fbpx
skip to Main Content

Înainte de-a citi acest text, care are ca scop conștientizarea epuizării pandemice și identificarea strategiilor cele mai eficiente pentru gestionarea stresului și a momentelor dificile din punct de vedere psihologic și emoțional, vă invităm să completați spațiile libere aferente celor 3 enunțuri de mai jos:

  1. Cea mai mare frică pe care o trăiesc, în prezent, cu privire la pandemia de COVID-19 este … … … .
  2. Lecțiile pe care le-am învățat din această criză pandemică și beneficiile pe care le percep sunt … … … .
  3. Ceea ce e pot face, în prezent, pentru ca sănătatea mea psihică și fizică să nu aibă prea mult de suferit, din cauza crizei globale, este … … … .

Enunțurile completate ne pot ajuta în procesul de înțelegere a propriei persoane și pot reprezenta un punct de pornire în drumul nostru către cunoașterea de sine și integrarea experiențelor de viață trăite în ultimul an. 

Pentru ca procesul în sine să capete și mai mult sens, am stat de vorbă cu psihoterapeutul Gáspár György, pe care l-am invitat să răspundă la câteva întrebări și să ne vorbească despre acest an petrecut în pandemie. 

Cum te simți, Gáspár? Cum arată viața ta în prezent? 

Stările mele emoționale sunt extrem de fluctuante. Încerc să fac cât de bine se poate, ținând cont de circumstanțele actuale, dar adevărul este că mă doare să aud de toate pierderile și decesele cauzate de coronavirus. Încerc să-mi accept durerea și, în același timp, să fiu atent și la părțile pozitive din viața mea și a celor dragi mie. Însă este obositor și, pe alocuri, de-a dreptul epuizant.

Cum ne putem explica epuizarea și oboseala cu care ne confruntăm în prezent? 

Oboseala și epuizarea pandemică reprezintă stări afective normale într-o perioadă „anormală“ de viață. Începând cu mijlocul lunii martie, din 2020, cu toții am suferit o serie de pierderi tangibile și intangibile. Am fost nevoiți să ne adaptăm la toate schimbările din mediul exterior, să ne redefinim rutinele zilnice, să renunțăm la o serie de obiceiuri și să facem față inclusiv sentimentului de gol interior pe care-l resimțim din cauza părților din noi ce nu mai pot fi exprimate. Doliul este unul general, cu semnificative pagube individuale. 

La ce te referi când vorbești despre doliul colectiv și care sunt, mai exact, pierderile? 

În secolul XXI, marea majoritate a oamenilor se valorizează pe sine nu în funcție de calitatea umană, ci în baza unor criterii care țin de ceea ce facem, avem și realizăm. Cu alte cuvinte, ne identificăm cu acțiunile, bunurile și proiectele în care ne implicăm. Iar aici apare marea durere psihologică: restricțiile și schimbările induse de pandemia de COVID-19 ne-au afectat cu precădere dimensiunea comportamentală. Și asta ne poate face să simțim că suntem mai „puțin“ decât eram înainte de pandemie. 

Într-o societate definită de consum, așa cum a fost societatea pre-pandemică, la întrebarea „Cine sunt eu?“ oamenii puteau răspunde prin referire la ceea ce făceau, își cumpărau și consumau. Astfel că mulți dintre noi au ajuns să trăiască un doliu la nivelul identității; al identității construite în baza acțiunilor pe care le întreprindeau. 

Mintea omului modern se confruntă cu o semnificativă criză existențială, în 2021, pentru că are de găsit răspunsuri alternative la întrebarea „Cine sunt eu, dincolo de comportamentele, acțiunile sau bunurile mele?“, o întrebare incomodă, dar extrem de necesară, pentru a te sustrage oboselii pandemice și a evita, astfel, complicațiile psihice (de genul tulburărilor anxioase, depresive etc.), dar și pe cele fizice. 

Lipsa de sens este un bolovan uriaș care ne turtește la propriu sistemul imunitar, iar asta ne face să fim extrem de fragili în fața virusurilor, inclusiv a coronavirusului. Disperarea ce rezultă din pierderea identității și risipirea sensului ne îndeamnă să căutăm alinare în alcool, medicamente, mâncare etc., mai ales dacă relațiile noastre interpersonale sunt sărăcite de încredere, grijă și bunăvoință. 

Neputința părinților (a adulților, în general), fără doar și poate, îi afectează și pe copii. Care consideri că este impactul psihologic asupra copiilor? 

Pierderile cauzate de pandemie reprezintă bagaje psihologice grele, pe care adulții, și, mai ales, părinții, le au de cărat în spinare. Oamenii care au găsit curajul de a-și îndrepta atenția către părțile nevăzute ale sinelui (către emoții, sentimente, trăiri, senzații corporale) și au alocat timp procesului de autocunoaștere și de dezvoltare personală ajung să facă față mult mai bine doliului psihologic și oboselii pandemice, prin comparație cu adulții care nu și-au oferit această libertate și au continuat să fugă de propria durere, suferință.

Părinții aflați în prima categorie au ales în mod conștient și intenționat să depună timpul câștigat în pandemie și în relațiile lor cu copiii. Aici mă refer la adulții care spun că, datorită schimbărilor pozitive (rezultate în urma pandemiei), și-au redescoperit fii și fiicele, au recuperat din carențele de interacțiune părinte-copil (aduse de anii anteriori), s-au jucat mai mult împreună și au pus noi cărămizi afective la baza de siguranță necesară pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Pentru ca un părinte să poată parcurge acest drum al relaționării, prelucrarea doliului psihologic și buna gestionare a stresului pandemic se cer derulate în tandem. Dacă, însă, părintele a refuzat (și încă refuză) să se ocupe de propria stare sufletească, conștientizarea faptului că are motive de vinovăție și față de copil (pentru că multe mame și mulți tați au realizat că nu știu cu adevărat cine sunt copiii lor) poate reprezenta un alt bolovan emoțional, care se adaugă la bagajul psihologic. 

Viața multor familii, înainte de pandemie, a fost extrem de săracă la capitolul interacțiunilor dintre membri: copiii au fost dați, de timpuriu, la creșe, grădinițe și școli; după programul didactic aceștia erau duși la meditații, cursuri și cluburi de variate feluri; iar seara, când se reuneau cu părinții, le mai rămânea foarte puțin timp pentru socializare intrafamilială. 

℗PUBLICITATE



Părinții care s-au blocat în lupta cu stresul pandemic și care n-au găsit modalități sănătoase pentru a accepta și a integra pierderile, au ajuns, ușor, să se simtă copleșiți de nevoile copiilor. Pentru ei, comportamentele și dorințele acestora aveau să reprezinte picătura care a umplut și mai mult paharul. Din păcate, starea de bine a copiilor depinde mult prea mult de starea de bine a părinților, iar adulții care aveau deja obiceiul curiozității de sine și al analizei personale s-au bucurat de privilegiul de-a găsi mai ușor soluții creative la problemele și provocările din parenting. 

Din acest punct de vedere, situația nu s-a schimbat semnificativ: părintele preocupat de propria stare psihologică și de procesul de prelucrare a traumelor personale a avut mereu acces la mai multe oportunități și a putut să-i ofere mai multă susținere emoțională copilului, prin comparație cu părintele care trăiește deconectat de lumea sa interioară. Vindecarea rănilor sufletești și acceptarea emoțiilor de variate feluri ne asigură spațiul interior necesar pentru a fi cu adevărat prezenți alături de copii și a le conține acestora anxietatea, frustrarea, furia (ba mai mult, chiar toată paleta de emoții!). 

Din nefericire, copilul care nu se percepe văzut, auzit, simțit de către părinții săi ajunge să sufere o serie de complicații la nivel psihologic, emoțional și relațional. Studiile din științele neurocognitive arată că un copil este fericit atunci când are un creier funcțional ce se poate dezvolta în condiții optime de viață. Iar creierul fiecărui pui de om are nevoie să simtă că este ferit de pericole și că se află în siguranță. Dacă aceste două nevoi bio-psihologice sunt îndeplinite, familia devine un spațiu optim pentru creștere și dezvoltare sănătoasă. Copilul se simte în siguranță atunci când este iubit, înțeles și acceptat așa cum este, fără să fie nevoit să depună eforturi semnificative pentru a dispune de toate aceste beneficii psihologice și relaționale. Vă recomand pentru o lectură suplimentară atât volumul Inteligența parentală, cât și prima mea carte, Copilul invizibil

Un alt aspect care complică situația familiilor este acela că (atunci când suntem mici) avem tendința de-a lua totul personal. Stresul părintelui, doliul adulților și până și dificultățile personale ale acestora ajung să fie decodificate de către mintea copilului drept amenințări la adresa propriei siguranțe. Copilul nu-și va spune: „Mamei îi este greu din cauza situației financiare în care ne aflăm“ sau: „Tata reacționează agresiv pentru că-i lipsesc abilitățile de autoreglare emoțională“, ci va fi tentat să creadă că toate se întâmplă din cauza sa. Iar dacă acceptăm că, potrivit psihologiei relaționale, conexiunea afectivă pozitivă dintre noi și cei din jur este cea mai bună poliță de asigurare pentru sănătatea noastră psihică și fizică, în ceea ce-i privește pe copii și pe adolescenți aceste aspecte sunt de o importanță indiscutabilă. 

Adesea, atunci când părintele nu este conștient de propriile stări și emoții, operând doar pe principiul acțiunilor și al comportamentelor, va întâmpina dificultăți majore și în ceea ce privește conștientizarea sentimentelor copilului. Dacă ne-am obișnuit să ne privim superficial pe noi înșine, la fel ne vom uita și la copiii din jur: ne vom simți deranjați de acțiunile și de purtarea lor, fără să fim curioși să înțelegem ce se află în culisele comportamentelor. Ignorând, astfel, durerea psihologică și emoțională pe care copilul n-o poate nici recunoaște și nici gestiona suficient de bine (fiind lăsat singur). 

Cu alte cuvinte, aici am putea face referință la faptul că și în noi există un copil invizibil, care (dacă nu beneficiază de atenție) ne complică relația cu copilul din fața noastră? 

Exact. Metaforic, pentru a înțelege contextul și a nu ne judeca prea aspru, poate fi util să ne imaginăm că în fiecare adult există un copil invizibil. Acesta a învățat că, pentru a fi acceptat și pentru a putea rămâne în familia în care s-a născut, trebuie să-și rețină, blocheze sau să-și anestezieze emoțiile și sentimentele. Acest copil a folosit atât de des strategiile de deconectare de la propriile emoții, încât la vârsta adultă nici nu-și mai pune problema că ar putea dezvolta și o altfel de relație cu sine și cu emoțiile care dau culoare vieții. Iar odată ajuns în rolul de părinte, adultul va face cu copilul aflat în responsabilitatea sa exact ce a văzut și a învățat de la părinții săi. 

Mesajul devine destul de clar: pentru a păstra legăturile de atașament, emoțiile și sentimentele trebuie să dispară, fiindcă lumea nu ne poate accepta atunci când simțim. Dacă exprimăm frică, furie, frustrare, nu există iubire și acceptare. Procesul în sine nu este unul conștient, acesta urmează regulile nescrise ale supraviețuirii umane. Dar costurile sunt colosale, pentru că tot ce reprimăm ne deprimă. Iar deprimarea din copilărie devine terenul fertil al îmbolnăvirilor de la vârsta adultă. 

Dr. Gabor Maté, renumitul expert în sănătate mintală, folosește, la rândul lui, o metaforă cu foarte mult sens, în ceea ce mă privește. Pentru a ne ajuta să înțelegem mecanismele de apărare pe care le dezvoltăm în copilărie cu scopul de a supraviețui alături de „tribul în care ne-am născut“, dr. Maté folosește analogia cu hainele de pe timpul sezonului rece. Acesta povestește despre iernile foarte geroase din copilăria sa, când, pentru a putea ieși din casă, trebuia să se „adapteze“ la condițiile vremii, îmbrăcându-se foarte gros, însă, dacă folosea aceeași ținută pe timpul verii, adaptarea respectivă devenea toxică. Cu alte cuvinte, strategiile noastre de adaptare și de supraviețuire, pe care le aducem cu noi la maturitate, din copilărie, nu sunt transferabile într-un mod sănătos la orice situație de viață. De aceea (de fapt, și de aceea, ca să mă exprim corect), avem nevoie de flexibilitate în gândire și de prezență conștientă în propria viață. Dacă rămânem pe pilot automat, suntem expuși riscului să facem și să ne facem mult rău. 

Ce putem face pentru depășirea oboselii pandemice? 

Studiile din psihologia relațiilor evidențiază repetat, în ultimele decenii, că ființa umană este, înainte de toate, relațională. Pentru o bună funcționare emoțională, cognitivă și comportamentală, avem nevoie unii de ceilalți. Avem nevoie să ne dezvoltăm perspectiva sistemică asupra vieții, să înțelegem că totul este conectat, că ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și se vindecă printr-o relație. Probabil că lecția cea mai mare a pandemiei este revenirea la ceea ce este natural și ne definește umanitatea. 

Am putea spune, de asemenea, că pandemia de COVID-19 simbolizează, în plan extern, toată trauma, durerea și suferința din planul psihologic, intern. Omenirea mergea într-o direcție tot mai puțin sănătoasă, cu toții căutam să realizăm modificări la nivelul mediului exterior sau în plan corporal, uitând să privim și spre interior. Iar izolarea și restricțiile pot simboliza, în mod metaforic, îndemnul Naturii la contemplare, introspecție, meditație și vindecare. 

Specia umană a supraviețuit, de-a lungul istoriei planetare, pentru că oamenii au trăit în comunități, în adunări umane care le-au permis să simtă că nu sunt singuri, că se pot baza unii pe ceilalți, că împreună sunt rezilienți și puternici. Distanțarea fizică ne-a forțat să ne apropiem de cei dragi, alături de care formăm o familie. Întrebarea este: am învățat să relaționăm cu familia (tribul, comunitatea) în modul în care au cu adevărat nevoie sufletele noastre? Pentru a răspunde afirmativ, este nevoie de încă o întrebare: ne-am „văzut“ suferința, nevoile din spatele acesteia, și am înțeles că nimeni nu poate trăi de unul singur? 

Oboseala pandemică este o expresie a epuizării emoționale, a însingurării și a pierderii identității. Ca s-o depășim cu bine, avem nevoie de relații bazate pe siguranță și încredere, de cuvinte concrete care să ne articuleze emoțiile și de mișcare, prin care să consumăm excesul de cortizol și adrenalină (hormonii stresului), care s-a adunat în corp. Dacă emoțiile au impact asupra procesului de îmbolnăvire, atunci ele contează și în procesul de vindecare. Este normal să ne simțim obosiți, este normal să ne fie greu, este normal să depășim pandemia împreună! 

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Back To Top
×Close search
Caută