Când le vorbim părinților despre conectare și redirecționare, una dintre cele mai obișnuite întrebări ridicate este despre tantrumuri. De obicei, cineva din public întreabă: „Nu se presupune că trebuie să ignorăm tantrumurile? Când te conectezi cu un copil care face o scenă nu înseamnă că îi dai atenție? Nu consolidează cumva comportamentul negativ?“
Răspunsul nostru dezvăluie încă un aspect prin care disciplina fără drame și filozofia creierului integrat se diferențiază de abordările tradiționale. Da, poate că sunt momente în care copilul manifestă ceea ce am fi înclinați să numim un tantrum strategic, când se poate controla, însă afișează un comportament disperat pentru a-și atinge obiectivul vizat: să primească jucăria dorită, să stea mai mult în parc și așa mai departe. Dar, în cazul majorității copiilor și în al aproape tuturor copiilor mici, tantrumurile strategice sunt mult, mult, mult mai ieșite din comun decât regula.
Când copilul nu reușește să își regleze emoțiile și acțiunile, reacția noastră ar trebui să fie de sprijin și alinare empatică
Mai tot timpul, tantrumul ne transmite că, în momentul respectiv, creierul inferior al copilului a preluat controlul asupra celui superior, lăsându-l pe bună dreptate și cu toată sinceritatea în afara oricărui autocontrol. Chiar și atunci când copilul nu este complet incapabil să își regleze emoțiile, este suficient de indispus în sistemul său nervos, încât să plângă sau nu are capacitatea de a fi flexibil și de a-și gestiona emoțiile de moment. Când copilul nu reușește să își regleze emoțiile și acțiunile, reacția noastră ar trebui să fie de sprijin și alinare empatică. Ar trebui să fim înțelegători și empatici, acordând atenție conectării. Fie că este întors pe dos ori abia începe să alunece pe panta supărării sau este atât de nervos încât nu se mai poate controla, are nevoie de noi în acel moment. Este în continuare necesar să stabilim limite – nu îi putem permite unui copil ca, în supărarea lui, să smulgă perdeaua din restaurant – însă obiectivul nostru de moment este să îl alinăm și să îl ajutăm să se liniștească, astfel încât să își poată recăpăta controlul. Reține că acest haos și comportament necontrolat sunt semne de integrare blocată, în care părțile diferite ale creierului nu funcționează ca un tot coordonat. Întrucât conectarea creează ocazii de integrare, va deveni modul în care ne alinăm copiii. Integrarea dezvoltă abilitatea de reglare a emoțiilor – și astfel ne liniștim copiii, ajutându-i să facă trecerea de la haos sau rigiditatea stărilor de neintegrare, la limpezimea și armonia integrării și bunăstării.
Astfel, când părinții întreabă care este părerea noastră despre tantrumuri, răspunsul este că trebuie să ne reconsiderăm cu totul perspectiva asupra momentelor în care copiii noștri sunt cel mai supărați și scăpați de sub control. Recomandăm ca părinții să nu privească tantrumul ca pe o simplă situație neplăcută pe care trebuie să învețe cum să o depășească, să o gestioneze în beneficiul lor sau cum să o anuleze cât mai repede și cu orice preț, ci ca pe un strigăt de ajutor – ca pe încă o ocazie de a-l ajuta pe copil să se simtă în siguranță și iubit. Este un moment în care putem alina supărarea, în care devenim un refugiu în fața furtunilor interioare, iar ajutându-i pe copii, prin conectare, aceștia exersează trecerea de la o stare de neintegrare la una de integrare. De aceea, numim aceste situații de conectare „oportunități integrative”. Reține că experiența repetată a copilului de a avea alături un adult receptiv și coordonat emoțional cu el – care se conectează cu el – dezvoltă, în timp, capacitatea creierului de a se autoregla și autoliniști, ceea ce duce la o mai mare independență și reziliență.
℗PUBLICITATE
Atunci când este supărat, copilul suferă realmente
Astfel, abordarea disciplinei fără drame față de un tantrum trebuie să înceapă cu empatia parentală. Când înțelegem de ce copiii au tantrumuri – deoarece creierele lor tinere și în dezvoltare devin neintegrate pe măsură ce emoțiile puternice preiau controlul – atunci avem o atitudine mai plină de compasiune când încep să țipe, să urle și să lovească. Nu înseamnă că o se ne bucurăm vreodată de tantrumul copilului – iar dacă o faceți, poate este cazul să cereți ajutor profesional –, însă o perspectivă calmă și empatică va promova calmul și conectarea, în locul căutării dovezilor că este pur și simplu un copil dificil, manipulator sau obraznic.
De aceea, nu suntem deloc adepții abordării convenționale care îndeamnă părinții să ignore cu totul tantrumurile. Suntem de acord că momentul în care copilul are un tantrum nu este potrivit pentru explicații despre comportamentul inadecvat. Când este în mijlocul unui tantrum, copilul nu se află în ceea ce se numește tradițional o „stare de învățare“. Însă acea stare se transformă, prin conectare, într-una oportună pentru integrare. Părinții au oricum tendința generală de a vorbi prea mult atunci când copiii sunt supărați, iar întrebările și lecțiile în mijlocul unui tantrum nu fac decât să escaladeze și mai tare emoțiile. Sistemul lor nervos este deja supraîncărcat și, cu cât vorbim mai mult, cu atât îi copleșim mai tare cu aceste informații senzoriale suplimentare.
Dar acest fapt nu duce în mod necesar la concluzia că ar trebui să ne ignorăm copiii atunci când sunt îndurerați. Dimpotrivă, încurajăm exact opusul. Ignorarea copilului care are un tantrum este cea mai rea atitudine pe care ar putea-o avea un părinte, deoarece atunci când este supărat, copilul suferă realmente. Este nefericit. Cortizolul, hormonul de stres, se secretă în cantități mari în tot corpul, întunecând creierul, în timp ce copilul simte că a pierdut complet controlul asupra emoțiilor și impulsurilor sale și că este incapabil să se liniștească sau să își exprime nevoile. Aceasta este suferință. Și la fel cum cei mici au nevoie să le fim alături, să îi liniștim și să îi alinăm atunci când sunt răniți fizic, la fel de multă nevoie au de aceleași lucruri atunci când au o suferință emoțională. Au nevoie să fim calmi și iubitori și să îi sprijinim. Au nevoie să se conecteze cu noi.
Articol extras din cartea Inteligența parentală.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
