Copilărie. În zilele noastre, definim copilăria ca fiind perioada dintre naștere și adolescență. Poate părea puțin ciudat că spun în zilele noastre, dar este o exprimare cât se poate de precisă. Copilăria nu a fost dintotdeauna interpretată așa cum o facem în prezent. Mai mult, ne putem referi la copilărie ca la un construct social care a evoluat odată cu modul în care ne-am organizat și reorganizat ca societate, sub influența evenimentelor de cotitură ale istoriei, culturii și economiei.
Ceea ce înseamnă că, în trecut, copiii nu își petreceau primii ani ai vieții așa cum o fac astăzi, prin simplul fapt că percepția adulților despre primii ani de viață ai copiilor era una diferită. În cartea sa, Colin Heywood urmărește evoluția interpretării sociale a acestui concept și îi asociază evenimente de schimbare a unor ideologii sau de salturi economice.
În Evul Mediu nu a existat copilărie
De la perioada păgână, în care infanticidul nici măcar nu era pedepsit prin lege (doar era considerat un păcat), la încheierea migrațiilor barbare, când, odată cu dezvoltarea orașelor, a apărut un număr mult mai mare de roluri (de la țăran, preot, soldat la cel de învățător, de exemplu), interesul față de educarea copiilor a crescut.
De asemenea, una dintre cele mai răspândite idei este că în Evul Mediu nu a existat copilărie și că, după vârsta de 5-6 ani, copiii erau priviți ca niște mici adulți. Adevărul este că, deși multe lucruri stăteau diferit în viețile copiilor din Evul Mediu, la fel ca și în cele ale adulților, exista, totuși, o ierarhizare a treburilor pe care le puteau face copiii în gospodărie în funcție de vârstă, notează autorul. Afirmația nu contrazice ideea că, din perspectiva adulților, momentul în care un copil era capabil să ajute cât mai mult la îngrijirea casei sau a animalelor era unul foarte așteptat.
Odată cu ieșirea din perioada întunecată, marcată de războaie și molime, a Evului Mediu, în perioada Renașterii scrierile lui John Locke și Jean Jack Rousseau schimbă percepția copilului ca „ființă decăzută prin păcatul original“ la cea de „bun în sine“. Totuși, până la momentul în care copiii ajung să fie priviți ca niște ființe complete, dar vulnerabile, care necesită îngrijire permanentă, atenție și dragoste, mai sunt multe secole de transformări sociale și culturale.
De exemplu, secolul XIX este marcat de tot felul de superstiții legate de copii, iar o cincime dintre copiii născuți în Paris, în acele vremuri, erau abandonați. În Europa, percepția asupra copilăriei nu a cunoscut salturi bruște ci, mai degrabă, îmbunătățiri în pași mici, dar constanți.
Copilăria în România
Într-una din zilele de dinainte de vacanță am mers, cu clasa pregătitoare a fiului meu, la teatru. Piesa a fost, de fapt, un spectacol pentru copii format din două părți: scene din Amintiri din copilărie, de Ion Creangă și scene din Domnul Goe, piesa lui I.L Caragiale. A fost o bucurie pentru copii, dar și pentru mine, pentru că această experiență mi-a oferit prilejul să privesc cu alți ochi cele două personaje pe care, de-a lungul timpului, le-am interpretat mai mult din perspectiva elevului sensibil la percepția adulților și la influența lor. Astfel că, pentru mult timp, am considerat cele două personaje un fel de exemplu despre cum „să nu fiu“.
De data aceasta, am avut ocazia să privesc din perspectiva adultului, a rolului de mamă, dar și din postura de educator parental.
Iată ce am notat, chiar în seara în care am ajuns acasă:
Personajul Nică este un puști de școală primară care, ce să vezi, preferă, în loc să aibă grijă de frații mai mari și să ajute la treburi prin gospodărie, să facă o baie în râu, într-o zi călduroasă. Dacă Daniel Siegel ar citi Amintiri din copilărie, probabil că ar spune despre Nică că este un băiat perfect normal pentru vârsta lui. Probabil că ar explica teoria creierului integrat și cum un copil de vârsta lui nu ar putea să facă o alegere mai bună decât a făcut-o, pentru că încă nu își poate folosi partea decizională a creierului (cortexul prefrontal) să combată deciziile pe care i le dictează partea emoțională a creierului (sistemul limbic).
Desigur, mama lui nu avea cum să știe aceste lucruri acum aproape 100 de ani, cum încă nu le știu mulți oameni nici în zilele noastre, deși sunt informații disponibile la un click distanță.
Astfel, mulți părinți îi copleșesc pe cei mici:
● cu responsabilitatea viselor lor neîmplinite (mama Nică lui voia să îl facă popă). Avem nevoie să înțelegem că ei, copiii din familiile noastre, nu sunt aici în rolul de extensie a noastră (asupra cărora putem proiecta succese sau eșecuri). Ei sunt aici pentru a-și împlini propriul destin, a-și urma propriile vise și, desigur, a face propriile greșeli din care pot învăța.
● cu griji peste măsura puterilor lor (grija fraților mai mici, de exemplu). Copiii se află într-o categorie vulnerabilă, tocmai prin prisma etapei de creștere și dezvoltare în care se află. Ei nu pot fi făcuți responsabil pentru viața, sănătatea sau creșterea unui copil mai mic.
● cu vorbe grele precum „ne facem de râs, în tot satul“. Pentru ca ai noștri copii să devină oameni întregi, fericiți, care pot naviga prin viață cu forță și încredere, avem nevoie să nu le întărim percepția că ceea ce se întâmplă în afara lor este mai puțin important decât ceea ce se întâmplă în interiorul lor. În Amintiri din Copilărie, „păcatul“ lui Nică era că a poftit la cireșe.
● cu lipsa lor de putere („Ce mă fac eu cu tine?“). Ar fi bine dacă pruncii ar face ceea ce le spunem, mai bine zis „comod“, nu-i așa? Dar ei fac ceea ce facem noi, iar momentele în care noi ne pierdem cu firea, le spunem cuvinte care înseamnă „ești prea mult pentru mine“. Astfel, copiii ajung să se simtă mai copleșiți decât suntem noi. Ei au nevoie de o structură solidă în cadrul căreia să poate fi flexibili și în care pot învăța și experimenta în siguranță.
Deși romanțată de nostalgia autorului, cred că povestirea aceasta spune multe despre istoria copilăriei bunicilor noștri, sau chiar a noastră, și devine foarte sigur că n-am trăit niciodată în evoluția noastră o perioadă mai bună pentru copii sau copilărie.
Astăzi, privim copilăria ca perioadă distinctă, cu obiective de dezvoltare, conștienți de conceptul că primii ani ai copilăriei sunt decisivi pentru evoluția ulterioară a individului. Sunt numeroase cărți pe tema dezvoltării fizice și emoționale ale copiilor, specialiști și numeroase studii care ne oferă o perspectivă cât mai largă asupra a ceea ce se întâmplă, de fapt, în timpul acestei perioade de viață.
De-a lungul timpului, deși modul în care a fost privită copilăria ca perioadă și modul în care erau tratați copiii poate părea revoltător pentru un părinte modern, una dintre concluziile mele preferate este că aceștia nu au făcut decât să decidă în funcție de educația lor, traumele personale, nivelul de cunoaștere și ierarhia socială, dar în interesul copiilor, așa cum s-au priceput mai bine. De aceea îmi doresc să închei cu unul din citatele mele favorite: „Semnele unui stil de parentaj de calitate se reflectă nu în comportamentul copiilor, ci în comportamentul părinților.“ Andry Smithson