. Că mai devreme sau mai târziu aceștia ne vor răni într-un mod distrugător. Putem spune că lipsa conexiunilor interpersonale este distrugătoare pentru sinele nostru, fragmentând în profunzime tot ce numim iubire, vitalitate și apartenență. Indiferent că vorbim despre un nou-născut sau de un copilaș de cinci ani, căldura corpului părintelui, mirosul acestuia, imaginea și sunetul vocii, atenția și prezența lui conștientă înseamnă iubire și siguranță. Am putea chiar să afirmăm că relațiile interpersonale reprezintă singura formă de dependență sănătoasă. Iar dacă accesul nostru la o altă ființă umană semnificativă – așa cum este părintele, figura primară de atașament – este blocat sau manifestat inconsecvent, crește riscul comportamentelor distructive și nesănătoase.
Durerea care duce la absorbirea de sine
Una dintre atitudinile nocive și nimicitoare, despre care se vorbește prea puțin, este simbioza psihologică la care ne duce absorbirea de sine. Ruptura conexiunii cu părintele, spune Harville Hendrix (creatorul terapiei imago), este atât de incredibil de dureroasă încât nu putem evita să nu ne întoarcem spre noi înșine, devenind absorbiți de sine. În starea de absorbire egocentrică, energia este deviată de la angajarea socială sau conectarea cu ceilalți, determinându-ne să ne concentrăm pe propria durere și suferință. Putem spune despre cineva că este absorbit de sine când pare că nimic altceva nu contează decât propria realitatea subiectivă și orice altceva este negat sau minimalizat. De pildă, atunci când într-un cuplu credem că propriul adevăr trebuie să fie și adevărul partenerului. Pentru a utiliza un exemplu și mai practic, să ne imaginăm durerea respingerii sau trădarea abandonului asemănătoare dislocării unui braț sau picior. Suferința pe care o experimentăm este atât de mare încât ne îngustează percepția și conștiința fără a mai putea realiza că există și altceva decât durere. Creșterea în sărăcie relațională sau experimentarea în mod repetat a fisurilor de conexiune devine echivalentul unui mecanism de aprofundare a traumei interpersonale. Această absorbire de sine, care acționează ca o strategie de apărare, reprezintă o barieră în calea intimității interpersonale și generează atitudinea simbiotică. Dacă în biologie simbioza este definită drept un fenomen necesar, în psihologia relațiilor simbioza este cauza principală a deconectării și, probabil, durerea umanității.
Simbioza care ne dezumanizează
Credința de bază a unei minți simbiotice este mentalitatea de genul „există un singur adevăr, iar acesta este adevărul meu“. Atunci când suntem absorbiți de sine și prinși în capcana simbiozei psihologice, nu există spațiu pentru viziuni diferite sau mai multe perspective asupra realității. Lumea se reduce la comportamente și manifestări de genul: corect este „ca mine“, greșit este „ca tine“. Posibil ca astfel să putem explica și abundența metodelor de dezvoltarea personală într-o lume care pare să fie tot mai nefericită și mai puțin normală. Obsesia centrării pe preamărirea de sine, în loc să descoperim frumusețea celuilalt și a lumii din care facem parte, nu duce la altceva decât la menținerea în simbioză și absorbirea egoului.
℗PUBLICITATE
Atunci când conștiința simbiotică este la putere, oamenii din jur devin niște simple obiecte utilitare. Pierdem din vedere dimensiunea noastră spirituală, importanța și acceptarea diferențelor, fuzionarea cu non-sinele fiind modul nostru central de relaționare. Orice perspectivă diferită devine o sursă de alarmă emoțională, de frustrare majoră, care se transformă într-o tornadă interpersonală. În spațiul dintre noi, vocea simbiozei sună în felul următor: „Cum poate să-ți placă așa o prostie!?“, „Știu eu că-mi vrei răul!“, „Este o mare tâmpenie ceea ce spui!“, „Tu ești singurul vinovat pentru cum mă simt!“, „Cum adică nu-ți place această mâncare?!“, „Orice om sănătos la cap ar vedea lucrurile la fel ca mine!“ etc. În fapt, respingem imediat punctul de vedere al celeilalte persoane, pentru că se întâmplă să fie diferit de ceea ce vedem noi, determinându-l pe celălalt să se simtă vinovat sau să se îndoiască de sine. Ce-i drept, cu toții, indiferent de vârstă, statut sau studii, ne-am angajat, într-un moment sau altul, în gândirea simbiotică. Și cu toții putem să ne transformăm, dacă știm că vindecarea este disponibilă.
Diferențierea psihologică și vindecarea reală
Diferențierea este primul semn care indică fragilizarea simbiozei și dizolvarea absorbției de sine. Atunci când suntem diferențiați, conștientizăm că nu există absoluturi. Că mintea noastră subiectivă poate surprinde doar frânturi din realitate. Iar pentru a surprinde întregul, avem nevoie de inteligența colectivă. Deși suntem interconectați aidoma picăturilor de apă dintr-un ocean, după cum ne reamintește teoria imago, nu există uniformitate. Două persoane pot fi similare, dar nu exact la fel. Ceea ce înseamnă că până când nu rupem fuziunea simbiotică, nu ne putem vindeca cu adevărat. Deoarece simbioza este orice altceva, dar nu conectare sigură. Pentru ca cei din jur să se perceapă în siguranță alături de noi, ei au nevoie să simtă că diferențele sunt acceptate și respectate. Că putem să-i vedem așa cum sunt, nu doar prin filtrul proiecțiilor noastre.
Diferențierea este o practică psihologică și spirituală care necesită timp. Este un obicei interpersonal în care nu există spațiu pentru critică ori judecată. Ba mai mult, oamenii non-simbiotici își dau seama că tolerarea tensiunii diferențelor este o strategie unică de dezvoltare personală. Una în care există loc suficient pentru autenticitate, creștere și iubire. Dialogul imago este un instrument optim pentru diferențiere. Disponibilitatea de a vorbi pe rând și bunăvoința celui care ascultă de a oglindi, valida și empatiza sunt pașii care ne indică că mereu există mai multe puncte de vedere, că trăim într-o lume bogată în diversitate, că antidotul pentru simbioză este deschiderea și curiozitatea față de partenerul de dialog. Când ne oferim permisiunea de a-l asculta pe celălalt cu adevărat, fără să poziționăm ca parte centrală perspectiva personală, facem un pas important către conectare. O conectare pe care nu o putem pierde în totalitate, aceea definind natura noastră umană. Tot ceea ce putem pierde este conștiința conectării. Și pe care o putem redobândi printr-un angajament ferm pentru starea de prezență și conectarea interpersonală.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
