skip to Main Content
Despre Frica De A Accepta Frica și Curajul De A Renunța La Perfecțiune și Neputință

Despre frica de a accepta frica și curajul de a renunța la perfecțiune și neputință

Încă din fragedă copilărie, ne luptăm cu tot soiul de temeri și frici – de a nu fi părăsiți, de a nu ne pierde de părinți, de a nu fi luați în râs de colegi, de a nu fi jigniți, de a nu fi certați sau (mai rău) pedepsiți, de a zbura, de a înota, de a spune ceva greșit, de a practica un sport, de a ne apropia de animale, de a învăța o limbă străină (bine, cred că ultima apare la o altă vârstă).

Mai târziu, avem impresia că dominăm unele dintre aceste temeri, dar până la urmă ele revin sub o formă sau alta și ne fac să ne simțim neputincioși și neajutorați în fața vieții, care are așteptările sale de la noi. Eu, în persoană, am constatat că cel mai greu am trecut peste frica de a învinge anumite frici, iar momentul în care am avut primul succes a fost ca o adevărată revelație.

Și pentru a vă ajuta să înțelegeți sensul cuvintelor mele și fenomenul psihologic despre care vorbesc, am să vă povestesc câteva încercări pe care le-am făcut din dorința de-a realiza anumite lucruri. Peste unele am reușit să trec, altele nu se lasă duse, încă.

• Frica de animale și insecte – Fie ele mici, fie mari, domestice sau sălbatice, șoriceii, puii, pisicile, cățeii, gâzele, fluturii etc. nu sunt compatibile cu mine. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi plac, dar îmi este și frică de ele, nu pot să le iau în brațe ori să le mângâi. O să mă întrebați „De ce?“… Ce ar putea să îmi facă? Presupun că nimic, dar în vremea copilăriei (crescută fiind eu de bunici) – din teama de a nu mă îmbolnăvi, căci „eram un copil debil”, vorba uneia dintre bunici – mi s-a interzis să intru în contact cu animalele, pentru a nu mă îmbolnăvi. Așa că, pe măsură ce am crescut, și teama față de animale s-a dezvoltat odată cu mine. Îmi face plăcere să le privesc, de la distanță, dar îmi este mai confortabil dacă fiecare își are locul lui: animalele să stea în curte și să nu interacționeze cu mine în niciun fel. Am o prietenă care are o cățelușă foarte simpatică, pe care o strigă „Pisi” și, ori de câte ori merg în vizită, aceasta stă închisă în baie, ca să nu sară pe mine. Îmi dau seama că bietul animal mă urăște (ok, poate că este doar interpretarea mea, cum ar spune un psiholog) și atunci când mă vede are o privire acuzatoare (ceea ce, poate, este proiecția mea), dar asta e situația, asta este realitatea mea. Am încercat să mă prefac că nu îmi este frică, dar cățelul, ca orice animal, simte și atunci se manifestă mai acut. Așa că ne acceptăm reciproc, eu cu un sentiment de vină pentru orele petrecute de animal în baie, el probabil cu un sentiment de ură că îi stric ziua. Cine știe, poate, data viitoare ne expunem cumva unul la celălalt – în cele din urmă (asta ne spune psihologia), dacă vrei să scapi de teama de câini, întâlnește cât mai mulți câini.

• Frica de apă – O percep, de fapt, ca pe o pierdere a controlului asupra propriului corp. Nu simți nimic solid și stabil de care să te agăți, corpul plutește; iar mintea mă întreabă pătimaș:Pe ce te sprijini? Ești în gol, totul este în zadar, nu te vei descurca, nu vei pluti.Și, uite așa, găsesc tot mai multe motive și construiesc explicații pentru a mă ține departe de cultivarea abilităților de înot.

• Frica de avion – O leg de aceleași temeri privind nevoia de siguranță, de stabilitate, de păstrare a controlului. În urmă cu două luni, am zburat la Roma și, dacă înainte de plecare eram extrem de îngrijorată (că nu voi putea face față, că nu voi fi în stare să îmi gestionez emoțiile), vreau să vă spun, cu mândrie, că încă de la decolare mi-a plăcut atât de mult senzația de zbor, încât am privit prin hublou toată călătoria și am făcut peste 200 de fotografii – da, pentru că în astfel de situații ne putem îndrepta energia spre ceva util, de vreme ce nu o folosim pentru a ne respinge frica. Acum, să nu credeți că, gata, am învins toată teama! În niciun caz, dar am ascultat sfatul terapeutului meu, care mi-a spus că, atunci când se urcă în avion, se lasă în voia Domnului. Asta am făcut și… am fost liniștită și m-am bucurat de experiență. Ce am învățat de aici? Că atunci când mintea te protejează, apar și multe pierderi. Cum aș fi putut să îmi ofer toate bucuriile zborului, dacă nu mi-aș fi asumat riscul de-a mă urca în acel avion? Da, în viață nimic valoros nu se dobândește fără a face pace cu frica și a alege drumul curajului. Și încă ceva, nu așteptați curajul să vină înainte de acțiune – curajul adevărat este efectul sau, mai bine zis, recompensa acțiunii curajoase.

• Frica de a pierde pe cineva drag – Pe lângă sentimentul de iubire față de cei apropiați și al atașamentului față de prieteni, cred că îmi este dificil cu singurătatea. Încă de mic copil, am „cerșit” iubire, atenție, recunoaștere. Și în prezent mă mai confrunt cu bătălii de acest gen. Am învățat în timp că nu pot fi iubită de toți oamenii pe care-i cunosc, așa cum nici eu nu pot manifesta acest sentiment decât față de persoanele cu adevărat speciale din viața mea. Am învățat și că nu toți oamenii îți sunt prieteni, că aceștia din urmă sunt puțini și de valoare. Dar, parcă, teama de-a nu-i pierde pe cei puțini și dragi tot a rămas. Acum, dacă mă gândesc mai bine, poate că acestea sunt regulile nescrise ale vieții: să ne atașăm de ceilalți și apoi să avem grijă de aceste relații cu costul fricii de pierdere.

• Frica de a fi respinsă – Cred că, pe la vârsta de 4 ani, am simțit pentru prima dată această frică, atunci când copiii mă acceptau destul de greu în cercul lor și am început să cred că ceva nu este în regulă cu mine. Oricât mă străduiam, simțeam că nu sunt pe aceeași lungime de undă cu ceilalți, că parcă nu aparțin grupului. Faptul că aveam temeri legate de animale, înălțime, dat în leagăn sau balansoar mă excludea din start și atunci a trebuit „să inventez ceva” (este ceea ce se numește strategie de supraviețuire sau de potrivire). Fiindcă am fost un copil studios, am găsit diverse variante: jocuri de memorie sau de cultură generală, care îmi puneau în valoare abilitățile.

• De aici au rezultat apoi competitivitatea și credința în perfecțiune – dorința de a mi se recunoaște meritele, de a fi în frunte, de a fi cea mai bună și mai specială. Așa că am încercat să fiu printre cei mai buni la școală, să urc treptele ierarhiei profesionale, să accept provocări și mai apoi să învăț să le depășesc. Am devenit „șef absolut” inclusiv în familie, au trecut anii și am început să obosesc, să îmi fie greu să mai trag singură la cârma vieții. Apoi au urmat câțiva ani de terapie, care m-au făcut să înțeleg că fiecare are personalitatea lui și că inclusiv partenerul de cuplu se confruntă cu aceleași temeri și are aceeași nevoie de a-și exprima personalitatea. Experiențele prin care trecem și alegerile pe care le facem, conștient sau nu, ne influențează, ne modelează și ne fac să credem că suntem sau nu suntem în stare de ceva. Vă rog să mă credeți că nu a fost deloc ușor și nici confortabil să accept că am nevoie de terapie, că schimbarea trebuie să vină de la mine, că nu sunt atât de perfectă și de competentă pe cât mi-ar fi plăcut a crede, că oamenii cu adevărat curajoși nu sunt cei lipsiți de emoții, ci aceia care-și recunosc trăirile, care le acceptă și mai apoi aleg să avanseze în direcția visurilor lor.

În final, vă mărturisesc că cel mai greu mi-a fost să accept că fricile fac parte din viața mea, că unele pot fi depășite, iar altele nu, că asta nu înseamnă neapărat un lucru rău și că e bine să înțeleg și să accept că vulnerabilitățile sunt parte din mine, că și acestea mă definesc, dar și că mă fac mai frumoasă. În cele din urmă, cine s-ar fi gândit sau ar fi îndrăznit să scrie despre fricile sale, dacă eu rămâneam tributară perfecțiunii și rolului de șef absolut?

Articol publicat cu permisiunea autoarei, care dorește să își păstreze confidențialitatea numelui.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută