Când vine vorba despre adolescență, aproape toate familiile în care există măcar un adolescent resimt puternic existența unei perioade dificile și de reconfigurare a rolurilor și a modului de comunicare în cadrul familiei. Pe de o parte avem părinții, care-și exercită „controlul“ asupra copilului lor, iar pe de altă parte există adolescentul, care simte nevoia unei distanțări față de părinți, pentru a putea descoperi alături de cei de aceeași vârstă, cine este sau cine și-ar dori să fie. Iar de aici până la conflict e doar un pas.
Pornind de la această idee, una dintre cititoarele noastre ne relatează:
„Este vorba despre fiul meu cel mare, care este în clasa a XI-a și nu vrea să învețe, sau nu așa cum ar trebui. Este la un liceu de arte, la actorie – teatru. A început bine, apoi nu a mai învățat, iar acum, la sfârșitul semestrului, a tras tare și a luat 10 la teatru, teză și la piesă; deci poate, dacă vrea. Ideea este că nu știe ce vrea, spre ce domeniu să se îndrepte (spune că nu mai vrea teatru), și atunci nu face nimic. La școală i se cere prea puțin; dacă învață 30 de minute crede că este suficient, dar are zile, săptămâni întregi în care nu învață nimic. Se joacă la calculator, se uită la film și citește, câteodată la presiunea mea. Cum să-l fac să învețe, să se îndrepte către un domeniu, să afle ce îi place? Nu are mulți prieteni, iese rar, cu toate că nu pare deloc antisocial. Cum să procedez cu el, fără să ne certăm? Nu vreau să îl îndepărtez, dar nici să îl las așa. Este păcat de el. Poate. Are multe calități. Nu are maximă încredere în el, posibil din cauza criticii mele. Ce stiu că am greșit eu: l-am certat, pedepsit mult, l-am criticat; fiind primul copil, nu știam atâtea ca acum. În urmă cu 17 ani nu exista parenting, în fine, vreau să am o relație frumoasă cu el, să îl ajut să zboare frumos, să descopere ce îi place, să facă ceva. I-am povestit că, dacă cineva stătea de vorba cu mine la vârsta lui, aș fi ales probabil alt drum din punct de vedere profesional, aș fi descoperit la timp ce îmi place. Sunt o persoană realizată din punct de vedere familial, dar nu și profesional. Mi-am dorit famile și am o familie frumoasă, de care sunt tare mândră. Vreau să îi ajut cât pot, să aibă o viață cât mai frumoasă.“
Răspunsul nu poate fi unul simplu, când vine vorba despre adolescenții din familia noastră, cabinetul nostru, sala de clasa sau societatea noastră. Dar dacă reușim să vedem adolescența ca esență a maturității, așa cum Dan Siegel o descrie în cartea sa Vâltoarea minții: Puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență, atunci putem să începem un dialog ce presupune cunoașterea și acceptarea punctelor-forte, dar și a dificultăților existente în viața adolescenților.
Unul dintre motivele pentru care adolescența este resimțită atât de către părinți, cât și de către adolescent ca fiind o perioadă dificilă este faptul că acum are loc cel mai intens proces de creștere și maturizare din viața noastră, ce implică o multitudine de rapide schimbări fizice și emoționale, dar și schimbări structurale și funcționale cerebrale, ce pot stârni entuziasm, dar și confuzie, chiar stânjeneala în rândul ambelor tabere. Astfel adolescența nu este o perioadă de tranziție de la imaturitate la maturitate, ci este o perioadă de „cultivare a maturității“.
Schimbările cerebrale din timpul adolescenței determină apariția a patru caracteristici, reunite sub acronimul ESSENCE (în engleză) – ESENȚA adolescenței. Iată care sunt: intensitate emoțională crescută (Emotional Spark – ES), implicare socială (Social Engagement – SE), căutare a noului (Novelty – N) și explorare creativă (Creative Explorations – CE). Înțelegerea acestor transformări cerebrale implică o dezvoltare pozitivă, empatică și integrativă a sinelui, ce crește șansele unei existențe fericite.
Uneori, însă, poate fi foarte dificil să găsim, ca părinți, un echilibru între alegerile personale ale adolescenților noștri și regulile sau grijile noastre de adulți. Uităm că și noi, părinții, venim la pachet cu propriile noastre frici, ce se bazează pe experiențele noastre de viață și, în încercarea de a-i feri pe copiii noștri de dezamăgirile noastre, fie instituim standarde foarte ridicate, fie devenim foarte critici, când ceea ce am dori de fapt să transmitem ar fi că „asta este experiența mea și, da, uneori îmi este atât de frică să nu simți și tu dezamăgirea mea, încât îți blochez și ție accesul la experiențe noi. Cu toate acestea, fiindcă am încredere în tine că ești puternic și poți fi mai curajos decât mine, mi-aș dori să încerci experiențe noi, chiar și cu riscul de a nu ieși cum ți-ai dori. Pentru că a ști că ceva nu îți place este mai bine decât a te întreba cum ar fi fost și a trăi cu regretul că nu ai încercat“. În felul acesta, adolescentul se va simți susținut și încurajat, dar va ști și că, în situațiile dificile, poate veni la tine ca părinte și că împreună veți găsi o soluție, astfel asigurându-se o relație bazată pe încredere și respect părinte-copil.
O abordare ce ține seama de toate aceste lucruri este „parentajul conștient“, propus de psihologul Diana Baumrind, ce presupune o combinație contructivă între stilul autoritar, ce implică stabilirea unor limite și reguli clare în familie, și parentajul permisiv, în care regulile se stabilesc într-o manieră empatică, cu căldură și respect față de autonomia copilului, în conformitate cu vârsta acestuia. „Parentajul conștient“ pune bazele dezvoltării unui atașament securizant, părintele oferind sprijin și susținând dezvoltarea adolescentului, inclusiv prin încurajarea separării.
Implicați adolescentul în stabilierea limitelor și a consecințelor rezultate din nerespectarea lor, dar la fel de bine prețuiți modul în care se achită de responsabilitățile sale, iar pe măsură ce devine mai responsabil, setați limite mai puțin restrictive. Regulile ar trebui să fie clare pentru toată lumea, rezonabile și constante, astfel încât să creeze predictibilitate. Dar nu ar trebui să existe reguli pentru toate lucrurile din viața familiei, întrucât rigiditatea nu permite o explorare creativă a vieții. Desigur că sunt reguli și decizii ce țin de siguranța adolescentului și care nu lasă loc pentru prea multă negociere, dar – acolo unde se poate – negociați.
Conform recomandărilor Colegiului Regal al Psihiatrilor din Marea Britanie, părinții sunt îndemnați să facă din căminul familiei un loc de siguranță pentru adolescent. Adolescența nu este o perioadă în care trebuie să învățăm să „ne descurcăm singuri“, ci implică o desprindere sănătoasă bazată pe interdependență, astfel încât explorarea creativă și căutarea noului să fie permise și încurajate, știind că există un mediu în care adolescenții se pot întoarce și simți în siguranță, unde sunt acceptați și iubiți, fără a fi judecați prea aspru pentru orice greșeală sau pedepsiți, ci din contră validați pentru curajul de a încerca ceva nou.
Practicați ascultarea empatică (ce implică a asculta, fără a judeca), păstrând curiozitatea pentru interesele și mecanismele interne (cognitive și emoționale) ce influențează deciziile adolescentului. Stabiliți de comun acord cu adolescentul un moment din zi în care vă puteți întâlni și discuta. De fiecare dată când acesta vă transmite o informație ce simțiți că vă activează emoțional, nu uitați să respirați adânc, astfel încât să puteți decupla reacția automată emoțională, generată de activarea amigdaliană, și să fiți prezent alături de copilul dumneavoastră cu creierul de adult integrat, cum spune Siegel. Astfel, vă veți putea păstra curiozitatea față de legitățile sale interne, îi veți oferi și un model de adult sănătos, conștient, iar în măsura în care vă va fi solicitat ajutorul, veți putea ajunge la un numitor comun. După ce ascultați, verificați cu adolescentul dacă ați înțeles corect ce a vrut să transmită și încercați să vă închipuiți cum se simte. De exemplu: „Înțeleg din cele spuse că nu ai dori să îți continui studiile în teatru și cred că asta te face să te simți confuz. Am înțeles bine? Ai vrea să ne gândim împreună la ce alte opțiuni ai avea sau ai deja un plan? Sunt lucruri pe care ai dori să le încerci, ca să vezi dacă îți plac? Ce așteptări ai pentru viitorul tău?“
Cheia unei relații sănătoase între părinți și adolescent este capacitatea ambelor părți de a rămâne deschise față de modul în care experiențele imprevizile îl modulează pe fiecare și de a-și păstra respectul pentru evoluția individuală, astfel încât conectarea să rămână posibilă.