Refrenul pe care îl tot aud de la fii-mea de 18 ani de când s-a întors de la un atelier de film pentru liceeni este: „Trebuie să uit ce am învățat la școală!“.
Sistemul de învățământ nu ține cont de diversitatea personalităților și înzestrărilor adolescenților, în schimb, impune tactici și „rețete de succes“ a căror validitate rămâne de cele mai multe ori necontestată. Idei precum „Degeaba sunteți inteligenți, dacă nu munciți!“, „Examenul este o formalitate pentru elevul care știe tot.“, miza crescută a notelor în defavoarea cunoștințelor, competență vs. competiție, duc la creșterea anxietății elevilor și nu la creșterea nivelului lor de adptare.
De la Daniel Siegel știm că: „Transformarea se petrece în urma unui proces numit neuroplasticitate, reprezentând modul în care creierul își schimbă conexiunile ca răspuns la experiențele trăite.“ Prin urmare noi, ca adulți, în loc să tratăm procesul lor de maturizare ca pe o fatalitate, avem posibilitatea de a-l trata ca pe o oportunitate.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Când vine vorba de Bacalaureat sau de alte evaluări importante din viața sa, elevului i se inoculează consecvent timp de 12 ani – în clasă și/sau acasă – ideea că trebuie să se teamă de examen și să se pregătească pentru el din greu. De aici rezultă confuzia și îndoiala cronică: „dacă mi-e temă, înseamnă că de fapt nu am învățat suficient!“. De aici pornește devalorizarea, neîncrederea în propria capacitate de învățare, de memorare și utilizare a cunoștințelor sale. Această îndoială antrenează scăderea, uneori extrem de dramatică, a stimei de sine: „Nu sunt suficient de bun!“, „Am să o dau în bară!“, „Am să dezamăgesc, chiar și pe mine mă voi dezamăgi!“ Prin răspunsurile lipsite de sensibilitate ale adulților, adolescentului i se refuză o emoție puternică precum frica, furându-i-se în același timp și șansa de a se confrunta sănătos cu ea.
Ce înseamnă însă un răspuns sensibil și benefic pentru sănătate mintală a adolescentului?
Să-i validezi emoțiile. Să-i normalizezi trăirile. Să rămâi conectat cu el.
Este firesc să îți fie frică de rezultatele copilului tău, de cum va părea acest rezultat în fata ta, a colegilor lui și alor tăi. Din această cauză, e indicat ca și adultul să-și recunoască fricile: „da, mi-e teamă de felul în care notele tale îți pot afecta viitorul“, „E normal să îți fie frică, dar sunt aici cu tine și vom vedea ce îți dorești să faci mai departe!“. „Tu ești mai mult decât rezultatele și performanțele tale“.
Vinovăția adultului, părinte sau profesor, îl orientează spre motivarea prin critică și blamare, o manieră depășită, dezastruoasă pe termen lung. Această reacție îl determină pe adolescentul de lângă noi să fie dependent de o motivație extrinsecă, negativă, însoțită de frica că nu va fi niciodată de ajuns. De aici se naște o perpetuă inadecvare și nemulțumire de sine, care lasă răni adânci în toată viața adultă.
Chiar și în familiile cu standarde și principii diferite de cele ale sistemul de învățământ, copiii nu se pot sustrage de la tiparele dogmatice preluate din școală, care le creează frică de performanță și de evaluare
Poți să-i transmiți adolescentului tău că nu e singur? Că ești lângă el în acest moment și că vei rămâne cât va avea nevoie? Ce înseamnă să ne luăm creierul înapoi? Ce facem acum, când sunt lipsiți de forță și vitalitate? Poate că ar fi bine să ne amintim ceea ce Daniel Siegel spune despre adolescență: că este forța noastră adaptativă. Noi și adolescenții noștri avem nevoie de intensitate emoțională care să dea sens și vitalitate vieții, de implicare socială și relații pline de sens și securitate; avem nevoie de noutate și de provocare precum și explorare creativă, ca perspectivă diferită asupra lumii.
Avem nevoie de clarificarea sentimentelor noastre și de acceptarea propriei vieți.