Într-o ședință de terapie de cuplu, pe când ghidam un dialog imago, am observat concentrarea cuplului cu intenția de a-mi face mie pe plac, „să iasă exercițiul bine“, decât să se concentreze pe dialogul dintre ei. Am apreciat grija lor, însă era doar un alt element adăugat felului defectuos în care cei doi se conectau și își comunicau nemulțumirile legate de relația lor.
Atunci mi-am amintit de cei „patru călăreți ai apocalipsei“ și, în momentul de psihoeducație, mi-am dar seama că, deși îi observam la ei, nu le găseam denumirea potrivită, astfel încât să pot să-i enumăr pe toți. Am știut că e despre mine, și că cel mai probabil nu mi-i amintesc ca denumire fix pe cei care mă pun pe mine în dificultatea de a le face față și de a-i conștientiza în propria relație de cuplu. Mi-am asumat, pe când m-am oprit la degetul trei, că nu știu ce urmează și că pentru data viitoare voi fi mai pregătită pentru ei.
Spațiul de siguranță din terapie
Mi-a fugit un gând spre cât de incompetentă pot părea în ochii lor, însă l-am lăsat să plece, căci nu era despre validarea mea ca terapeut de cuplu. Îmi doream să creez un spațiu de siguranță, în care ei pot fi așa cum simt, fără a pune presiune pe perfecțiune și echilibrul personal și relațional, cât mai degrabă cu accent pe flexibilitatea în fața erorilor umane și a potențialului de creștere, care erau cu adevărat valoroase.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Astăzi, citindu-le în cartea lui John Gottman, Parenting. Cum să creștem copii inteligenți emoțional, am înțeles ce e cu acești călăreți ai apocalipsei.
E ciudat că citesc fragmente din această carte de mai bine de o lună și, deși mă regăsesc și apreciez informațiile găsite în ea, luând notițe, totuși îmi e greu să stau cu conexiunile pe care le fac în plan personal. Mă frământ, mă doare și mă opresc. Și apoi, când din nou e cadrul potrivit de a o relua, o îmbrățișez atât cât poate sufletul meu să ducă. Așa e și în relația de cuplu.
Ce absurditate să crezi că te vei elibera de poverile cu care vii în relație în decurs de câteva ședințe de terapie sau că e suficient să vorbești o dată deschis cu partenerul, și totul e ca și rezolvat. O păcăleală cu care ne amăgim din teama de a nu aprinde din nou conflictul și, mai ales, din teama de a nu fi din nou răniți.
Când i-am spus soțului meu că nu pot discuta unele lucruri cu el, pentru că-mi este teamă că-l rănesc și că poate voi simți că nu poate să mă înțeleagă în profunzime, fără să se facă responsabil de fericirea mea, a spus „Ok, înțeleg. Te susțin“. Și cu toate acestea, s-a speriat de cum mă poate transforma fizic și psihic terapia. „Ce rost are să răscolești trecutul?!“, „Cu ce ajută să spui că e o legătură între ce s-a întâmplat atunci cu ce trăiești acum? Schimbă cu ceva prezentul?!“. Întrebări retorice, la care mecanismele de apărare vor cânta în cor: „Nu. Nu merită să retrăiești durerea care te ține și acum legat și speriat“.
Care sunt nevoile de bază pe care le căutăm în relația de cuplu?
Și cu toate acestea, studiile de specialitate vorbesc tot mai mult despre neuroplasticitatea creierului și despre faptul că avem potențial de vindecare, de învățare și creștere, atunci când ne simțim în siguranță. Siguranța e prezentă atunci când nevoile de bază cu care ne naștem ne sunt îndeplinite.
Suntem auziți. Cineva ne aude în bucurii și plăceri, dar și în dureri, și nu încearcă să ne oprească din a simți, indiferent de ce simțim. Ne ascultă și ne vede, și nu vrea să ne schimbe emoția legată de un eveniment sau de o relație, doar pentru că lui îi este greu sau pentru că are altă părere.
Suntem auziți, văzuți și acceptați în unicitate noastră.
Și poate ceva ce le îmbină pe toate trei – empatia – și, poate mai presus de atât, compasiunea.
Nu doar empatizez cu ce trăiești, și îți arăt asta prin gesturile mele, prin grimasele schimbate deodată cu tine, ci sunt aici, alături de tine, cu compasiune, cu conținerea ta întru totul, însoțindu-te totodată în a găsi creștere și învățare și în cele mai negre și mai înspăimântătoare coșmaruri din viață.
Căutăm să ne îndeplinim aceste nevoi în relații. Uneori, ne sunt îndeplinite în relațiile cu cei dragi. Poate mama, poate fratele, poate cea mai bună prietenă răspund țipătului din tine, ce nu și-a găsit ecou o viață întreagă. Uneori, e partenerul de viață. Și ce bine e când, dincolo de propriile spaime, ei pot fi alături de tine. Însă când nu pot, e pentru că nu pot. Și e în regulă și cu sens să le fie greu.
Uneori, e nevoie de un specialist care să-ți reamintească că, dincolo de tine, dincolo de el sau de ea, e energia dintre voi ce vă ține tot mai la distanță și tot mai deconectați.
Îndeplinirea nevoilor personale și relaționale în terapie
Rolul terapeutului nu este de a aduce în plus propriile lui bagaje emoționale. Și nici de a ține partea. Rolul terapeutului nu este de a lua decizii în locul tău sau al vostru, și nici de a-ți face un program fără de erori, ca la carte, ce te va scăpa prin minune de durere. E posibil să doară cumplit și chiar să descoperi că e mai rău decât ai crezut. Însă el va aduce, cu compasiune, observarea, ascultarea empatică și acceptarea, ce produc vindecare.
Ce distruge spațiul-dintre și ce ne apropie
În terapia de cuplu centrată pe dialogul imago, terapeutul ghidează îndeplinirea acelorași nevoi, pentru tine și pentru partenerul tău, și de asemenea pentru relația voastră, ca element de legătură. Va ghida vindecarea personală prin relația cu partenerul, învățându-vă să dialogați și să investiți în spațiul relațional prin:
- Aprecieri, în loc de critică. Critica presupune să formulăm remarci negative la adresa partenerului, de multe ori folosind generalizări de tipul „Tu niciodată… (nu mă ajuți în bucătărie)“, „Tu mereu… (mă lași singură cu treburile casei)“. Dacă reformulăm, făcând apel la nevoile noastre în termeni de ce apreciem sau am apreciat la partener (de exemplu, „Îmi place când stai cu mine atunci când gătesc“, „A fost plăcut să facem împreună curat în cămară“), partenerul se simte apreciat, valoros în relație și energia curgătoare dintre voi este pozitivă și constructivă.
- Admirație și afecțiune, și nu dispreț. John Gottman enumeră insultele, poreclele, sarcasmele, parodierile și ridiculizările ca fiind simptome ale disprețului ce infectează o relație de cuplu. În loc de „Ce mare lucru să dai cu aspiratorul?!“, „Arăți jalnic, ca o casnică!“, „Stai toată ziua acasă, e treaba ta să te ocupi de casă!“, ce frumos s-ar conecta cei doi parteneri dacă ar reformula în termeni ai aprecierii și ai validării efortului pe care-l face partenerul care se îngrijește de căminul familial: „Ai făcut o treabă grozavă astăzi. Ce plăcut și curat e acasă!“, „Cred că-ți este greu să stai toată ziua acasă. Sunt aici cu tine, draga mea. Cu ce pot să te ajut?“.
- Acceptarea diferențelor, în schimbul defensivei. Într-o situație de cumpănă, ajungem să ne apărăm în fața partenerului, fie nonverbal, prin gesturi și grimase (prin „încleștarea brațelor“), fie verbal, prin insulte în fața cărăra simțim nevoia să ne apărăm („E vina ta că are note mici la școală! Tu stai toată ziua cu el și nici nu mă lași să-l ajut!“). În locul jignirilor cu care ne apărăm de temerile ce se nasc în noi, putem lua în calcul să facem pace şi să nu interpretăm mesajul celuilalt ca fiind un atac la persoană, ci ca o informație. („Da, așa este, eu stau cu el toată ziua și-mi este greu să-l ajut la teme. Ai putea să preiei tu această sarcină?“).
- Flexibilitate, nu deconectare fizică și comunicațională (împietrire). Împietrirea apare când unul dintre cei doi parteneri alege să plece, se retrage din conversație, și eventual nu este dispus nici mai târziu să reia dialogul ce a escaladat într-un conflict. Când cei doi folosesc în dialog dispreț, jigniri, ridiculizări şi mecanisme de defensivă, se produce o deconectare fizică și emoțională, și niciunul dintre ei nu e receptiv la nevoile de bază personale și relaționale. Primează suferința și singurătatea în fața iubirii conștiente.
O relație conștientă implică autocunoaștere continuă, curiozitate și deschidere pentru celălalt, sădirea respectului și a iubirii în spațiul relațional. Terapia de cuplu vine în sprijinul descoperirii și consolidării acestor aspecte.
Citește și: