Skip to content

În ultima perioadă, decizia liber exprimată (precum și stigmatizarea ce vine, odată cu verbalizarea ei) de a nu avea moștenitori a devenit virală în România, în contextul în care vorbim despre o decizie subiectivă și personală. Aș vrea să subliniez cât se poate de clar, încă de la începutul textului, că această alegere ne aparține, individual, în întregime, și nu necesită explicații suplimentare.

De altfel, fie că așa este cunoscut din moși strămoși, fie că ne dorim, că simțim că ne completează viața, sau pur și simplu, ne aflăm de cealaltă parte, că ne este teamă că nu am putea performa la un nivel ridicat ori că avem alte priorități sau alte valori, sau suferim de infertilitate, acest aspect ne vizează doar pe noi înșine și pe nimeni altcineva din jur.

Dincolo de cum văd eu lucrurile, societatea, prin indivizii săi, adesea adresează întrebări intruzive asupra subiectului, fără a realiza cu adevărat efectele psihologice. Așa pățim și cu rudele insistente ce pun presiuni, pentru a fi „în rând cu lumea“.

Realitatea ne arată că tot mai mulți tineri sunt dezorientați, când vine vorba despre capitolul parentaj și nu reușesc să facă distincția între teama de a deveni părinte și acceptarea că nu toți indivizii pot sau își doresc să fie părinți. Iar pentru a înțelege această realitate, am apelat la ajutorul psihologului clinician Gáspár György, președinte al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și al Academiei de Terapie Imago România. Potrivit spuselor acestuia: „Psihoterapia și studiile realizate de psihologi ne arată că factorul cel mai important este conștientizarea, indiferent că vorbim despre o emoție (așa cum este teama), de o alegere în cunoștință de cauză sau de acceptarea unui dat al naturii (în cazul în care nu putem biologic să avem copii)“. Mai exact, psihologul punctează că: „Oamenii care trăiesc cu teama de a avea copii vorbesc adesea despre îngrijorările lor și mințile acestora construiesc tot felul de scenarii negative. Cei care aleg să nu aibă copii vorbesc, mai degrabă, despre alte părți ale vieții lor, care par să fie mai importante. Și aici aș menționa faptul că oamenii au valori de viață diferite ‒ ca să enumerăm doar câteva, aș puncta: familia, munca sau relația cu spiritualitatea ori Divinitatea“.

Egoism sau înțelepciune?

A nu avea copii este o formă de egoism? Sau a avea copii este o dovadă de egoism?

Atunci când cineva spune că nu își dorește copii, fie că vorbim de persoane publice ori despre prietenii sau rudele noastre, persoana în cauză automat primește eticheta de egoist.

Care este geneza și sensul acestei stigme, am aflat de la autoarea cărții Travesti. Identități fluide, psihologa Aurora Liiceanu: „Copiii sunt totdeauna asociați cu ideea de egoism al părinților. Părerile sunt aceleași, indiferent de cei care răspund la această întrebare, dar explicația este diferită. Se justifică diferit ideea de egoism. Cei care au copii îi consideră pe cei care nu-și doresc copii egoiști, pretinzând că nedoritorii sunt egoiști pentru că nu vor să-și asume responsabilitatea, evident, și sacrificiul – făcut de cei care au copii. Cei care nu-și doresc copii îi consideră pe cei care și-au dorit și au copii egoiști, pentru că motivează parentajul în termeni de tradiționalism, adică copiii vor fi un sprijin la bătrânețe pentru părinți“.

Concluzia pe care Aurora Liiceanu a trasat-o este că: „În cazul de față, vorbim despre o investiție pragmatică: Să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe“. Mergând pe acest filon, psihologa explică: „Cercetătorii susțin că mentalitatea individualistă de astăzi a dus la zdruncinarea ideii de sens al vieții dat de copii părinților lor. Există multe posibilități de a te împlini și de a te satisface în viață, mult mai multe decât parentajul“.

Ceea ce am mai înțeles de la psihologa Aurora Liiceanu este că, în zilele noastre, se constată că un copil dă alt sens al vieții decât cel tradițional. Un copil exprimă reușita socială a celor care-l fac. Este vorba tot de o investiție, dar una de statut, de succes în viață, de posibilități financiare semnificative. Mai există și copilul ca sursă de calitate superioară a vieții, reușind să-i faci unui bărbat bine situat financiar un copil, și tu, ca mamă, pe lângă copil, vei avea o lejeritate economică atractivă ‒uneori, chiar și familia mamei se bucură de ascensiune financiară. Deci, motivele parentajului sunt extrem de diferite și exprimă strategii diferite de viață.

Dreptul la decizie

Dreptul la decizie ne aparține, dar este influențat și de societatea în care trăim. Vârsta la care tinerii ajung să joace rolul părintelui a crescut în ultimii ani. Dacă bunicii noștri deveneau părinți până la douăzeci de ani, părinții noștri au mutat borna după al doilea deceniu de viață, iar generațiile noastre ajung să cunoască acest sentiment undeva în jurul vârstei de treizeci și ceva, către patruzeci de ani, când deja cariera este solidă și există un confort financiar sporit.

Despre amânarea deciziei de a deveni părinte și despre asumarea acestui risc l-am întrebat pe psihoterapeutul Gáspár György, care face distincția între tinerii la care ne raportăm: „Unii amână, pentru că sunt mai motivați de planurile academice și profesionale. Alții, pentru că intenționează să intre mai conștienți sau vindecați în rolul de părinte. Dar s-ar putea să fie și tineri care spun că încă nu au găsit partenerul potrivit. Indiferent de situație, este important să avem această perspectivă a diferențierii și a mentalității non-simbiotice“. Tot psihoterapeutul apreciază și că: „Oamenii au dreptul de a decide pentru ei, iar nouă, societății, ne revine datoria să acceptăm aceste alegeri. Fiecare generație vine cu un set de trăsături particulare. Poate că raportat la generația bunicilor sau a străbunicilor noștri, tinerii de astăzi amână, dar dacă nu i-am compara, poate că nu ni s-ar mai părea ceva neobișnuit. Cel mai bine putem să ne exprimăm mentalitatea non-simbiotică fiind curioși și dornici să aflăm aceste răspunsuri exact de la tinerii pe care-i avem în preajmă. Iar această curiozitate presupune să fim deschiși la minte și să fim dispuși să ne regândim credințele sau părerile generale“.

℗PUBLICITATE



Cu toate acestea, subiectul este influențat și de către trendurile tipice societății. Iar acest fapt este evidențiat de generațiile care, în funcție de normele societății, s-au adaptat și au ajuns să construiască un tipar care este destul de ușor recognoscibil.

Partenerii au de luat decizia împreună

Se poate întâmpla ca ambii parteneri să-și dorească să aibă copii, ori ca doar unul dintre ei să proiecteze aceste gânduri sau chiar niciunul să nu aibă în minte un astfel de plan în ceea ce îi privește. Comunicarea într-un cuplu este esențială, dar teoria o cunoaștem mult prea bine, iar împotmolirea apare în practică. Ideea de comunicare, de a vorbi deschis despre viață și valori a devenit destul de acceptată astăzi. Dar, deși comunicăm, este posibil să nu transmitem mesajele dorite.

Pe un ton optimist, Aurora Liiceanu punctează ideea conform căreia: „Partenerii de viață nu numai că-și narează trecutul existențial ori relațional, dar își exprimă și opțiunile și valorile la care aspiră. Acest comportament asigură stabilitatea unui cuplu, a oricărei relații ce se dorește trainică. De aceea, pentru a nu avea surprize mai târziu, este bine ca de la începutul unei relații ce se dorește stabilă (deci, nu vorbim de relații întâmplătoare sau aventuri), să se asume în discuții nevoile, dorințele și aspirațiile fiecărui partener. Chiar dacă se va spune că oamenii se schimbă, că pot avea idei diferite cu timpul și este adevărat, discuțiile inițiale despre viață (carieră, statut, bani, stil de viață, parentaj etc) sunt importante“.

Cu toate acestea, uneori alegem să amânăm aceste discuții și să neglijăm decizia cu pricina, din teama de nu strica relația pe care am clădit-o sau pe care ne imaginăm că am putea să o clădim. Revenind la părerile revelate în cărțile de specialitate, Aurora Liiceanu  subliniază: „Psihologii, astăzi, fac o distincție între cuplu și familie. Se consideră familie când cuplul are copil/copii. Teama de a spune că nu ne dorim să fim părinți este cauzată de riscul de a fi în dezacord cu partenerul de viață, și acest lucru să ducă la separare. Este bine să se discute despre parentaj, dar este riscant și, adesea, nediscutându-se, apar ulterior conflicte. Alteori, amânări, care de fapt, sunt refuzuri deghizate sau speranța unei schimbări, a unei renunțări sau a unei indecizii“. Mai precis: „Teama de a spune răspicat că nu ne dorim să fim părinți depinde de spusul între cei doi și/sau spusul față de familie sau prieteni. Este bine să luăm în considerare și suspiciunea, dar și minciuna. Se întâmplă ca în cuplu să se stabilească versiuni acceptabile comunicate celor apropiați“.

Tot Aurora Liiceanu mi-a atras atenția asupra faptului că: „Uneori, motivul unui cuplu poate fi privit ca o atitudine frivolă, superficială, hedonistă, dacă s-ar spune adevărul. Există teama de partener, teama de familie, teama de cei apropiați, care au valori diferite față de cei în situații care contrazic aceste valori. Cel mai mare risc rămâne la nivelul cuplului în care partenerii au deja o investiție emoțională reciprocă și care nu și-au spus opinia despre parentaj și despre compatibilitatea aspirațiilor lor privind viitorul relației“.

Cum stă treaba cu bunicii și alte rude?

Precizam, anterior, că se întâmplă des (în special la întâlniri cu familia extinsă), să își facă apariția și întrebările intruzive despre viața personală a fiecărui membru familial. Așa se face că stângăcia, frustrarea, tristețea și furia să fie prezente în acele contexte și să ne facă să ne dorim să nu mai participăm, pe viitor, la astfel de reuniuni.

Despre rolul rudelor în alegerile personale l-am întrebat tot pe psihologul și autorul Gáspár György, care pornește de la premisa că: „Familia extinsă a fost cândva familia noastră de origine, sistemul care ne-a formatat mințile, ne-a influențat preferințele și, adesea, ne-a dictat alegerile. Cunosc persoane care spun că refuză să devină părinți pentru că nu vor să transmită trauma transgenerațională mai departe, așa cum există și povești în care oamenii își doresc să devină părinți pentru că acesta este tiparul obișnuit în familia din care fac parte. Părinții noștri pot să manifeste și ei anumite diferențe: unii să întrebe mereu când vor veni nepoții, iar alții să puncteze că ei nu vor să mai aibă grijă de alți copii“.

Tot  Gáspár punctează ceva ce probabil ne-a trecut deja multora prin minte: „Aceste mesaje pot să stârnească valuri de emoții și de reacții. Dar este bine să ne întrebăm, din nou și din nou, ce ne dorim noi? Este o dovadă de maturitate psihologică să-i ascultăm pe părinții noștri și, cu toate acestea, să decidem așa cum considerăm noi că este mai potrivit pentru sinele nostru“.

Să respectăm intimitatea celor de lângă noi

Personal, din punct de vedere societal și fiziologic, sunt la vârsta (treizeci și șapte de ani) la care ar fi de dorit să mă grăbesc să am un copil, dacă nu vreau să regret, mai târziu. Dar prefer să-mi trăiesc viața așa cum vine, fără a pune o presiune suplimentară pe mine. Cred că este sănătos să ne reamintim că fiecare dintre noi vine cu multe bagaje emoționale pe care le duce în spate, zi de zi, și că în culisele unor zâmbete largi pot sta nenumărate gânduri, critici, dureri, răni și războaie pe care le ducem cu noi înșine.

Se apropie Sărbătorile și, implicit, întâlnirile familiale care își pot pierde strălucirea odată cu apariția întrebărilor stânjenitoare asupra situației maritale, conjugale ori parentale. Nu sunt în măsură să ofer sfaturi, însă pot spune că indiferent de locul în care îmi voi petrece acele zile, știu sigur că nu voi adresa astfel de întrebări, ci mă voi bucura de prezența fiecăruia dintre cei dragi, așa cum spune datina, o dată în an, ceea ce vă îndemn să faceți și dumneavoastră!

Bianca Sîrbu - contributor senior, jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0