Potrivit unui raport din 2018, făcut de Henry J. Kaiser Family Foundation, 22% dintre adulții din Statele Unite spun că deseori sau întotdeauna se simt singuri sau izolați social. Asta înseamnă peste 55 de milioane de oameni – un număr mult mai mare decât al fumătorilor adulți și aproape dublu decât al celor cu diabet. După un studiu AARP din 2018, pentru care a fost folosită o scală riguroasă a singurătății, validată de UCLA, unul din trei adulți americani cu vârsta de peste vârsta de 45 de ani se simte singur. Iar pentru un studiu național din 2018, condus de asiguratorul de polițe de sănătate Cigna, din SUA, o cincime dintre repondenți au afirmat că nu se simt (aproape) niciodată apropiați de oameni.
Studiile din alte țări validează aceste descoperiri. Printre canadienii de vârstă mijlocie sau seniori, aproape o cincime dintre bărbați și în jur de un sfert din femei au răspuns că se simt singuri(e) o dată pe săptămână sau mai des. Un sfert dintre adulții australieni au raportat că se simt singuri. Mai mult de două sute de mii de seniori din Marea Britanie „se întâlnesc sau vorbesc la telefon cu copiii, cu familia sau cu prietenii mai puțin de o dată pe săptămână“; 13% dintre adulții italieni au raportat că nu au pe nimeni căruia să-i ceară ajutorul; iar în Japonia, peste un milion de adulți îndeplinesc definiția oficială a izolării sociale, sau hikikomori.
Ce-i oprește pe acești oameni să se înscrie într-un club, să-și facă prieteni noi sau să se reconecteze cu familia și cu prietenii vechi?
Într-un cuvânt, chiar singurătatea. Atunci când deja ne simțim singuri și îi vedem pe ceilalți că se distrează împreună, bucurându-se de compania celor din jur, avem tendința naturală de a ne retrage, în loc să abordăm grupul. Ne e teamă că vom fi etichetați și judecați ca marginalizați social. (Pentru a înțelege această îngrijorare, e suficient să petreci un timp într-o cantină sau la un loc de joacă din orice școală.) Așa că ne ascundem sentimentele reale chiar și de cei care poate că încearcă să se conecteze la noi. Prin urmare, rușinea și teama conspiră pentru a transforma singurătatea într-o stare ce se autoperpetuează, declanșând dubii față de sine, care, la rândul lor, micșorează stima de sine și ne descurajează să cerem ajutor. În timp, acest cerc vicios ne poate convinge că nu contăm pentru nimeni și că suntem nedemni de-a fi iubiți, întorcându-ne din ce în ce mai spre interior și îndepărtându-ne de relațiile de care avem cea mai mare nevoie.
Această spirală emoțională contribuie și la stigmatul care înconjoară singurătatea. Pentru că oamenii tind s-o ascundă și s-o nege, ceilalți, care ar putea să ajute – inclusiv prietenii, familia sau doctorii –, se feresc să exploreze ceea ce pare a fi o problemă emoțională sensibilă. Mulți oameni apelează la droguri, alcool, mâncare și sex ca să amorțească durerea emoțională a singurătății. Astfel, combinația dintre singurătate și stigmat creează o cascadă de consecințe care afectează nu doar sănătatea și productivitatea personale, ci și sănătatea societății în care trăim.
℗PUBLICITATE
Însă, oricât de netratabil poate părea ciclul singurătății, el poate fi întrerupt. Învățând să recunoaștem și să abordăm devreme semnalele, putem interveni, ca să formăm conexiuni atunci când se face resimțită singurătatea, în loc să-i permitem să devină o constantă a vieților noastre de zi cu zi. Un prim pas este recunoașterea nevoii vitale de conexiune socială pe care o au toți oamenii.
Pur și simplu, relațiile umane sunt la fel de esențiale pentru starea noastră de bine precum mâncarea sau apa. La fel cum foamea și setea sunt modalitățile corpului nostru de a ne spune că trebuie să mâncăm și să bem, singurătatea este semnalul natural care ne amintește că trebuie să ne conectăm cu alți oameni. N-ai de ce să fii rușinat de asta. Dar foamea și setea sunt general acceptate și deci mult mai ușor de recunoscut și de expus, decât singurătatea. În acest caz, pentru a lupta cu tăcerea în privința ei, trebuie să apreciem mai profund relația dintre singurătate, conexiune socială și sănătate fizică și emoțională. Făcând asta, putem ridica povara rușinii, a învinovățirii și a criticii, ce alimentează stigmatul asociat singurătății.
Am văzut că această abordare funcționează pentru tulburări precum depresia. O bună perioadă de timp, depresia a fost atât de stigmatizată, încât majoritatea oamenilor sufereau în tăcere, în loc să recunoască că erau deprimați. Acum, atleți profesioniști, precum Michael Phelps, care a câștigat douăzeci și trei de medalii olimpice de aur, și figuri culturale, precum Lady Gaga, Dwayne „The Rock“ Johnson sau J.K. Rowling, s-au deschis în legătură cu depresia de care au suferit. Școlile și angajatorii au început să recunoască cât de răspândită este problema, iar multe dintre aceste structuri pregătesc programe care să-i ajute pe oameni. Vedem o evoluție similară și în felul în care ne gândim la dependență. Cu toate că încă mai este mult de muncă pentru a ne asigura că oamenii cu depresie sau cu tulburări de abuz de substanțe nu se simt rușinați sau discriminați din cauza bolii lor, s-au făcut, totuși, progrese importante. Avem toate motivele să credem că și stigmatul din jurul singurătății va scădea când și dacă vom fi dornici să discutăm deschis despre experiențele noastre și să înțelegem singurătatea pentru ce este ea cu adevărat: o condiție aproape universal umană.
Extras din cartea Împreună.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
