skip to Main Content

Din când în când, a face excepție de la unele reguli poate aduce culoare, noutate și entuziasm vieții noastre, dar atunci când acest lucru se întâmplă foarte des, a face excepție devine o regulă în sine. În acel moment, flexibilitatea noastră se transformă în permisivitate și consecințele se țin lanț.

Într-un articol precedent, am oferit permisivității următoarea definiție: A fi permisivi cu copiii noștri înseamnă să le oferim prea mult din ce arată prea bine, prea devreme, pentru prea mult timp; să le oferim lucruri sau experiențe care nu sunt potrivite pentru vârsta lor, care nu sunt în raza interesului lor sau al talentelor acestora. Este procesul prin care ceea ce le oferim copiilor împlinește nevoile adultului care le oferă nu pe cele ale copilului care le primește.

În studiul realizat de Bredehoft & Clarke și publicat în 2003, echipa de cercetători a identificat trei aspecte de viață în care părinții tind să fie mult prea indulgenți cu copiii lor: beneficiile materiale, grija excesivă și lipsa regulilor. La o primă vedere, acestea pot să pară simple mărunțișuri, dar știința ne arată că realitatea este alta.

Tot ce-i mult strică

Cu greu am putea să ne imaginăm că a avea prea mulți bani, prea multe haine și tot ceea ce ne dorim ne-ar putea crea vreun disconfort ‒ nu-i așa?! Dar, a confunda permisivitatea cu o formă de răsfăț sau cu o recompensă este una dintre cele mai înșelătoare moduri în care am putea să privim un comportament ale cărui consecințe produc multe daune și durere. Dacă dorințele ar fi egale cu nevoile noastre poate că acele afirmații ar putea fi valabile, într-o oarecare măsură. Dar renumitul dr. Gabor Maté ne previne să nu cădem în această capcană: „Una dintre marile realizări ale culturii consumului de masă a fost aceea de a ne convinge că ceea ce am fost condiționați să ne dorim cu ardoare este, de asemenea, și ceea ce avem nevoie“. (Extras din Mitul normalității).

Știința ne punctează faptul că experiențele pe care le trăim ne formează ca indivizi. Pentru un creier în dezvoltare, ca cel al unui copil, a primi prea mult din ceva ce nu reprezintă un suport real în dobândirea abilităților specifice fiecărei etape de dezvoltare poate distorsiona scara valorilor după care își va ghida viața ca adult. Un copil care a primit prea multe jucării va crede că totul i se cuvine. Un copil care a mers în toate taberele și excursiile drept compensație pentru lipsa timpului de calitate petrecut cu părinții nu se va simți valoros ca individ. Un copil care primește totul va deveni o persoană prea puțin motivată să mai obțină ceva în viață.

Tot ce-i în plus dăunează

Atunci când o persoană se află în imposibilitatea de a face unele lucruri pe care ar putea să le facă în mod natural, cum ar fi să se îmbrace singură, să mănânce sau să se încalțe, avem foarte multă compasiune pentru acea persoană. Mai mult, o compătimim. Atunci, de ce când facem multe dintre lucrurile pe care copiii noștri perfect sănătoși ar vrea să le facă, numim asta răsfăț și considerăm că este ceva de bine?

Când vorbim despre grija excesivă, nu ne referim la grija pe care i-o poartă o mamă copilului ei bolnav și nici despre a veni în ajutorul celor mici atunci când ei se află într-o situație dificilă, ci ne referim la modul prin care implicarea noastră îi privează de a dobândi abilități pe care le vor folosi toată viața.

Stima de sine nu este un dar pe care noi îl putem face copiilor noștri la naștere. Încrederea în propria persoană se câștigă prin experiență. Un copil care nu este încurajat să găsească propriile soluții la probleme nu va avea această capacitate nici ca adult. Un copil care nu este lăsat să dobândească abilități fizice, precum mersul pe bârnă, din prea multă grijă față de riscurile de rănire, nu va avea capacitatea mentală de a rezolva ecuații de gradul doi. Un copil căruia i se pune totul pe masă sau în urma căruia se strânge masa, fără a-l implica, învăță că nu are nicio responsabilitate, inclusiv atunci când va locui împreună cu altcineva. Un copil care nu este lăsat să exerseze diverse abilități va fi lipsit putere și de încredere.

Tot ce lipsește ne slăbește

Adesea, observ în grupurile de părinți ezitarea de a pune limite ferme, din teama că acest fapt ar putea reprezenta opusul educației cu blândețe. Desigur, numai cu blândețe nu reacționează uneori copiii noștri la limite ferme, dar educația cu blândețe se referă la atitudinea părintelui, nu la cea a copilului.

℗PUBLICITATE



Rolul unei limite ferme este acela de a trasa o linie peste care nu se poate trece: „Nu te pot lăsa să fugi în calea mașinii!“. Acesta este un exemplu de mesaj cu care nu am negocia niciodată, ceea ce-l transformă într-o limită fermă. Care este rolul acestei reguli și de ce este important să nu facem excepție de la ea? Pentru că ne menține copiii în siguranță!

Una dintre situațiile în care părinții tind să fie periculos de indulgenți cu copiii lor este aceea în care copiii nu stau în scaunele lor de mașină, în centuri, atunci când mașina este în mers. Sunt mamă de doi copii și știu cât de dificil poate fi să menținem constantă aceasta regulă: copilul plânge, durează foarte mult până se așază în mod voluntar pe scaun, de multe ori, este nevoie să facem opriri, chiar și la drumuri scurte. Poate fi foarte frustrant! Dar un copil care nu deprinde importanța acestei reguli va fi un adolescent care conduce fără centură, un motociclist care va călători fără cască și o persoană care nu va ști care este limita periculoasă a unei situații de viață.

Oricât de frustrant și de durată la început, și oricât de mult s-ar opune copilul, a menține o astfel de regulă îi oferă siguranță și o structură adecvată, adică o bază sănătoasă pe care își va putea construi propriile valori de viață.

La fel de importantă precum siguranța personală este și siguranța altora. Copiii au dreptul la joacă liberă, dar nu au dreptul să ocupe tot spațiul într-un parc, să îi lovească pe ceilalți copii: „Înțeleg că ești furios, dar nu te pot lăsa să lovești!“. Un copil care învață de ce nu este bine să lovească va simți că această regulă, urmată de toți semenii lui, îl va proteja pe el însuși.

Atunci când vorbim despre reguli, ar fi bine să trasăm câteva aspecte importante: îmi doresc ca al meu copil să fie sănătos și în siguranță? Atunci, mă voi ține de limitele care îl ajută, în acest sens, de exemplu: ora de masă, calitatea hranei, orele de somn și calitatea acestuia, nu îl expun la situații periculoase și încerc să mă gândesc la beneficiul pe termen lung și la lecția de viață pe care ar putea să o deprindă.

Evaluarea stilului parental

Este important să reținem că părinții nu devin excesiv de indulgenți cu copii lor dorind să le facă rău acestora cu bună știință. Intențiile care stau la bază sunt bune, menite să protejeze un copil care a suferit prea mult, să compenseze neglijența celuilalt părinte sau să compenseze lipsa timpului de calitate petrecut împreună. Partea și mai bună este că, odată conștientizat, acest tipar relațional poate fi schimbat.

În fața tuturor adversităților de care avem parte de-a lungul copilăriei și a vieții noastre, abilitățile de gestionare relațională, materială sau socială sunt cele care ne ajută să ne menținem în siguranță, să ne găsim locul și să trăim în armonie.

Unul dintre cei mai prolifici autori și influenți psihologi din zilele noastre, dr. John Gottman, în cartea Parenting: Cum creștem copii inteligenți emoțional, descrie patru stiluri de parentaj: părintele nepăsător, părintele critic, părintele permisiv și părintele antrenor emoțional. Până la următorul articol, în care vom vorbi despre cele patru stiluri, aici găsiți chestionarul prin care vă puteți evalua propriul stil parental.

Eu sunt Andreea Răduță, mamă de fată și de băiat, Good enough Parenting coach și creatorul programului #managementecran. Iubesc să scriu și să citesc, să petrec timpul cu familia mea, iar misiunea mea este să găsesc moduri în care pot aduce un beneficiu lumii în care trăim.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0