fbpx
skip to Main Content
Din Seria și Psihoterapeuții Sunt Oameni… Credințe, Valori, Repere și Limitări

Încă de când eram copil și le spuneam tuturor celor care erau dispuși să mă asculte că eu voi ajunge psiholog, îmi intrasem atât de bine în rol, încât dacă cineva putea vedea în mine mai întâi psihoterapeutul Sabina și abia apoi omul Sabina eram foarte mândră de mine – mi se părea că asta e – fac o super treabă. Cu timpul însă, am ajuns să valorizez tot mai mult apartenența mea la specia umană. I am a human being first of all.

Dar ce înseamnă sau ce mai înseamnă, oare, să fii om atunci când ești psihoterapeut? Ești tu la fel ca ceilalți sau lucrurile pe care se presupune că le știi te schimbă dramatic? Cum este cu emoțiile, gândurile și comportamentele tale? Cum este cu așteptările? Cu relațiile? Cu viața, până la urmă?

Mi se întâmplă tot mai des să mă gândesc la acest rol al meu, de psihoterapeut, atât atunci când mă aflu în cabinet, cât și în afara sa. Mă oglindesc adesea în ceilalți și, deși o parte din mine s-a obișnuit cu reacțiile și percepțiilor lor, tot mă mai surprind uneori într-un rollercoaster emoțional. Nu mă înțelegeți greșit, este o senzație de mulțumire și satisfacție imensă să știu că ceilalți se raportează la mine ca la un expert, ca la o persoană care „știe“, înțelege ce se întâmplă în creierul, psihicul și sufletul altcuiva. Îmi place sentimentul de a mă simți utilă, eficientă și capabilă atunci când oamenii îmi cer sfatul, se consultă cu mine în privința alegerilor lor, îmi povestesc lucruri importante pentru ei, au încredere în lucrurile cu care aș putea contribui la experiența lor într-un moment dat. Am fost mereu o persoană care a ținut la părerea celorlalți, „people pleaser“, cum îi spun americanii – am fost crescută să fiu politicoasă, cuminte, să pun nevoile celorlalți înaintea mea, să îi respect pe cei mai în vârstă sau cu mai multă experiență, să fiu generoasă și să țin cont de ceilalți, chiar și dacă acest lucru mi-ar produce neplăceri pe termen scurt, mediu sau lung.

Însă, în aceeași măsură și tocmai din acest motiv, mi-a fost greu să tolerez critica, să accept păreri diferite despre ceea ce fac și modul în care aleg să fac un lucru, mi-a fost greu să accept că greșesc, că nu înțeleg, că, poate uneori, nu îmi „văd“ clienții (fie pentru că mi se pare că știu mai bine decât ei, că am înțeles exact despre ce este vorba, fie pentru că m-am grăbit și nu am ascultat cu adevărat povestea, fie pentru că am sărit cu o soluție prea devreme sau prea târziu, etc.). Mi-a fost teamă foarte mult timp că oamenii ar putea fi nemulțumiți, ar putea să nu se simtă ajutați și să mă considere un psihoterapeut prost, incapabil și nepregătit.

Și mi-a luat încă și mai mult timp să accept că, cel mai probabil, și acest lucru va fi un fapt, în timp. Că indiferent cât de bine pregătită aș fi, cât de bine intenționată și binevoitoare, nu voi fi psihoterapeutul potrivit pentru cineva. Încă îmi este greu să accept asta uneori, însă mă lupt mai puțin cu ideea că pot fi un psihoterapeut la fel de prost, pe cât sunt de bun. Vor fi oameni care vor considera că nu i-am ajutat, vor fi oameni pentru care nu voi fi suficient de pregătită, de empatică, de caldă, de demnă de încredere.

Întrucât abordarea mea psihoterapeutică este una relațională, plec de la premisa că principalul instrument al terapeutului este chiar el însuși. Indiferent de tehnicile sau de teoriile care fundamentează procesul psihoterapeutic, umanitatea terapeutului este cea care face diferența. Însă, așa cum nu există abordări sau teorii perfecte sau mereu valabile, nu există nici psihoterapeuți perefecți, ci doar suficient de buni – după cum spunea John Bowlby atunci când vorbea despre conceptul de „good enough“ în parenting. A fi suficient de bun, nu înseamnă a fi delăsător sau nepăsător cum mi-a fost dat să mai aud uneori: „Chestia asta cu a fi «suficient de bun» e o gogmănie scornită de cei care nu sunt în stare să fie cei mai buni sau măcar buni“ – poate, însă cel mai adesea, a fi suficient de bun este despre acceptarea a ceea ce este, a cine ești, a contextului prezent și a construi de acolo înspre mai binele pe care îl cauți.

℗PUBLICITATE


Când eram în primul an de supervizare, am lucrat cu o tânără față de care simțeam o oarecare ambivalență. O parte din mine o judeca, cealaltă încerca să înțeleagă. O parte credea că o poate ajuta, cealaltă că nu am niciun iepure în pălărie. Partea conștientă spunea tot ceea ce trebuie, ca la carte, partea inconștientă sabota, constant, orice efort. După un timp, tânăra a dispărut pur și simplu. La început anula ședințele, apoi nu a mai răspuns la mesajele de confirmare ale ședinței și nici nu a mai apărut. Am simțit-o ca pe un eșec de proporții. În primul rând pentru că era una dintre primele cliente și mă gândeam că dacă pleacă, înseamnă că nu sunt un terapeut bun și poate e cazul să mă reprofilez. În al doilea rând pentru că venise la recomandarea unei cunoștințe care sunase cam așa: „i-am spus cutăricăi să vină la tine, dacă faci treabă bună te mai recomand și altor persoane“. Mi-a fost foarte greu să mă uit la contribuția mea în eșecul terapiei fără să o interiorizez ca un eșec absolut al meu ca terapeut. Ulterior, am aflat de la persoana care mă recomandase că tânăra ajunsese la altcineva în terapie și că e foarte mulțumită și, povestindu-mi ceea ce îi recomandase terapeutul, am conștientizat că erau toate acele lucruri pe care le încercasem și eu cu ea fără nici un rezultat. Ce funcționase de fapt, mă întrebasem atunci? Relația. Asta face diferența. Alianța terapeutică. Sentimentul de siguranță și de acceptare. Empatia.

Mult timp am considerat că, în calitate de psihoterapeut, asta e rolul meu. Să fiu empatică, să accept necondiționat orice aduce clientul și să fiu disponibilă sută la sută pentru proces. În timp, am devenit conștientă de faptul că și acesta este un tipar. Dar nu unul nou și necunoscut, dimpotrivă, unul dintre cele mai familiare tipare ale mele, de la persoană people pleaser devenisem un psihoterapeut people pleaser. Mi-a luat ani să înțeleg și să accept că nu pot fi pe placul tuturor și că nu există chimie oricând și cu oricine, potrivit unui text care circula pe net la un momentdat „nu poți să placi tuturor, nu ești ciocolată“. Nici Dumnezeu. Nici Little Miss Perfect. Nici Ghandi sau Maica Theresa (și nici măcar pe ei nu îi place toată lumea) ș.a.m.d. Și faptul că relația terapeutică cu o persoană nu funcționează la un moment dat nu înseamnă că nimic nu funcționează cu nimeni niciodată, ci că unele lucruri nu funcționează cu unii oameni, uneori. Că și acceptarea și empatia și siguranța sunt lucruri în limitele omului-psihoterapeut. Avem cu toții o poveste de viață, credințe și valori, repere și limitări. Suntem mai conștienți sau mai puțin conștienți de ele, însă ne ghidează în tot ceea ce facem – un psihoterapeut nu este deasupra tuturor acestor lucruri, ci mai prezent și conștient de ele în privința propriei persoane.

Observ, cel puțin în jurul meu, o deschidere tot mai mare către psihoterapie. Deschidere ce ascunde, de fapt, o mare nevoie și, de cele mai multe ori, o mare disperare de a găsi „soluția perfectă“. Întrucât, psihoterapeutul este propriul său instrument de lucru, riscul este să proiectăm asupra omului din spatele rolului aceleași așteptări, nu-i așa? Mi se întâmplă încă să fiu surprinsă de reacțiile celor din jurul meu când îmi află profesia, dar mai puțin decât în trecut, în fond, știe deja toată lumea că terapeuții citesc gândurile, știu totul despre cum funcționează psihicul uman, pot manipula de la distanță și te îmbată cu apă rece sau…? Însă, recunosc, îmi este greu cu generalizatul – „toți terapeuții sunt“, „nu mă duc la psiholog, am mai fost o dată și psihologul a făcut x și y“, „am încercat psihoterapia, nu e de mine“, „am cunoscut eu psihologi și viețile lor sunt praf, sunt mai nebuni decât noi ăștia care mergem să le dăm bani“, și câte și mai câte.

De fiecare dată când mă lovesc de astfel de remarci, ce încerc să aduc în atenția oamenilor din fața mea este tocmai umanitatea profesiei. Un psihoterapeut este un om înainte de toate, un preot este un om înainte de toate, un doctor este un om, înainte de toate, un team leader este un om înainte de toate. Și în relația noastră de la om la om, s-ar putea să nu ne întâlnim pe teren comun, s-ar putea să nu ne oglindim sau să ne validăm unul pe celălalt sau s-ar putea să creăm o super alianță terapeutică, însă înainte de a arunca cu pietre sau a clădi piedestale până în cer, înainte de a împărți lucrurile în alb sau negru, bun sau rău, potrivit sau nepotrivit, păstrează câteva lucruri în minte:

  • Cum îți imaginezi tu că este (ar „trebui“ să fie) un psihoterapeut? Crezi că este mereu calm, că este echilibrat emoțional, că este o persoană asumată în tot ceea ce face, că este mereu capabil să se redreseze, că nu are atacuri de panică sau stări depresive, că zâmbește mereu, că nu se teme de nimic, etc.?
  • Dacă ai fost deja la psihoterapie, ce a contat pentru tine? Ce a funcționat? Ce nu a funcționat?  Dacă nu ai fost încă, ce crezi că ți s-ar părea important?
  • Dacă ai simți că psihoterapeutul sau abordarea aleasă nu ți se potrivește ai rămâne în terapie? Cât timp? De ce? Dacă nu, ai mai încerca ulterior cu altcineva?
  • Ce crezi că îl face pe terapeut un bun specialist?

Și, te-aș mai întreba, tu ce părere ai despre tine atunci când greșești? Ce îți spui? Cum reacționezi? Ce aștepți de la ceilalți? Este diferită raportarea ta la greșeală în viața personală față de viața profesională?

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută