Nu ar trebui să fie o surpriză, având în vedere natura imobilității induse de frică, faptul că majoritatea victimelor violului descriu în mod previzibil că se simt paralizate (uneori și sufocate) și incapabile să se miște. Faptul de a fi ținut la pământ și terorizat de cineva mult mai mare, mai puternic și mai greu este practic garantat să inducă o imobilitate de lungă durată și, astfel, o traumă. Violul nu numai că forțează o persoană să stea nemișcată, ci induce o imobilitate interioară din cauza terorii (imobilitate potențată de frică).
Într-un studiu, 88% dintre victimele agresiunilor sexuale din copilărie și 75% dintre victimele agresiunilor sexuale la adulți au raportat niveluri moderate sau ridicate de paralizie în timpul agresiunii. În plus, din cauza nivelurilor ridicate de disociere, este probabil ca multe victime să nu-și amintească faptul că s-au simțit paralizate sau să nege paralizia pentru că se simt vinovate că nu au „ripostat“.
Auto-învinuirea, rușinea și ura de sine
Vina de sine și ura de sine sunt frecvente în rândul supraviețuitorilor molestărilor și violurilor, care se judecă aspru pentru că nu au „opus rezistență“, chiar și atunci când lupta nu era o opțiune viabilă. Cu toate acestea, atât starea de paralizie, cât și autoaprecierea critică despre „slăbiciune“ și neputință sunt componente comune ale traumei.
Cu cât victima este mai tânără, mai imatură din punct de vedere al dezvoltării sau mai nesigură pe ea, cu atât este mai probabil ca ea să răspundă la stres, amenințare și pericol prin paralizie, mai degrabă decât prin luptă activă.
℗PUBLICITATE
Persoanele care nu au o legătură solidă de atașament timpuriu cu un îngrijitor primar și, prin urmare, nu au o bază de siguranță, sunt mult mai vulnerabile la a fi victimizate și traumatizate și sunt mai susceptibile de a dezvolta simptome înrădăcinate de rușine, disociere și depresie. În plus, deoarece modelele psihofiziologice ale traumei și rușinii sunt similare, există o asociere intrinsecă între cele două. Aceasta include căderea umerilor, încetinirea ritmului cardiac, aversiunea privirii, greața etc.
Rușinea alimentează, de asemenea, percepția comună greșită a persoanelor traumatizate că ele sunt, cumva, cauza (sau, cel puțin, că merită) propriei nenorociri. Un alt factor (puternic coroziv) intră în joc în formarea rușinii: deși pare a fi o componentă aproape structurală a traumei, prea frecvent trauma este provocată de persoanele care ar trebui să protejeze și să iubească copilul.
Copiii care sunt molestați de familie și de prieteni poartă, desigur, această povară suplimentară confuză și haotică. Rușinea devine adânc înrădăcinată ca un sentiment omniprezent de „răutate“ care pătrunde în fiecare parte a vieții lor. O erodare similară a sentimentului central de demnitate se regăsește și la adulții care au fost torturați, cărora li s-au provocat în mod deliberat durere, dezorientare, teroare și alte abuzuri.
Extras din cartea Într-o voce nerostită.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
