skip to Main Content
După Un Diagnostic De Cancer – „Nimic Nu Mai Este La Fel. Și Nici Nu Va Mai Fi…“

După un diagnostic de cancer – „Nimic nu mai este la fel. Și nici nu va mai fi…“

Viața în sine e ca un joc cu provocări multiple, cu grade diferite de dificultate. Iar printre cele mai grele situații trăite de-a lungul vieții, cu siguranță se numără cea în care afli că cineva drag ție este grav bolnav și e posibil să îl pierzi. O parte a lumii tale se prăbușește instantaneu – urechile îți țiuie, vederea ți se încețoșează, iar mintea se oprește în loc, incapabilă să proceseze o așa informație. Nicicând vreodată nu vei mai fi același de dinainte, pentru că o fracțiune de secundă ai privit direct în întunericul din ochii Morții. Iar în acea clipă, s-a pârjolit în tine toată naivitatea de muritor: viața, în fața morții, arată altfel.

Dar când un diagnostic de cancer îi este pus propriului copil, magnitudinea impactului este greu de măsurat. Poate, s-ar putea compara cu efectul unei grenade detonate direct în suflet.

Mie, personal, cu ani în urmă, când eram proaspătă mămică, îmi devenise imposibil să mai urmăresc jurnalul de știri – pentru că, inevitabil, se vorbea în fiecare seară de câte un copil grav bolnav sau mort în vreun accident. Sensibilitatea căpătată prin noul rol de mamă mă făcea să trăiesc acele relatări ca și când ar fi fost vorba de propriul copil. Sistemul meu nervos o lua razna și nu puteam să îmi răspund nicicum la întrebarea „Oare, cum se simt și cum se descurcă ACEI părinți?“ Era inimaginabil și de necuprins. Mă rugam ca cineva să aibă o putere magică cu care să le poată alina suferința. Eu mă simțeam neputincioasă și chiar rușinată, pentru că îmi pierdeam mințile la auzul unor știri în fapt impersonale, în vreme ce alții trăiesc direct pe pielea lor acele evenimente tragice. La un moment dat, am renunțat definitiv la televizor.

Între timp, au trecut anii și m-am înfipt mai bine în ale mele două picioare. Specializarea în psihoterapie m-a ajutat mult să îmi găsesc propriul echilibru și să privesc existența în sine dintr-o altă perspectivă. Chiar uitasem că am fost bântuită de acea ultrasensibilitate. Mi-a revenit totul în minte, când a ajuns la mine propunerea de a face parte din echipa de voluntari pentru proiectul „Dăruiește viață“ – extins acum prin parteneriatul cu Pagina de Psihologie. Proiectul în sine țintește ideea de a ne uni forțele pentru a crește șansele de supraviețuire ale copiilor diagnosticați cu cancer: de la a construi Spitalul de Oncologie și Radioterapie Pediatrică (primul, de altfel, de acest fel din România), până la a oferi servicii de consiliere psihologică și susținere emoțională, în regim de voluntariat, pentru familiile în care se află copii diagnosticați cu o formă de cancer.

De parcă ceea ce lăsasem în abandon din lipsă de putere cu ani în urmă a revenit astăzi în actualitatea vieții mele pentru a aduce contribuția pe care mi-o doream atunci înfăptuită. Sosise momentul potrivit și nu am stat nicio secundă pe gânduri. M-am implicat în proiect.

Până să merg la prima vizită, mintea mea a creat diverse variante de previzualizare a acelei prime experiențe.  Printre temeri, pe lângă impactul emoțional asupra mea (pe care nu-l puteam estima), se găsea și teama că cele 2 ore care ni s-au alocat nu vor reprezenta suficient timp pentru a putea vorbi cu toți cei care ar fi avut nevoie.

Voluntariatul a demarat la Secția de Oncologie Pediatrică a Spitalului Clinic de Urgență pentru copii Maria Sklodowska Curie. La fața locului, totul a fost altfel. Am început cu o vizită prin saloane, pentru a ne anunța prezența și disponibilitatea de a sta de vorbă cu cine dorește. Părinții ne ascultau cu uimire, surprindere, reticență, vigilență, tristețe, deznădejde, durere… Nu prea înțelegeau ce anume vrem noi să le oferim. Pe acolo trec frecvent echipe de voluntari, dar tema „Consiliere psihologică și susținere emoțională“ nu mai fusese abordată. „Despre ce este vorba?“ – ne întrebau… „Noi, părinții, ne descurcăm, că nu avem de ales. Copilul vreau să-mi fie bine. Dacă este el bine, sunt și eu. Peste 2 săptămâni ne externăm. Ajungem acasă și acolo ne va fi mai ușor.“

M-a lovit ceva ce nu luasem în calcul: pentru a face față experienței-coșmar ce a pătruns în viețile lor, acești părinți greu încercați au renunțat la ei complet. Ce altă variantă ar fi avut, de fapt? Niciuna. Au fost, oricum, luați pe sus de șocul diagnosticului, lipsa informațiilor, dificultatea cu care obțin acces la tratamentul necesar, provocările financiare… Întreaga lor viață a fost dată brusc peste cap.

Această primă vizită în Secția de Oncologie Pediatrică m-a făcut să realizez că orice consiliere în astfel de situații e nevoie să înceapă cu psihoeducația privind efectele neglijării propriei persoane – iar aici mă refer la cel care oferă îngrijire – precum și beneficiile concrete ale consilierii primite din partea unui specialist în sănătate emoțională și relațională.

Sfatul adresat acestor părinți – de a-și face timp și pentru ei – ar putea suna ca și cum… doar cine nu a trecut printr-o asemenea experiență va recomanda așa ceva. Poate fi dificil de pus în practică, nimic de zis, dar atunci când înveți să ceri ajutor, acesta apare: un membru de familie, coleg(ă) de salon, asistent(ă) medical(ă), prieten(ă), voluntari, etc… Oricare dintre ei ar putea sta în locul tău, când ai nevoie să îți încarci bateriile. Și în rolul de îngrijitor, ai nevoie de îngrijire. Nu există sac fără fund decât în basme. Ca să ai de unde să dai, e nevoie să pui din când în când la loc.

Iar când treci printr-un rollercoaster emoțional, e imposibil să fii cu adevărat prezent. Poate că reușești să strângi din dinți și să păstrezi aparențele, însă consumi o mare parte din energie pentru a-ți ține sub control propria stare emoțională – și asta înseamnă mai puțin pentru copilul tău. O discuție cu un specialist în sănătate emoțională și relațională te poate ajuta să îți domolești pantele abrupte. Apoi, la rândul tău, îți vei putea ajuta copilul să și le domolească pe ale lui.

Într-o asemenea perioadă, este firesc ca emoțiile inconfortabile să domine lumea interioară a părintelui o bună parte din timp, după cum este firesc și primul impuls – acela de a-l ține pe copil departe de asemenea trăiri. Numai că el le are pe ale lui și, poate, are aceeași dorință de a nu-și îngrijora mai tare părintele sau poate că manifestă neputința de a și le exprima. Să înveți să accepți și să exprimi emoții precum tristețea, frica, durerea, vinovăția, neputința, frustrarea, furia, etc. într-o manieră conștientă înseamnă să îi fii copilului tău model pe această cale. Când vorbiți amândoi deschis despre greutățile de pe suflet, se generează o conexiune profundă și construiți o punte între voi – adică o cale de a elibera o parte din presiunea emoțională ce se adună vrând-nevrând.

Nu în ultimul rând, discuția cu un specialist poate fi purtată pe teme concrete, ce țin de nevoile specifice etapei de dezvoltare, diferite în funcție de vârsta copilului.

„Nimic nu mai e la fel. Și nici nu va mai fi…“, ne-a spus o mămică. Este adevărat. Ceea ce deja s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat. Dar simpla schimbare a perspectivei din care privești viața îți poate fi de folos pentru a găsi o altă cale pe care să mergi. Mai plină de pace și de acceptare. Cu mai multe șanse de a redescoperi și a-ți reîmprospăta resursele interioare. Îngrijirea propriilor nevoi, speranțe și dorințe îți poate oferi puterea de a merge mai departe.

Anca Pavel

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut de familie, consilier pentru dezvoltare personală și facilitator în medii organizaționale. Poate fi găsită online pe jocul-vietii.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută