Skip to content

În urmă cu câțiva ani, am citit o carte care m-a urmărit mult timp: Probe de empatie, de Leslie Jamieson. Mai citisem cărți și articole pe această temă, dar cartea mi-a rămas în minte datorită abordării empatiei dintr-o perspectivă de care nu mai auzisem până atunci. Pentru că autoarea, Leslie Jamieson, are meseria de actor medical.

Dacă te întrebi ce înseamnă asta, ei bine, Leslie este plătită să mimeze simptome pentru care studenții la Medicină trebuiau nu doar să găsească un diagnostic, dar să și arate (sau măcar să mimeze) empatie. Studenții nu știau cine este, nu știau nici măcar când vor fi evaluați din acest punct de vedere și, prin urmare, măcar pentru a trece proba (dacă nu din alte considerente), trebuiau să manifeste empatie cu absolut toți pacienții cu care veneau în contact. Practic, în sistemul medical din Statele Unite, empatia este un mușchi care se dezvoltă (și) prin antrenament. Fake till you make it! Cred că, în acest caz, principiul potrivit căruia „Scopul scuză mijloacele“ are cea mai corectă și justificabilă aplicare.

Eseurile lui Leslie Jamieson, viscerale și edificatoare, pun niște întrebări esențiale legate de modul elementar în care înțelegem suferința celorlalți. Cum ar trebui să ne manifestăm grija unii pentru alții? Cum putem simți suferința celuilalt, mai ales când aceasta poate fi una asumată, distorsionată sau etalată cu ostentație? Este empatia un instrument prin care-i putem testa sau chiar evalua pe ceilalți?

Mi-am amintit de această carte la început de iulie, când buletinele de știri au relatat pe larg despre descinderile autorităților de la căminele de bătrâni din Voluntari, acolo unde vârstnicii erau abuzați, exploatați și maltratați de ani buni. Nu vreau să vorbesc despre sistemul medical din România sau despre cel de protecție socială, nici despre modul în care sunt tratați, în unele cazuri, pacienții din țara noastră, pentru că mi-e teamă că aș deschide o cutie a Pandorei. Vreau doar să istorisesc o experiență personală și cum am cunoscut sistemul medical de stat din Elveția (e drept, o țară mult mai bogată decât România), nu doar prin prisma performanțelor medicale, ci și prin raporturile pline de omenie, firesc și – da – empatie, de care au dat dovadă angajații Spitalului Universitar din Zürich.

 Vă mulțumesc pentru e-mail și pentru încrederea pe care mi-o arătați

În urmă cu șaisprezece ani, soțul meu, pe atunci în vârstă de 30 de ani, a făcut o criză epileptică, într-o seară de vară. Am ajuns cu ambulanța la unul dintre cele mai mari spitale de neurochirurgie din București. A doua zi, a făcut o tomografie la clinica privată care funcționa în cadrul spitalului. Contra cost, dar ce mai conta?! Tomograful spitalului era defect și oricine a fost vreodată într-o astfel de situație știe că ar da și banii pe care nu-i are pentru un diagnostic corect. Atunci am aflat că avea o tumoră de mărimea unei mandarine în lobul frontal al creierului. Medicul curant mi-a spus că o operație e imposibilă, că „deh, băiatul e tânăr, dacă-l operăm, oricum nu scoatem tot, dar rămâne paralizat pe partea stângă”. (Tumora era localizată în lobul frontal drept, acolo sunt centrii nervoși responsabili cu mișcarea). Cu ultimele puteri și înghițindu-mi lacrimile, am întrebat: „Și ce ar fi de făcut?“. „Păi face niște radioterapie, mai câștigați niște timp“.

Atunci m-am hotărât să nu mă dau bătută. În 2007, nu aveam rețele de social media, dar aveam prieteni, colegi și un munte de hotărâre. Nu voiam ca soțul meu, cel mai activ și optimist om pe care-l cunoșteam, să-și aștepte sfârșitul într-un scaun cu rotile. Am răscolit Internetul zile și nopți, am dat sute de telefoane, am scris mail-uri la zeci de neurochirurgi, din Europa, din America, chiar și din Dubai. TOȚI mi-au răspuns. Cu amabilitate, cu căldură, cu speranță.

Știu că este o formulă standard, dar toți începeau prin a-mi mulțumi pentru e-mailul trimis și pentru faptul că am avut încredere în ei pentru a le cere o a doua opinie medicală. Toți mi-au spus că operația se poate face; că tumora nu poate fi scoasă integral, dar că nu va rămâne cu sechele și că da, câștigăm niște timp. La 30 de ani, un om sănătos crede că are tot timpul din lume, dar un pacient cu o tumoră pe creier se bucură de fiecare săptămână câștigată.

Dintre toți acești medici, l-am ales pe șeful de atunci al clinicii de neurochirurgie de la Spitalul Universitar din Zürich. Pentru că era o somitate în domeniu și pentru că era născut în România. Atunci când i-am trimis primul mail, era într-o sâmbătă la prânz. Mi-a răspuns peste nici o oră.

La două luni de la primul schimb de mail-uri (timp în care ne-am mobilizat toate resursele și economiile pentru a strânge banii pentru operație, pentru că pe atunci nu exista nici un acord de reciprocitate între România și Elveția pentru decontarea serviciilor medicale), soțul meu a fost operat cu succes.

„Pacienții se mobilizează și își revin mai repede dacă au pe cineva drag aproape

Săptămâna petrecută la Spitalul Universitar din Zürich a fost una dintre cele mai intense din viața mea. Am fost copleșită de tot felul de emoții, de grija cu care erau îngrijiți pacienții, dar și de atenția care se acorda familiilor lor, de omenia celor de acolo.

℗PUBLICITATE



Cât a fost Alexandru în operație, am primit ceaiuri, cafele și cuvinte de încurajare într-o engleză cu accent german, în care parte din personalul medical își găsea cu greu cuvintele, dar care mă mișca cu atât mai mult. Pe parcursul celor zece ore, cât a durat operația, am primit chiar și vizita unei doamne de la biblioteca spitalului, care a venit cu un cărucior plin cu cărți să mă întrebe dacă vreau să citesc, ca să treacă timpul mai repede. Apoi a venit o doamnă de la biserica spitalului. Nu aveam aceeași religie, dar mi-a spus că se va ruga pentru soțul meu și s-a oferit să stăm de vorbă, dacă voi simți nevoia. Imediat după operație, am fost primită la terapie intensivă, ca să stau lângă soțul meu. „Pacienții se mobilizează și își revin mai repede dacă au pe cineva drag aproape“, mi s-a spus. „Puteți să stați cât doriți, dar poate ar fi bine ca la 12 noaptea să mergeți și dumneavoastră să vă odihniți în salon. O să aibă nevoie de dumneavoastră în zilele următoare.“

În săptămâna care a urmat, soțul meu a reînvățat să meargă, să-și miște mâna stângă, să sară într-un picior, să facă mișcări de finețe cu degetele (de atunci, de câte ori apuc o mărgea, o bancnotă, o foaie de hârtie sau un ac, îmi aduc aminte de lungile ore de exerciții cu kinetoterapeuții din Elveția). Și, dacă tot a venit vorba de ei, kinetoterapeuții elvețieni ne-au adresat o lungă listă de întrebări despre stilul nostru de viață: dacă stăm la bloc sau la casă, la ce etaj, dacă blocul are lift sau nu, pe ce parte e mâna curentă la scări, dacă soțul meu lucrează într-un domeniu unde folosește computerul, dacă avem copii și, dacă intenționăm să avem, cine va avea grijă de ei.

La un an de la operație, tumora a recidivat. A urmat o nouă operație (reușită), dar și un diagnostic mult mai complicat: o tumoră malignă. Acum, după cincisprezece ani, îmi dau seama că atunci eram în plină fază de negare. Amândoi. Pur și simplu am refuzat să acceptăm diagnosticul, am insistat că este o greșeală, ne-am agățat de orice speranță, am cerut ca spitalul din Zürich să trimită mostre de țesut în Germania, la o contra-expertiză. Mă gândesc cât de ușor am fi putut fi trimiși la plimbare, dar medicul curant de acolo a spus că orice pacient are dreptul la o a doua opinie medicală și ne-a sprijinit în demersul nostru.

Odată cu confirmarea diagnosticului, a venit și vestea că trebuie să facă radioterapie și chimioterapie. Am fost la cel mai mare spital de oncologie din România, dar sincer mi s-a părut anticamera morții. Bolnavi fără păr în cap, care păreau mai mulți morți decât vii, așteptau cu orele să fie primiți în fața ușilor diverselor cabinete. Am decis că nu-mi voi ierta niciodată daca voi lăsa ca soțul meu sa treacă prin așa ceva. Cu eforturi supraomenești, am plecat din nou la Zürich, ca să continue acolo tratamentul. În secția de radioterapie de la spitalul din Zürich, erau orhidee mereu proaspete, iar pacientul își alegea muzica pe care voia să o asculte, în cele câteva minute cât dura procedura.

Atunci când am aflat de cea de a treia recidivă, tumora crescuse așa de mult încât n-a mai putut fi operată. Tot medicii de la Zürich l-au înscris într-un tratament experimental, care costa cinci mii de euro doza (și erau necesare două pe lună). Tratamentul a funcționat, așa că atunci când ni s-au terminat banii, tot ei au luat legătura cu firma producătoare și l-au înscris într-un program pilot (respectivul tratament era omologat doar în Statele Unite și în Elveția, care nu este membră a Uniunii Europene).

„Toți cred că avem empatie în noi. Probabil nu avem destul curaj s-o arătăm lumii“

La un astfel de diagnostic, nu există șanse de vindecare, ci doar timp câștigat și încercarea de a pierde cât mai puțin din calitatea vieții „normale“. Iar menținerea normalității depinde de sistemul medical, de oamenii care-l compun, de societate, de cei de lângă tine.

Când timpul soțului meu se apropia de final, i-am scris disperată, într-o sâmbătă seara, medicului neuro-oncolog de la Zürich. A doua zi de dimineață, m-a sunat: Maybe it is time for you to accept you lost the battle („Poate că a venit momentul să acceptați că ați pierdut bătălia“), mi-a spus. Nu era ceva ce nu știam, dar atunci am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. De multe ori apoi, m-am gândit totuși că omul acela, o somitate în lumea medicală, și-a făcut timp să sune, într-o dimineață de duminică, soția unui pacient dintr-o altă țară și să-i spună că poate ar fi bine să nu mai caute tratamente minune pe internet, ci să petreacă timpul acela puțin care mai rămăsese cu soțul și fetița ei. „Soțul dumneavoastră este norocos să vă aibă. Avem pacienți care-și petrec ultimele zile din viață la spital, fără nimeni alături“, mi-a mai spus el.

În cartea sa apărută în 2009, intitulată The Age of Empathy, autorul Frans de Waal – psiholog și primatolog – scria că „până de curând, subiectul empatiei nu era luat în serios de oamenii de știință. Chiar vizavi de caracteristicile speciei umane, era considerat un lucru absurd, luat în derâdere“. În lumea din ce în ce mai complicată în care trăim, știm că empatia nu poate opri războaie sau pandemii, dar ne poate ajuta în relațiile acelea micro din societate: între parteneri, între colegi, între medic și pacient, între profesor și elev, între casier și clientul din supermarket. Adică acele interacțiuni care dau măsura normalității vieții și a umanității noastre manifestate zi de zi, nu doar în situații limită.

Poeta și activista americană Maya Angelou spunea că: „Toți cred că avem empatie în noi. Probabil nu avem destul curaj s-o arătăm lumii“.

Citește și:

După 17 ani ca jurnalistă la revista de modă și lifestyle ELLE România, în care a scris despre evenimentele culturale locale, cărți, modă, parenting, relații și destinații de călătorie, și în care a intervievat mulți oameni interesanți, Crina a decis că o schimbare este mai mult decât binevenită și s-a alăturat echipei entuziaste de la Thrive Global România, platforma de wellbeing inițiată de Arianna Huffington.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0