Skip to content

După 9 ani de parenting conștient, 3 ani de facultate la Psihologie și nenumărate lecturi pe subiectul creșterii copiilor, credeam că am făcut turul subiectului și cu greu m-ar mai putea surprinde ceva, în creșterea celui de-al doilea copil. Evident că ironia sorții a făcut să descopăr pe propria piele câte mai am în continuare de învățat – în cazul de față, despre copiii „temperamentali“ sau „provocatori“.

Despre temperament și copiii „temperamentali“

Copiii temperamentali sunt acei copii care adesea sunt etichetați ca fiind dificili, încăpățânați, imposibili, tenaci, cu voința puternică. De fapt, sunt copii normali, dar cu un comportament extrem de greu de stăpânit și dificil de disciplinat. Intenția lor nu este să ne facă viața mai grea nouă (părinților, bunicilor sau educatorilor). Ceea ce fac ei, de fapt, este să testeze limitele. Iar dacă ești un părinte care vine dintr-o paradigmă de attachment parenting (așa cum sunt eu), riști să ajungi la burnout. Pentru că ei ne testează aproape în permanență. Copiii temperamentali au nevoie mult mai des de reguli ferme și este cu atât mai greu atunci când temperamentul copilului vine „în conflict“ cu temperamentul părintelui.

Din punct de vedere al temperamentului, fiecare ființă umană prezintă o combinație unică de 9 caracteristici, pe care le are în doze mai mici sau mai mari: perseverența, intensitatea (manifestărilor), regularitatea (programul de masă, somn), nivelul de energie și activitate, adaptabilitatea, reactivitatea (răspunsul la situații noi), nivelul de distragere, sensibilitatea și dispoziția generală.

Este extrem de util să faci o hartă a temperamentului pe care îl are copilul tău (mai ales atunci când acesta bifează scoruri ridicate pe mai multe paliere). Este și mai util să faci o hartă a temperamentului fiecărui membru al familiei, pentru a vedea zonele în care există posibilitate de conflict. De exemplu, un copil cu scor mare la nivelul de activitate și un părinte cu scor scăzut la aceeași caracteristică (și care, în consecință, îi va cere celui mic „să stea cuminte“) reprezintă cu siguranță o interacțiune sortită eșecului.

În cazul meu, aveam de-a face cu un copil cu scor foarte mare în ceea ce privește perseverența, apoi un scor mai degrabă mare pe intensitate, scor scăzut pe regularitate, scor mare pe energie, scor mare însă (din fericire) pe adaptabilitate și, la fel, în răspunsul la situații noi. Pe măsură ce scriu toate acestea, îmi dau seama că harta ce rezultă nu arată tocmai rău… Ce părinte nu și-ar dori să aibă un copil perseverent – care știe ce vrea, rămâne focalizat pe sarcina lui multă vreme și nu se dă bătut când întâlnește obstacole? Dar reversul medaliei este că aceeași tenacitate o are și atunci când opune rezistență limitelor și regulilor pe care tu încerci să i le impui (și care sunt atât de necesare pentru dezvoltarea sa armonioasă într-un cadru predictibil).

℗PUBLICITATE



Limitele cu blândețe și lupta de putere

Cam asta am făcut un an de zile… Ne-am luptat! O greșeală pe care o fac cei mai mulți părinți, când au de-a face cu copii temperamentali. Mulți părinți sau familii în care există un copil temperamental au astfel de dinamici – din care lipsește înțelegerea, cooperarea, conectarea și, în definitiv, bucuria; și care durează ani de zile, până când ajung să ceară ajutor. Norocul meu a fost să găsesc o carte dedicată acestei problematici.

În ceea ce privește dinamica sau dansul pe care îl întrețineam noi cu cea mică, acesta era – în mare – acela în care la început empatizam, îi lăsam spațiu personal pentru a face alegeri și a-și exprima personalitatea, ne încălcam destul de multe limite personale, „înghițeam“ foarte multe păreri contrare, până în punctul în care ne pierdeam (și eu, și soțul) resursele și izbucneam în țipete sau o forțam să facă așa cum ziceam noi. O dinamică ce ne speria, cu atât mai mult, cu cât modelul cu care fuseserăm obișnuiți crescând-o pe fiica cea mare era unul bazat pe cooperare.

De exemplu, prima rundă începea dis-de-dimineață, ori cu îmbrăcatul, ori cu mâncatul micului dejun: noi îi prezentam o ținută sau un fel de mâncare, ea îl refuza. Noi îi mai dădeam două alternative, ea le refuza și pe acelea. Venea în schimb cu o contraofertă care mie mi se părea inacceptabilă, apoi ne blocam în „nu vreau!“ și începea drama. Încercam să o liniștesc, până când într-un final cedam insistențelor și de cele mai multe ori făceam cum voia ea (mărindu-mi propria frustrare) ori explodam. Eu încercam să impun limite cu blândețe, când ea avea nevoie de limite ferme; eu încercam să-i dau alternative, când ea testa limitele și eu ar fi trebuit să rămân consecventă. Rezultatul a fost că sfârșeam epuizată, eram din ce în ce mai neîncrezătoare în abilitățile mele de mamă și aveam tot mai puțin timp pentru orice altceva – pentru că o mare parte a zilei era pierdută cu „negocieri“.

Limite ferme

Se pare că limitele ferme sunt tichetul de salvare, în cazul cooperării cu acești copii temperamentali, iar din tot ce-am testat eu până acum chiar funcționează.

Aceste limite ferme trebuie să fie exprimate în mod clar și direct, în puține cuvinte, spuse pe un ton convingător și însoțite de acțiune. Una dintre marile mele greșeli era că, de cele mai multe ori, tonul meu era unul interogativ, în momentul în care îi prezentam alternative sau o informam că urmează să facem ceva – ca și cum nici măcar eu nu eram prea sigură de ceea ce spuneam. De asemenea, limitele ferme trebuiesc însoțite de solicitarea de către părinte a complianței, ceea ce la noi nu se întâmpla aproape niciodată. Nu în ultimă instanță, mesajul trebuie să fie consecvent. „Nu“ înseamnă NU și poziția părintelui trebuie menținută până în pânzele albe, indiferent de cât de mult vă va testa copilul dumneavoastră.

Nora Neghină este președinte și membru fondator al Asociației Mindsight România și expert în modelul de neurobiologie interpersonală dezvoltat de dr. Daniel J. Siegel.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0