fbpx
skip to Main Content

La doar 36 ani, medicul Cristian Bulescu are un CV impresionant. A urmat un profil real, însă medicina l-a atras mai tare. Și-a început cariera de medic în România, unde a studiat și s-a format, urmând ca, mai apoi, să se pregătească în Italia (San Donato), dar și în Franța (Lyon). S-a specializat în patru centre de chirurgie cardiacă, a luat parte la mii de intervenții chirurgicale (și a realizat câteva sute dintre ele, precum și transplanturi de cord). În urmă cu câteva luni, a revenit în țară, pentru a face bine copiii cu probleme cardiace.

Vorbește rar și cu o modestie ieșită din comun despre realizările sale, lăsând ca rezultatele muncii susținute să grăiască de la sine. Despre ce implică profesia de medic cardiochirurg pediatric în România, despre emoții, trăiri, dar și despre multe aspecte legate de viața unui medic român, în străinătate, în interviul de mai jos.

Cine sau ce v-a influențat în alegerea acestei cariere?  

N-aș putea spune că a fost un singur factor. În mod clar, a contat faptul că am avut acces la biblioteca medicală a mamei mele, care e la bază medic pediatru. Am găsit acolo multe răspunsuri la unele întrebări pe care le aveam, dar din aceste răspunsuri au derivat alte și alte întrebări. Biologia, în general, și medicina în particular, mi s-au părut captivante, la acel moment. Cu atât mai mult specialitățile chirurgicale, unde există acest contact nemijlocit cu pacientul și cu cauza suferinței lui, cauză pe care o putem trata prin intervenția chirurgicală.

Am cochetat și cu alte specialități chirurgicale în perioada facultății, dar au biruit interesul și fascinația pentru cord, acest organ pe care îl operăm chiar și atunci când este în mișcare.

Care este emoția cea mai mare care vă încearcă înaintea unei intervenții chirurgicale complicate?

Înainte de intervenții, încerc să intru într-o stare de spirit cu cât mai puține emoții, fie ele pozitive, sau negative. Mă concentrez asupra detaliilor cazului și le discut împreună cu echipa din sală. Cred că, în general, emoțiile apar când ne confruntăm cu o situație imprevizibilă, sau insuficient previzibilă. Mie îmi place să studiez pacienții, cât mai în amănunt, înainte de operație, tocmai pentru a-mi putea face un plan cât mai detaliat și, eventual, cu o variantă de rezervă.

Aveți superstiții?

Nu cred că am superstiții, mai degrabă am un ritual preoperator de care încerc să mă țin. Încerc sa fiu în cea mai bună formă fizică și psihică pentru fiecare operație. Asta înseamnă odihnă, un mic dejun peste care nu sar, o cafea și concentrare maximă pentru gestul chirurgical. Uneori, pe drumul spre spital, ascult câteva melodii care mă pun în mindsetul necesar.

V-ați specializat în Franța și în Italia. De ce ați ales să vă întoarceți să profesați în România?

Nu plecasem din țară cu ideea de a o părăsi definitiv. Am avut nevoie de o perioadă de formare intensivă și m-am întors cu gândul de a ajuta la dezvoltarea specialității mele, care încă e insuficient reprezentată în București.

Care ar fi minusurile sistemului medical?

Aici e o discuție foarte complexă. Cauzele sunt de regăsit nu doar în ultimii 30 de ani, dar cred că și în ultimii ani ai comunismului. A existat o subfinanțare cronică a sistemului medical, în special la nivelul spitalelor mai mici, non-universitare, care au devenit depopulate. De asemenea, programele de investiții în implementarea și dezvoltarea unor metode noi de diagnostic și tratament s-au axat foarte mult pe componenta tehnologică și mult mai puțin pe componenta resursei umane și a consumabilelor. Mai departe, asistența medicală primară (medicii de familie) a fost lăsată pe un plan secund în algoritmul diagnosticării și tratării pacienților; i s-a încredințat un rol mai degrabă administrativ și a fost încărcată cu multiple sarcini non-medicale.

Ne găsim în situația în care există o presiune foarte mare pe spitalele mari, județene și universitare, pentru a rezolva cazuistică tratabilă și în spitale orășenești, de exemplu, dar unde personalul este insuficient pentru a asigura o linie de gardă. Asta înseamnă că la spitalele mari, supraaglomerate, se creează liste de așteptare pentru investigații și tratament etc. și evident că unii dintre pacienți vor avea de așteptat un interval de timp destul de mare.

Tot mai mulți dintre noi, puși în fața unui diagnostic rezervat, alegem să căutăm tratamente în străinătate. De ce anume le este frică românilor, mai exact, în sistemul medical românesc?

Din câte îmi dau seama, de aceleași lucruri de care le e teamă la nivelul întregului sistem public: de slaba performanță a sistemului.

În medicină, asta s-ar traduce prin timpii mari de așteptare până le „vine rândul“, cheltuieli mari neprevăzute, lipsa de interes din partea personalului și, poate, și de lipsa de pregătire a medicilor. Unele temeri sunt justificate, altele nu. Există specialități medicale unde nivelul profesional și tehnologic din unele clinici românești sunt comparabile cu cele din străinătate. Evident că toți pacienții vor să fie tratați în cele mai bune condiții; uneori, aceste condiții pot fi regăsite și în România. Nu înseamnă că ne complăcem în situația actuală; îmbunătățiri sunt necesare în foarte multe spitale. Dar eu văd că există o dorință puternică din partea multor colegi de-ai mei pentru a crește calitatea îngrijirilor pe care le acordă și a le alinia la standardele internaționale curente.

Ați avut un mentor de-a lungul carierei?

Am avut șansa să lucrez cu câțiva chirurgi care și-au lăsat puternic amprenta asupra dezvoltării mele profesionale. N-aș putea spune că am un singur mentor. De la cei lângă care m-am format o perioadă mai lungă de timp am învățat 3 lecții importante:

  • chirurgia nu este o meserie pe care o poți înșela; trebuie să îi fii complet devotat – să cunoști bine pacientul, să ai o strategie adaptată cazului, să fii absolut concentrat la operație;
  • trebuie să lucrezi în fiecare zi, atât cu mâinile, cât și cu mintea – să îți menții atât antrenamentul tehnic, cât și pe cel intelectual, să fii la curent cu noutățile din domeniu; 
  • o lecție care derivă, oarecum, din primele două ar fi că orice intervenție complexă poate fi descompusă în gesturi simple, iar aceste gesturi simple trebuie efectuate într-o manieră perfectă.

Cum percepeți perioada dificilă pe care o traversăm?

Este o perioadă plină de încercări pentru populație, în general și pentru personalul medical, în particular. În specialitatea noastră nu sunt foarte frecvente cazurile de pacienți infectați cu Sars-cov-2, dar, uneori, trebuie să răspundem și la solicitări privind astfel de pacienți. În orice caz, nu ne comparăm cu colegii care sunt în prima linie a acestei lupte – infecționiștii, anesteziștii și medicii de alte specialități din spitalele-suport.

În schimb, activitatea noastră curentă a avut, drastic, de suferit în urma măsurilor care au fost luate în spitale pentru a preveni răspândirea virusului – pe de o parte prin izolarea unor spații pe care le foloseam, în mod uzual (săli de operație, saloane de terapie intensivă etc.) pentru pacienții suspecți, pe de altă parte, prin limitarea numărului de internări și prin obligativitatea testării tuturor pacienților spitalizați, în mod electiv (iar testările se fac după așteptări destul de mari, în ultima vreme). 

Ne dorim cu toții să depășim acest al doilea vârf al pandemiei și să facem tot ce ține de noi pentru a evita propagarea contaminării atât în spital, cât și în afara lui. 

Vă amintiți de un caz care v-a impresionat, în mod special?

Au fost multe astfel de cazuri. Îmi amintesc de un caz de acum câțiva ani, o fetiță destul de mare, cred că avea vreo 11-12 ani, și care se internase împreună cu bunica ei. Locuiau undeva la țară. Se vedea că au o viață foarte grea și foarte multe lipsuri. Ridurile și palmele lor muncite spuneau clar lucrul ăsta. Intervenția a decurs fără incidente, recuperarea a fost rapidă, dar fetița și bunica ei aveau aceleași priviri triste chiar și în ziua externării, deși reușiserăm să le rezolvăm o problemă serioasă de sănătate. Pentru ele, viața revenea pe aceleași coordonate de greutăți  și pauperitate. Mi-aș fi dorit să putem face mai mult pentru ele, dar suntem doar medici…

℗PUBLICITATE


Ce sentiment ați avut atunci când ați realizat primul transplant cardiac?

În timpul intervenției am încercat să rămân concentrat pe operația pe care o aveam de făcut. Am rămas concentrat încă niște ore după ce am terminat în sală și am transportat pacientul în terapie intensivă, pentru că primele ore sunt, întotdeauna, critice după un transplant. Cred că a doua zi, când l-am văzut deconectat de la aparate și respirând singur, m-am bucurat, în sfârșit. 

O bucurie reținută, așa cum e bine să ai în meseria noastră, unde vanitatea este ultimul sentiment care trebuie să te încerce. Dar era o intervenție pe care îmi doream să o fac încă de când eram student, practic, era motivul principal pentru care am ales această specialitate.

Evident, și un sentiment de profundă recunoștință pentru chirurgul senior care mi-a acordat ajutorul pentru această intervenție.

Într-o intervenție delicată, dincolo de știință care este rolul divinității?

Nu sunt o persoană foarte religioasă, nu mă gândesc atât de des, la aceste aspecte. Medicii nu se pot substitui divinității, dar dacă pacienții își pun viața în mâinile noastre, noi trebuie să lucrăm cât mai aproape de perfecțiunea divină. Ca să reușim acest lucru, cred că trebuie să evităm (cel puțin pe timpul exercitării profesiei) să comitem vreunul dintre cele așa-numite „șapte păcate capitale“. Să nu fim, deci, leneși, lacomi, colerici, invidioși pe succesele altora sau mândri de ale noastre. Să fim harnici, răbdători, recunoscători colegilor care ne-au ajutat si smeriți în fața bolii, știind că, uneori, e suficient un mic moment de neatenție pentru ca un succes să se transforme într-un eșec.

Considerați că ați devenit mai puțin sensibil la suferința pacienților, de când practicați chirurgia, sau este doar o formă de autoconservare?

Nu cred că se pune problema în acest fel. Toate îngrijirile pe care le aducem pacienților au rolul de a le ameliora suferința pentru care îi tratăm. Există și folosim numeroase metode pentru a le diminua durerea sau disconfortul care însoțesc unele gesturi diagnostice, sau terapeutice. Și suntem în permanentă căutare de soluții noi pentru situațiile în care pacienții suferă, pentru că acesta este fundamentul meseriei noastre. Suferința lor nu ne lasă reci, ci ne împinge să ne folosim toate resursele intelectuale și materiale pentru a-i ajuta.

Se spune că dincolo de discuția despre riscurile intervenției, pacientul are nevoie și de încredere din partea medicului. Cât de important este ca medicul să exprime empatie față de pacientul său?

O relație de încredere bazată pe empatie este esențială pentru facilitarea unei complianțe terapeutice bune și a unei vindecări rapide. În general, oamenii merg la medic atunci când au o problemă. Trebuie să fim buni ascultători, să încercăm să înțelegem temerile și dubiile pe care le au pacienții (chiar și pe cele pe care nu le exprimă), să le răspundem tuturor întrebărilor pe care le-ar putea avea. De asemenea, cred cu tărie că prezența fizică, zilnică, a medicului îl ajută și îi arată că nu este singur în lupta cu boala.

Cum își reîncarcă bateriile omul Cristian Bulescu, după perioade solicitante?

Cât am lucrat în Franța, locuiam la 1 km de spital și făceam acest drum pe jos, dimineața și seara. Mi-am dat seama că mersul pe jos susținut mă ajută să mă destind după o zi mai lungă. Acum locuiesc destul de departe de spital, încât mersul pe jos spre locul de muncă nu mai e o variantă la îndemână. Dar, din fericire, Bucureștiul are destule străzi mai puțin circulate, cu clădiri vechi și interesante, pe care se poate face o astfel de plimbare de relaxare, atunci când există și timp pentru asta.

În general, puțină activitate fizică și concentrarea spre o activitate mentală, alta decât medicina (o carte bună, un film interesant, un instrument muzical sau o discuție captivantă cu o persoană apropiată), reușesc să mă remonteze destul de bine.

Ați simțit, vreodată, nevoia de a apela la consiliere psihologică?

Nu am resimțit nevoia asta până acum. Dar cred că, uneori, discuțiile „de relaxare“ dintre medici sunt un fel de psihoterapie, fără să ne dăm seama de asta. Atunci când povestim despre un caz pe care l-am avut, despre o situație complicată cu care ne-am confruntat și știm că interlocutorul, care e tot medic, ne ascultă și ne înțelege, asta poate fi o discuție cu valoare terapeutică.

Ce opțiuni reale au tinerii absolvenți români de medicină?

Au opțiunea de a rămâne să lucreze în țară, într-un sistem care este în curs de schimbare (spre bine) și pot să contribuie la această schimbare. Ei ar putea contribui la acest progres prin energia pe care o au, dar și prin cunoștințele pe care le pot asimila, eventual, într-un stagiu în afara țării. Pot să intre astfel în contact cu sisteme medicale diferite de al nostru și pot vedea ce anume din aceste sisteme merită și poate fi implementat în România. Asta, evident, pe lângă formarea profesională teoretică și practică pe care un astfel de stagiu o aduce. Eu le recomand tuturor colegilor mei mai tineri să petreacă 6-12 luni din rezidențiat în centre din afara țării. Le pot garanta că nu este o pierdere de timp.

Ce părere aveți despre rolul inteligenței artificiale în practica medicală?

Ne bucurăm, cu toții, că avem resurse de calcul din ce în ce mai performante, care ne ajută în practica zilnică. Încă suntem foarte departe de momentul în care inteligența artificială va putea învăța și integra într-un algoritm eficient și sigur toate detaliile anatomice, semiologice și fiziopatologice pe care noi le studiem la pacienții noștri. Încă și mai mult timp va fi necesar pentru a putea elabora și pune în practică o strategie terapeutică. În plus, inteligenței artificiale îi va lipsi tocmai componenta empatică despre care am discutat mai devreme.

Din aceste motive, cred că rolul inteligenței artificiale va fi de a ne asista în actul medical, eventual oferindu-ne și niște mecanisme de verificare și control, dar nu de a-și asuma în întregime un astfel de proces complex și cu implicații atât de mari.

Dacă ați avea o putere, care ați vrea să fie aceea?

Daca aș putea, aș face în așa fel încât să existe zile mai lungi de 24 de ore, ca să pot avea suficient timp pentru tot ce este de rezolvat zilnic.

Cum credeți că va evolua medicina în timp, vor mai opera doctorii sau doar roboții? 

Nu cred că se va ajunge în situația asta. După cum am spus, există inovații tehnologice care ne pot ajuta în timpul intervențiilor, iar precizia pe care o au noile generații de dispozitive robotice este foarte mare, poate chiar superioară preciziei unui om. Dar să nu uitam că este nevoie de discernământ și experiență pentru a controla aceste dispozitive, iar inteligența artificială încă nu are aceste capacități și nu știu dacă le va avea într-o măsură apropiată de cea a omului. Există și niște limite ale tehnologiei, care țin de viteza de procesare a informațiilor, și care nu cred că pot fi depășite în viitorul apropiat. În orice caz, cred că nu trebuie cedat controlul total și nesupravegheat, în special, în cazul unor intervenții atât de delicate și complexe, cum sunt cele pe cord.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută