Potrivit mai multor studii și cercetări, la ora actuală există peste 1000 de modalități de intervenție psihoterapeutică care aparțin diferitelor abordări teoretice. Psihoterapia sau terapia verbală este o intervenție psihologică care folosește diferite strategii pentru a ajuta clientul să-și modifice comportamentele, dar și să-și gestioneze cât mai bine gândurile și emoțiile. Scopul psihoterapiei, indiferent de abordare, este acela de-a gestiona adversitatea, de a maximiza potențialul și de a cultiva starea de bine. Beneficiarii de psihoterapie își pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții, dar și conexiunea cu sine, cu ceilalți și cu lumea din jur.
Pentru mulți ani, beneficiarii psihoterapiei erau numiți pacienți, mai ales de către psihanaliști. Dar, odată cu dezvoltarea abordărilor umaniste și cognitiv-comportamentale, se preferă termenul de client, acesta având o conotație mai demnă din punct de vedere uman și mai puțin patologizantă.
Psihoterapia poate funcționa ca:
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
- instrument de vindecare psihologică, prin descoperirea unor răni sau traume mai vechi;
- mijloc de explorare a psihicului uman și a sinelui;
- modalitate de dezvoltare personală și autocunoaștere.
Tipuri de terapie
Abordările terapeutice sunt diverse; este dovedit științific că există cinci mari abordări psihoterapeutice care sunt diferite și care ne arată că progresul poate fi atins în mai multe feluri. Metodele psihoterapeutice se clasifică în funcție de teoria pe care se bazează și acestea pot fi aplicate la nivel individual, de cuplu, de familie sau de grup. În prezent, psihoterapeuții folosesc adesea și terapia online, popularitatea acestei modalități crescând semnificativ odată cu pandemia.
Potrivit manualelor clinice și a cărților despre istoria psihoterapiei, cele mai influente abordări psihoterapeutice sunt: abordarea psihanalitică, abordarea umanistă, abordarea cognitiv-comportamentală, abordarea integrativă și abordarea sistemică sau relațională.
℗PUBLICITATE
1. Abordarea psihanalitică sau revoluția inconștientului – ideea de bază a acestei abordări, dezvoltată de Sigmund Freud (1856-1939), este clădită de faptul că inconștientul este adevărata realitate psihică. Până și în prezent, inconștientul reprezintă unul dintre cele mai curioase și misterioase concepte din psihologie. Potrivit lui Freud, dar și urmașilor săi, toate credințele din subconștient stau la baza formării comportamentelor și gândurilor noastre negative. O ședință de psihanaliză durează între 50 și 60 de minute, iar frecvența acestora este între 2 și 5 întâlniri terapeutice pe săptămână. Este o formă de intervenție de lungă durată. În trecut, pacientul nu stătea pe scaun sau fotoliu, acesta era întins pe divan, iar psihanalistul era așezat pe un scaun în spatele divanului. Asociațiile libere, analiza rezistenței, analiza viselor, actul ratat și interpretarea sunt câteva dintre tehnicile utilizate de către psihanalist. Terapia jungiană, dezvoltată de Carl G. Jung, psihologia sinelui, teoria relație-obiect, analiza tranzacțională sunt doar câteva dintre formele de psihoterapie derivate din abordarea psihanalitică.
2. Abordarea umanistă sau revoluția acceptării de sine – la baza acestei viziuni se află o perspectivă empatică și pozitivă asupra ființei umane. Unul dintre cei mai cunoscuți umaniști a fost Carl Rogers (1902-1987), care era de părere că orice psihoterapeut trebuie să vadă persoana din fața sa și nu patologia clientului. Ascultarea, înțelegerea și acceptarea clientului sunt îndatoririle principale ale terapeutului umanist. Scopul abordării este examinarea personalității clientului și încurajarea sa să-și abordeze propria ființă cu deschidere și umanitate. Terapeutul își vede clientul ca fiind echipat de la viață cu tot ce are nevoie pentru autoactualizare și transformare. Astfel, potrivit abordării umaniste, o viață frumoasă este un proces și nu o stare. Specificul abordării este reprezentat de relația dintre terapeut și client, care este una profund colaborativă. Iar identificarea resurselor personale și cultivarea stimei de sine sunt principalele obiective ale terapiei. Terapeutul este pozitiv, optimist și autentic, dă dovadă de acceptare necondiționată, caută să înțeleagă lumea prin lentila minții clientului. Terapia centrată de persoană, terapia gestalt a lui Fritz Perls, terapia existențială a lui Irvin Yalom, terapia centrată pe emoții a lui Sue Johnson sunt doar câteva din metodele de intervenție psihologică ce își au rădăcinile în umanism.
3. Abordarea cognitiv-comportamentală sau revoluția cognitivă – potrivit acestei abordări, interpretarea minții noastre asupra realității este cea care ne creează probleme mai mari decât realitatea în sine. Aaron T. Beck (1921-2021) și Albert Ellis (1913-2007) sunt considerați părinții acestei abordări, care pune un accent crescut pe distorsiunile noastre cognitive, pe gândurile iraționale și pe schemele psihice prin care percepem realitatea. Fundamentul acestei abordări se bazează pe faptul că ceea ce gândim influențează ceea ce simțim și modul în care ne manifestăm. Gândurile raționale vor genera comportamente raționale sau dezirabile, în timp ce gândirea irațională este responsabilă de purtările noastre indezirabile și nepotrivite. Restructurarea cognitivă, managementul comportamental, analiza comportamentală, expunerea sunt doar câteva dintre tehnicile specifice acestei abordări. Terapia cognitivă, terapia rațional emotiv-comportamentală, terapia centrată pe compasiune, terapia dialectic-comportamentală, terapia schemelor cognitive, terapia mindfulness se numără printre formele de psihoterapie care aparțin abordării cognitiv-comportamentale.
4. Abordarea integrativă sau revoluția unificării – odată cu unirea terapiei comportamentale cu terapia cognitivă putem spune că se pun bazele abordării integrative. Elementul comun al acestei abordări constă în faptul că teorii variate, cu concepte și tehnici diferite, sunt unite pentru a dobândi o mai mare eficiență. Potrivit mai multor cercetări din domeniul psihoterapiei, majoritatea practicienilor din zilele noastre sunt integrativi, aceștia aplicând o diversitate mai mare de tehnici și strategii, pe care le unesc în funcție de nevoia clientului. Abordarea integrativă este considerată și o terapie croită psihologic pentru fiecare persoană în parte. Psihoterapeutul integrativ are o gândire flexibilă, nu vede lucrurile prin lentila unei singure teorii sau modalități de intervenție și își oferă libertatea de a jongla cu noțiunile și conceptele pe care le deține. John Norcross sau Richard Erskine sunt doar doi dintre cei mai cunoscuți psihoterapeuți care-și asumă viziunea integrativă și care sunt apreciați la nivel mondial.
5. Abordarea sistemică sau revoluția relațională – istoria acestei abordări datează din anii 1950, iar în perioada 1970-1980 era una dintre cele mai în vogă și populare perspective terapeutice. Dacă primele patru abordări sunt mai degrabă preocupate de spațiul psihic interior, terapeuții de orientare sistemică caută să înțeleagă și spațiul interpersonal. Abordarea sistemică este una non-patologizantă, consideră că orice problemă psihologică, emoțională sau comportamentală este rezultatul unor tipare disfuncționale de interacțiune interpersonală. Fiecare comportament are un sens, fiecare simptom este un strigăt de ajutor, iar rezolvarea nu este doar de datoria unei singure persoane, ci a întregului sistem relațional, familial sau profesional. Astfel, terapiile sistemice nu „tratează“ individul, ci contextul sau sistemul de apartenență al clientului. Aspectele interpersonale sau spațiul psihologic exterior influențează modul în care oamenii gândesc și simt, drept urmare acesta este mult mai important în abordarea sistemică decât în alte perspective psihologice. Murray Bowen (1913-1990) și Salvador Minuchin (1921-2017), alături de Virginia Satir (1916-1988), Monica McGoldrick și Harriet Lerner se numără printre cei mai vocali reprezentați ai abordării sistemice. Sistemele familiale, granițele dintre subisteme, parentificarea, triangulația, homeostazia, gândirea circulară se numără printre cele mai cunoscute concepte, în timp ce genograma este cel mai larg răspândit instrument sistemic. Întregul este mai mare decât suma părților, ne spune abordarea sistemică. Începând cu anii 2000, abordarea sistemică redevine populară, dar de această dată este amintită mai degrabă ca psihologia relațiilor sau, mai nou, relațiologia. Terapia relațională imago, dezvoltată de Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, metoda Gottman, propusă de John și Julie Gottman, viziunea lui Esther Perel sau perspectiva lui Daniel Siegel sunt printre cele mai populare forme de intervenție relațională din zilele noastre.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
