Copiii nu se gândesc decât la ei înșiși, dar, pe măsură ce cresc, intervin anumite schimbări.
- La patru ani – Sunt cel mai bun cântăreț.
- La nouă ani – Cânt bine, dar nu la fel de bine ca Amy, prietena mea. Ea e chiar bună.
- La cincisprezece ani – Pot să cânt, dar n-o să ajung niciodată la Carnegie Hall. E-n regulă, cântatul e distractiv, dar matematica și științele sunt mai pe placul meu.
Copilul mic este extrem de exuberant și pozitiv, nu este neapărat ancorat în realitate și este prea egocentric pentru a se compara cu oricine altcineva. Copilul de vârstă medie, care este de-acum logic și ancorat în realitate, poate reflecta asupra capacității sale și și-o poate compara cu a altor copii. Adolescenții pot gândi în moduri mai complexe, abstracte și mature. În vreme ce copiii care au început școala primară încă mai au multe de făcut până să-și construiască o identitate de sine realistă, multidimensională și solidă, ei și-au început, totuși, călătoria.
Până la finalul școlii primare, majoritatea copiilor au o identitate de sine credibilă și un sentiment al propriei valori. „La școală e-n regulă, dar prefer să stau cu prietenii mei. Îmi fac oarece gânduri în legătură cu gimnaziul, dar atunci când trebuie să mă pun cu burta pe carte, în mod normal pot s-o fac. Mă descurc destul de bine cu provocările. Dar mai degrabă cred că sunt un prieten bun și o persoană bună.“ Această fetiță de zece ani a intrat deja în procesul de dezvoltare a unui sine cu care să se simtă bine. Are o perspectivă față de acel sine, este conștientă de plusurile și minusurile sale și are o stimă de sine ridicată, potrivită. Mecanismele ei de adaptare se adâncesc și se extind pentru a include și încrederea în sine, o stimă de sine realistă, o etică a muncii și autoeficacitatea.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Unul dintre cele mai nesănătoase rezultate ale preocupării noastre actuale de a avea copii „excepționali“ este acela că este extrem de dificil să menții constant o identitate de sine pozitivă atunci când te aștepți să fii excepțional la tot. Uite cât de diferit vorbesc următoarele două fetițe, ambele de nouă ani:
Mihaela: Of, iar am luat un 7 la matematică! N-o să le placă alor mei. Dar am făcut tot ce-am putut. Matematica mi se pare foarte grea. Sunt destul de pricepută la majoritatea materiilor, mai ales la engleză și la istorie. Bănuiesc că nu e chiar atât de rău. Per total, sunt destul de deșteaptă. Va trebui doar să lucrez mai mult la matematică. Nu contează atât de mult, pentru că vreau să mă fac jurnalist, nu programator de calculatoare, când mă fac mare.
Ana: Nu pot să cred că iar am luat un 7 la matematică. Am învățat aproape toată noaptea. Tata spune că matematica și științele sunt cele mai importante materii. Da, sunt bună la engleză, dar el spune că nu va conta prea mult atunci când voi intra la facultate. Sunt așa de proastă! Mai bine aș renunța.
Mihaela este capabilă să își vadă calitățile și defectele. Această capacitate de a avea opinii contradictorii despre propria persoană este o parte esențială a dezvoltării unei identități de sine puternice. Copiii mai mici se consideră fie „complet buni“, fie „complet răi“. Pe măsură ce cresc, par să înțeleagă din ce în ce mai bine că a fi este o chestiune complexă și că, în interior, trebuie să facă loc pentru multe puncte de vedere despre ei înșiși. Cu toate că și Mihaela, și Ana sunt critice la adresa lor, faptul că Mihaela recunoaște că are o slăbiciune nu îi afectează stima de sine pentru că ea nu acordă o importanță specială matematicii. Ana nu distinge între ce contează pentru ea și ce contează pentru ceilalți. Drept rezultat, este vulnerabilă în fața criticilor din afară, ceea ce îi afectează serios stima și identitatea de sine. Felul în care descriu reacțiile părinților oferă un indiciu privind motivul pentru care se bazează în mod diferit pe părerile exterioare. Atât Mihaela, cât și Ana vor trebui să își dezvolte abilitățile matematice. Doar că e mult mai ușor să faci față provocărilor atunci când nu te simți ca un ratat.
℗PUBLICITATE
„Sinele“ pe care-l dezvoltă copiii pe durata școlii primare este rezultatul multor factori: temperamentul, progresul cognitiv, dezvoltarea emoțională, relațiile cu colegii, oportunitățile de a dezvolta competențele din toate aceste domenii și un mediu familiar care îi sprijină. Părinții trebuie să fie atenți la delicatețea și vulnerabilitatea sinelui emergent al copilului lor. Ține minte că fiecare oportunitate de creștere și progres aduce după sine potențialul pentru recădere și dezamăgire. Dezvoltarea poate să se facă destul de inegal pe durata școlii primare, iar copiii pot progresa extrem de repede într-un domeniu, în vreme ce în altul pot avea dificultăți. Este normal. Până la urmă, cu toții ne dorim ca sinele copiilor noștri să fie vital, fundamentat, realist, generos și hrănitor. Îi ajutăm să își dezvolte acest sine atunci când stabilim așteptări și limite potrivite pentru ei, când îi încurajăm să-și împingă puțin limitele, când le arătăm clar că îi acceptăm fără să-i judecăm atunci când au nevoie de îndrumarea noastră și când le evidențiem faptul că dragostea pe care o simțim pentru ei este necondiționată.
Cum pot părinții să ajute
Copiii de școală primară au limitări cognitive semnificative atunci când vine vorba de felul în care se gândesc la „sinele“ lor. În anii de început ai școlii primare, ei nu au încă abilitatea de introspecție sau autoreflecție. Dacă îl întrebi pe un copil de șase ani de ce a mâncat toate prăjiturile pe care le-ai pregătit pentru târgul de la școală, probabil că-ți va răspunde ceva de genul „Pentru că stăteau, pur și simplu, pe masă“. Copiii sunt, cu siguranță, curioși. Dar sunt curioși în special față de lumea exterioară, pe care o cercetează ca niște mici oameni de știință. Lumea lor interioară prezintă prea puțin interes pentru ei. Până când realizează că această lume interioară prezintă un mare interes pentru tine. Acum începe, cu adevărat, construcția sinelui. Îți pasă de sentimente și gânduri, de realizări și abateri, iar ca rezultat, copilului tău va începe, la rândul lui, să-i pese de aceste lucruri. Sinele copiilor tăi se dezvoltă în creuzetul impulsurilor sale și al evaluărilor și răspunsurilor tale.
Capacitatea ta de a lămuri ce comportamente sunt acceptabile sau neacceptabile este modul vital prin care copilul își construiește un sine care să fie în concordanță cu valorile familiei. Nu-ți poți face copilul să se gândească la consecințe și să cugete asupra valorilor sale, dar poți acționa ca un surogat pentru aceste modalități mai avansate de gândire, folosind consolidarea, disciplina, instruirea directă și modelarea. Discuțiile nesfârșite cu copiii mici despre motivele pentru care s-au comportat în felul în care au făcut-o sunt o pierdere de vreme. Piciul tău fură ciocolata de la magazinul din colț pentru că o vrea. Treaba ta este să îi spui că așa ceva este inacceptabil și să mergi imediat cu el înapoi la vânzător fie ca să returneze, fie ca să plătească ciocolata. Desigur că îi spui și de ce furtul este inacceptabil. Dar ce detectează el, de fapt, este stresul tău. În timp și în mare parte ca să evite să te facă să te simți așa, va începe să internalizeze aceste reguli care vor deveni ale lui.
Dorința noastră de a lua atitudine față de lucrurile care contează pentru noi ne ajută copiii să-și dezvolte o „poveste“ despre cine sunt ei. Dacă îl observi și îl lauzi pe copil de fiecare dată când este cuminte și dacă îl disciplinezi de fiecare dată când este răutăcios sau viclean, atunci sistemul tău de valori va deveni clar. Părinții își ajută odraslele să-și dezvolte o identitate de sine, oferindu-le un cadru general despre cât de mult își prețuiesc copilul și unul specific despre calitățile și comportamentele care sunt cele mai admirate. Parțial, aceasta este funcția fotografiilor de familie expuse prin casă, a filmărilor din vacanțe și a ritualurilor de familie. „Vezi cum știai să mergi încă de când aveai unsprezece luni? Mereu ambițioasă“. Sau „Îți amintești când am mers în vacanță, iar surorii tale i-a fost foarte frică de apă și tu ai ajutat-o să se obișnuiască? Vai, ce frate mare extraordinar“. Așa ajung copiii să-și construiască o identitate de sine care este îndreptată către calitățile lor particulare și care este în concordanță cu valorile familiei.
Extras din cartea Parenting pentru succes: cum să creștem copiii bine.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
