Potrivit teoriilor recente din neuroștiințe, emoțiile nu sunt înnăscute, dar stările afective – care reprezintă elemente mult mai bazale – da. Nu doar că folosim întreaga capacitate a creierului, dar chiar și pentru un simplu gest de clipire se mobilizează peste 30% din structurile acestuia. Iar în ceea ce privește perspectiva creierului triun – creierul reptilian, creierul emoțional, creierul rațional – acesta pare să fie unul dintre cele mai răspândite mituri din întreaga știință. Pentru a face mai multă lumină în domeniul alambicat al funcționării creierului uman, am stat de vorbă cu dr. Lisa Feldman Barrett, de la Universitatea Northeastern, coordonatoarea Center for Law, Brain, Behavior, din cadrul Massachusettes General Hospital, și autoare a mai multor cărți, printre care se numără volumul Șapte lecții și jumătate despre creier.
Despre dr. Feldman Barrett am auzit pentru prima dată în urmă cu mai mulți ani, când a publicat cartea Cum iau naștere emoțiile. Teoria și ipotezele ei științifice erau atât de diferite de teoria clasică asupra emoțiilor încât, după o primă și superficială lectură, am dat cartea la o parte, spunându-mi că nu are cum să fie o perspectivă „corectă“. Apoi m-am întâlnit cu tot mai multe cercetări și articole științifice care citau teoriile ei, dr. Feldman Barrett fiind printre primii 0,1% cei mai citați cercetători din domeniul psihologiei și al neuroștiințelor din întreaga lume. Astfel, am început să-i parcurg lucrările cu creionul în mână, pentru a-mi nota ideile ei și pentru a le face mai digerabile pentru modul meu învechit de gândire.
Cea mai importantă rețea din univers
Prima întrebarea adresată Lisei Feldman Barrett are de-a face cu înverșunarea ei împotriva teoriei lui Paul MacLean, care este atât de populară încât se regăsește în majoritatea cărților de popularizare a științei. „Ideile greșite pot duce la decizii greșite și tratamente greșite. Multe alte idei incorecte din știință au dispărut de-a lungul anilor. Savanții obișnuiau să creadă că bolile erau cauzate de vapori mirositori numiți miasme și că universul era plin cu o substanță invizibilă numită «eteri luminiferi» (luminiferous ethers). Aceste idei au durat peste o sută de ani până când le-au luat locul unele mai bune. Este timpul ca și ideile despre creierul triun să se rescrie“, ne-a răspuns dr. Feldman Barrett.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Înainte de toate, renumita profesoară și cercetătoare ne reamintește că creierii umani funcționează sub forma unei rețele compuse din miliarde de neuroni, care „comunică“ între ei în mod continuu. Deși avem gene comune cu surorile noastre biologice, animalele, neuronii oamenilor sunt diferiți și la fel sunt și creierii acestora. Ba mai mult, comportamentele noastre greșite nu sunt rezultate ale unor străvechi bestii interioare, așa cum nici acțiunile adecvate nu sunt rezultatul unei rațiuni pure (creierul uman nu este destinat gândirii, vom afla mai jos de ce). Contrar a ceea ce ne spun mulți psihologi, rațiunea și emoțiile nu sunt într-un război, nu locuiesc în locuri distincte din creier. Nu există un sistem limbic dedicat emoțiilor, iar neocortexul nu este o regiune nouă a creierului, multe alte vertebrate având neuroni, care la unele animale se organizează într-un cortex cerebral (dacă etapa de dezvoltare aferentă este suficient de lungă).
Reconsiderarea „citirii“ emoțiilor pe chipul uman
Inteligența emoțională reprezintă una dintre preocupările de bază în societatea educată a secolului XXI. Greu mai găsești o carte de psihoeducație care să nu sublinieze importanța gestionării sentimentelor sau o grădiniță care să nu aibă imagini cu cele șase sau șapte emoții de bază, care „se citesc“ pe chipul uman. Cu toate acestea, este important de știut că, în comunitatea științifică, nu există consens nici în ceea ce privește definirea emoțiilor și nici cu privire la apariția acestora.
În teoria clasică se spune că există un sistem sau un anumit set de neuroni care este responsabil de tristețe, un altul de emoția de furie sau de frică etc. Iar odată cu „activarea“ acestor circuite emoționale, chipul și corpul nostru „reacționează“ într-un anumit fel. În noua teorie, ni se spune că emoțiile nu au cum să fie un simplu reflex și că acestea nu sunt înnăscute, ci sunt construite de către creierul uman, din mai multe componente de bază. Ele nici măcar nu sunt universale, ci variază în mod evident de la o cultură la alta. Dacă acceptăm ipoteza că emoțiile pe care le resimțim nu sunt declanșate de ceva sau de cineva din exteriorul nostru, ci sunt rezultatul unei combinații între proprietățile fizice ale corpului, un creier flexibil și ceea ce am fost învățați din punct de vedere cultural, posibil să nu ne mai simțim ca niște simple păpuși în mâinile sorții, ci să ne asumăm responsabilitatea și, odată cu asta, puterea de transformare și dezvoltare personală. Deși emoțiile nu sunt înnăscute, așa cum sunt stările noastre afective – plăcerea, neplăcerea, calmul sau agitația – ele sunt reale, așa cum sunt și banii. Nu sunt o iluzie, ci un produs al unei convenții.
„Vechea presupunere din spatele inteligenței emoționale este că chipurile și corpurile transmit emoții și, prin urmare, putem învăța să «citim» emoțiile în moduri obiective, dar niciuna dintre aceste supoziții nu este corectă. Un tip mai realist de inteligență emoțională este capacitatea de a construi exemplul potrivit de emoție atunci când avem nevoie de ea. Persoanele cu granularitate emoțională (capacitate de a discerne între variatele emoții) ridicată își pot adapta fin construcțiile pentru diferite situații. Granularitatea emoțională poate fi învățată ca orice altă abilitate“, ne-a explicat dr. Feldman Barrett. Asta înseamnă că, dacă vedem un zâmbet pe chipul cuiva, acesta nu este un indicator indubitabil de bucurie. Eu am trăit nenumărate situații în care simțeam furie, dar chipul îmi zâmbea. Sau momente în care fața îmi părea tristă, dar în fapt era vorba despre oboseală și epuizare. După cum punctează Lisa Feldman Barrett, degeaba căutăm niște amprente ale emoțiilor, deoarece acestea nu sunt fidele și, atunci când vine vorba despre emoțiile noastre, variația este norma. Iar dacă vrem să le cultivăm oamenilor, de mici, granularitatea emoțională, este util să le vorbim despre emoții, chiar înainte să înțeleagă conceptul de emoție, să-i încurajăm să citească cât mai mult, pentru a-și dezvolta vocabularul și pentru a beneficia de alfabetizare emoțională și să-i expunem la limbi străine, pentru că, în culturi diferite, există și etichete emoționale diferite.
℗PUBLICITATE
Creierul și „ghicirea“ viitorului
Viziunea noastră despre lume nu este o fotografie a realității. Este, mai degrabă, o construcție a creierului, atât de fluidă și de convingătoarea încât pare veridică, a subliniat dr. Feldman Barrett în cadrul conversației noastre. Ea a adăugat și că sistemul nostru nervos ne asigură supraviețuirea prin faptul că avem un creier predictiv, care anticipează nevoile organismului înainte ca acestea să apară.
Creierul construiește în mod activ prezentul, pornind de la experiențele noastre anterioare, dar nu doar de la ceea ce s-a întâmplat în lumea din jur, ci și în interiorul nostru. Dacă, spre exemplu, apar anumite modificări fiziologice (ne bate inima mai tare sau avem o respirație intensă), creierul caută în memorie să descopere ce s-a întâmplat ultima dată când am trecut printr-o situație similară, simulând astfel ceea ce se poate întâmpla în prezent. Răspunsul nu trebuie să se muleze perfect pe realitatea faptică, ci să fie îndeajuns de potrivit pentru a-i oferi creierului nostru un plan de acțiune. Pentru a putea controla întregul nostru sistem fiziologic, creierul a evoluat prin această capacitate extraordinară de a „ghici“ nevoile noastre – de la câtă nevoie are corpul de glucoză sau de sare, de apă sau de oxigen etc., până la cum se vor comporta cei din jurul nostru dacă spunem sau facem ceva. Cu tot acest efort al predicției, nu este de mirare că doar creierul consumă, în medie, 20% din bugetul total de energie al corpului, devenind astfel cel mai „scump“ organ al nostru. Desigur că în ceea ce privește aceste simulări, ca în orice alt domeniu, pot apărea și erori, care în mod faptic ajung să ne coste mai mult sau mai puțin. De exemplu, înainte de un examen sau de o conversație dificilă, corpul ar putea să producă mai mult cortizol, creierul considerând că avem nevoie de mai multă energie decât de obicei. Chiar și după ce am trecut prin situația respectivă, putem să ne simțim epuizați sau având o durere de cap. Stările de disconfort sau de epuizare sunt doar un indicator somatic al faptului că am consumat mai mult decât a estimat creierul și avem nevoie să ne regenerăm bugetul corporal de energie. În acest sens, cele mai eficiente strategii sunt somnul și odihna, mișcarea și yoga, nutriția și hidratarea, dar și conversațiile sincere cu oamenii pe care-i considerăm de încredere.
Încântat și entuziasmat de toată această perspectivă asupra creierului anticipativ, am întrebat-o pe dr. Feldman Barrett dacă putem schimba predicțiile pe care le face creierul nostru, iar răspunsul ei a fost fără echivoc: „Da, noile experiențe, de astăzi devin previziunile de mâine. De exemplu, celor mai mulți oameni le este foarte greu să-și schimbe sentimentele în vâltoarea momentului. În calitate de posesori ai unui creier predictiv, ai șanse mari să-ți schimbi predicțiile înainte de intensificarea momentului, ceea ce face mai probabil să poți modela acțiunile și experiențele viitoare“.
Cu alte cuvinte, experiențele variate și diversitatea conceptelor cognitive cu privire la ceea ce simțim, alături de strategiile de reglare a bugetului de energie, ne ajută să facem simulări mai potrivite asupra realității, să prosperăm și să ne bucurăm mai mult de existența noastră.
Evident că nici acest material și nici măcar cărțile publicate de Lisa Feldman Barrett nu reprezintă lecții exhaustive despre funcționarea creierului uman. Dar toate aceste informații noi, intrigante și provocatoare ne pot face să regândim ceea ce știm despre ființa umană, identificând astfel strategii mai eficiente de relaționare și conectare. Deoarece, după cum punctează renumita cercetătoare, creierul fiecăruia dintre noi colaborează în secret cu alți creieri. Iar lucrul cel mai benefic pentru sistemul tău nervos este o altă ființă umană, în timp ce, tot pentru sistemul tău nervos, cel mai dăunător lucru este… o altă ființă umană.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
