Skip to content

De la anularea planurilor mele în ziua în care am împlinit 25 de ani, pentru a rezolva o urgență la birou, și până la episoadele de epuizare în care am căzut spunând în mod repetat Da, când singurul răspuns sănătos ar fi fost Nu, mă pot „lăuda“ cu un parcurs de viață plin de limite încălcate. Și, mai grav, nici măcar puse. Între dorința mea de-a ajuta, neputința mea de-a refuza, temerea că voi pierde prietenia, iubirea sau aprecierea celor din jur, și furia îndreptată împotriva propriei persoane, că m-am lăsat din nou târâtă în situații în care nu doream să ajung, mi-am consumat mulți ani din viață.

După cărți, podcasturi, filmulețe inspiraționale și glume făcute de prieteni pe tema inabilității mele de a seta limite sănătoase, am ajuns, inevitabil, la psiholog, pentru a investiga, în nume propriu, și având procură din partea altor începători în ale limitelor, unde greșim când nu le stabilim.

Intră în scenă Adela Moldovan, doctor în psihologie și psihoterapeut relațional, autoare a cărții Față în față cu furia, care va poposi în curând și pe noptiera mea, și partenera mea de discuții la #InterviurileSimonei din această lună.

Ce înseamnă „să pui limite sănătoase“?

Ca să poți să pui limite sănătoase, prima provocare este să-ți simți tu limitele, să îți conștientizezi resursele, corpul, nivelul de oboseală. Asta e prima provocare. Și de foarte multe ori, când ne este greu să punem limite, dificultatea nu ține în primul rând de celălalt și de a respecta celălalt limita, ci de a conștientiza noi care ne sunt limitele. Pentru că eu reacționez puternic atunci când celălalt îmi încalcă grav limitele, tocmai pentru că eu nu le-am pus și nu le-am conștientizat.

Dacă ar fi să facem o metaforă, și ființa mea este o casă cu o grădină și un gard, eu n-am gard și mă trezesc cu omul peste mine în dormitor, iar eu sunt supărată pe el că a intrat în dormitor, dar eu n-am gard, n-am poartă, n-am sonerie, ușa de la casă mi-e deschisă, ușa de la dormitor mi-e deschisă și când intră omul peste mine în dormitor, eu zic: Aoleu, de ce este omul ăsta aici? Dar nimic până acolo nu i-a semnalizat omului respectiv că există o limită și că e nevoie să bată la ușă și să aștepte ca eu să-i deschid.

Cum reușim să punem limite în relația cu părinții, în care dinamica, de-a lungul timpului, se schimbă, iar asertivitatea noastră este percepută ca obrăznicie? Dar în cuplu? Cum punem limite în aceste relații care, de fapt, sunt cele mai importante pentru noi?

E locul unde este cel mai dificil, de fapt, să punem limite. În prima relație, relația parentală, atunci când devenim adulți, este vorba de dinamica de dinainte și trebuie să stăm un pic și să vedem ce s-a întâmplat. Pentru că putem să venim dintr-un model familial în care părinții noștri nu au avut nici ei limite foarte clare, deci nu am avut nici noi de unde să învățăm limite, și totul este așa, ca într-o pictură fără contururi clare. În altă situație, părinții noștri au limite, doar că există o simbioză foarte puternică între părintele meu și persoana mea, a copilului, și părintele meu are limite foarte clare, dar nu-mi permite mie să le am, pentru că mă vede pe mine ca pe o extensie a sa. Și atunci, e puțin diferit ceea ce avem de făcut, pentru că în prima situație, eu trebuie să mă caut pe mine și să mă găsesc și să pun acele limite, iar în al doilea caz e nevoie de mai multă fermitate. Părintele are limite, dar mie nu mi le permite pentru că nu mă vede ca pe o ființă umană separată, ci ca pe copilul lui. Chiar dacă eu am 40 de ani, sunt copilul lui și el „știe ce e mai bine pentru mine”. Acolo e nevoie de mai multă fermitate și de o bătălie pe termen îndelungat, pentru a-mi afirma identitatea și a mă diferenția de părintele meu. Și acolo este nevoie să am o reacție și mă aștept la contrareacția părintelui meu care va spune Ești obraznică, ești nerecunoscătoare, cum îndrăznești, de ce mă rănești? – pentru că va lua acea limită ca fiind despre el, deși limita este despre mine. Trebuie să mă pregătesc pentru acea reacție, ca să nu intrăm într-un cerc al reactivității, pentru că dacă și eu reacționez, evident că, apoi, cu vinovăția faptului că am reacționat agresiv sau nepotrivit față de părintele meu, o să renunț la limita mea. Și nu voi rezolva nimic. Doar din când în când o să am niște încercări de a pune limite.

În relația de cuplu, când eu pun o limită sau partenerul meu o trasează, prima reacție este să ne supărăm, pentru că și în relația de cuplu suntem foarte simbiotici. Când vrem să punem astfel de limite, tindem să ne simțim amenințați și să reacționăm fie cu furie, fie să ne retragem, să ne supărăm. Însă limitele ne ajută să trasăm niște zone de siguranță. Ar fi bine să reușim să privim limita ca pe ceva care, de fapt, susține relația. Dacă nu punem limita, tu vei avea de-a face reacția mea de apărare: mă retrag, iar tu nu știi ce se întâmplă cu mine, sau explodez și mă înfurii. Nici ție nu îți este bine dacă eu nu pun limita. Dacă reușim să vedem aceste limite ca pe niște elemente de structură care ne ajută să construim, de fapt, siguranță, o să ne fie mai ușor să le punem și vom ieși din acea perspectivă de eu versus tu.

Cum știu, atunci când spun Nu, dacă pun limite sau dacă fac asta pentru că, de fapt, mi-e teamă și aleg varianta sigură?

Aici este foarte important să conștientizez și să înțeleg ce mi se întâmplă. Și asta pot să fac luându-mi un pic de timp, gândindu-mă, poate notându-mi niște gânduri într-un jurnal sau pot să fac asta chiar în conversația dintre mine și partener.

De foarte multe ori ne gândim să răspundem imediat și, poate, nu ne este atât de ușor să răspundem așa cum ne dorim. Pot să cer un răgaz de timp în care să mă gândesc. Dacă este o relație suficient de apropiată de prietenie, eu pot să-mi clarific, discutând cu persoana din fața mea, cât de mare este solicitarea, pot să îmi urmăresc reacțiile din corp și să văd în ce măsură îmi vine să mă strâng și să mă fac arici și corpul meu spune nu, iar mintea spune: nu pot să refuz. Ar fi bine să reușesc să urmăresc aceste semnale, aceste gânduri. Însă, pentru asta, am nevoie de un timp. Dacă cineva pune presiune pe mine, acolo este prima limită pe care trebuie să o pun: Nu pune presiune pe mine, lasă-mă să mă gândesc. Am înțeles, dar nu îți pot da un răspuns acum, revin de îndată ce mă lămuresc, am nevoie de un răgaz. Și atunci, pot să mă întorc să văd: este o oportunitate pentru mine, iar mie îmi este frică să spun Da sau este, de fapt, ceva ce nu doresc să fac, ce este prea mult pentru mine în acest moment și îmi vine să spun da, numai pentru a nu-l dezamăgi pe celălalt? Chiar și după ce am spus da, ar trebui să urmăresc: a fost un da bun sau a fost unul spus din motivele nepotrivite (să nu îmi dezamăgesc prietena, prietenul)? E nevoie de timp de reflecție, să mă întorc către mine, să mă gândesc la mine, să-mi analizez emoții, gânduri, chiar și reacții corporale. Și fiecare astfel de experiență – că am pus limite și a fost bine sau că nu am pus limitele și nu m-am simțit bine – este o experiență de învățare. Iar asta mă ajută, în timp, să pun „gărdulețe“ mai ușor.

De unde ne vine dificultatea în a pune limite?

Aici trebuie să ne uităm puțin la modul în care evoluează ființa umană, care vine pe lume într-o stare de completă dependență față de alți oameni. Puiul de om nu se naște capabil să se îngrijească. E o chestiune de ore până un pui de om abandonat în frig îngheață, dacă plânsul său nu atrage atenția și ajutorul unui adult. Nu ne putem hrăni, nu ne putem apăra, nu ne putem deplasa. Copilul vine pe lume cu această dependență totală de un adult. Pentru a-și asigura supraviețuirea, copilul are deja din primele luni de viață abilitatea de a se conecta cu adultul. Bebelușul identifică deja emoțiile de frică și furie pe fața adultului la vârsta de 2 luni. Evident că bebelușul nu își spune Mamei îi este frică, dar la o expresie de frică a mamei, bebelușul are o reacție de frică și e în alertă, pentru că este genetic înzestrat să știe că dacă e un pericol în zonă e bine să fii pe fază. Și atunci, cu acest bagaj, preocuparea noastră ca oameni, în prima parte a vieții, nu este să ne respectăm limitele și să ne cunoaștem pe noi, ci este să vedem ce trebuie să facem, ce se așteaptă de la noi, ca oamenii să ne protejeze și să ne asigure supraviețuirea. Abia după ce începem să explorăm și să cunoaștem lumea (și pe ceilalți), abia apoi putem să ne întoarcem și la noi.

Este vreun prag de vârstă la care se întâmplă lucrul acesta?

Undeva, în jurul vârstei de 3-4 ani facem primii pași spre a ne cunoaște și a ne îndeplini și nevoile acestea de identitate (cine suntem și ce dorim), dar este un proces care continuă și este cu adevărat profund pe la 40 de ani, de fapt. O cunoaștere profundă a sinelui apare la vârsta maturității.

Și apare dacă „te cauți“, nu de la sine.

Da, și, de obicei, o criză te trimite să te cauți, fie o criză relațională, fie o criză de sens, fie una legată de o confuzie sau pierderea direcției în viață. Și din acest motiv ajungi în criză: că nu te cunoști tu pe tine! De la atașamentul față de părinți, în prima parte, pentru a supraviețui, continuă orientarea către ceilalți, pentru a ne simți în siguranță în grup, orientarea către ceilalți, din adolescență, ca să fim acceptați. După care, apare relația de cuplu, apare îndrăgostirea. Pornim relația de la Ce vrei de la mine, ca să rămâi lângă mine și să mă iubești?

Abia după ce trecem prin școală, prin relații, prin a fi acceptați, prin a ne vedea noi în ceilalți ca niște oglinzi, abia după tot felul de experiențe în care în prim-plan sunt ceilalți și în plan secund cine sunt eu?, la vârsta maturității, perspectiva se poate schimba.

Pentru că deja am învățat suficient, am abilități, am o anumită forță, nu mai este atât de amenințător să fiu respins de către ceilalți și știu că pot să mă descurc și singur. Și atunci îmi permit să mut în prim-plan nevoia mea de autenticitate, cine sunt eu ca om, cine doresc să fiu și ce am de făcut pentru a simți că sunt eu cu adevărat. Atunci, ne putem asuma mai ușor să pierdem prieteni, să renunțăm la relații, să ne îndepărtăm de familia de origine. E aceea criză a vârstei mijlocii, de care, de foarte multe ori râdem, dar este un moment definitoriu.

℗PUBLICITATE



Sigur că modul în care gestionăm acest moment poate fi foarte brusc și abrupt și pot să renunț la relațiile mele, punându-mă pe mine pe prim-plan tot timpul și apoi am mai încolo polițe de plătit, pentru că voi suferi dacă pierd toate relațiile din viața mea. Sau, invers, merg în cealaltă extremă, suprimându-mi această nevoie de a avea grijă și de mine, de a mă cunoaște și de a mă înțelege și făcând tot ceea ce așteaptă ceilalți, și atunci, polița de plătit este faptul că apar frustrări și dificultăți în relația cu mine, în primul rând, și apoi cu ceilalți. Ne blocăm adesea în echilibrul pe care e bine să îl învățăm, între nevoile mele și nevoile celorlalți. De fapt, nu sunt separate, pentru că eu nu sunt eu fără ceilalți. Și ceilalți nu pot fi cu adevărat bine lângă mine, dacă eu nu sunt bine.

Identitatea noastră, ca femei, e construită în funcție de cât de mult dăruim celorlalți și există chiar termenul de „muncă emoțională“, folosit în acest sens. De când suntem mici, se așteaptă de la noi să avem grijă de nevoile altora.

Așa este, există această diferență de gen în modul în care educăm fetele și băieții, încă de când sunt mici. Fetele sunt încurajate să se înțeleagă bine, să împartă, să fie drăguțe, să îngrijească, și băieții sunt încurajați într-o direcție individualistă: să se ia la întrecere, să se lupte, să nu renunțe, să nu fie „fraieri“. Există această diferență între genuri.

Și atunci, când biologia, societatea și paradigma culturală în care crești te îndreaptă spre acest rol, cum faci să nu te pierzi pe tine, să nu internalizezi toate frustrările și să izbucnești, poate, la un moment dat, violent?

Evitând extremele. Uneori, vrem ca lucrurile să se întâmple ca în Caragiale (n.r: Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale). Am vrea să ne îndeplinim nevoile, dar să nu se supere ceilalți. Nu avem cum să schimbăm ceva, fără un mic cutremur. Dar nu trebuie să fie un cutremur catastrofal și să ne stricăm toate relațiile. De folos este să facem un zoom out și să reușim să vorbim și cu partenerul de cuplu sau cu bărbații din jur. Pentru că, deși pare că le este mai bine bărbaților în această lume, aceasta este doar o iluzie. Nici unii, nici alții nu suntem bine. Este o lipsă de echilibru, de fapt. Dacă fac mai multe, dacă duc mai multe, dacă nu mă îngrijesc, asta o să-mi producă o frustrare, o deconectare, o suprasolicitare și o epuizare care nu sunt în beneficiul partenerului meu. Și nici în beneficiul copiilor mei. Noi avem în cultura românească acel model al mamei eroine, care se sacrifică, pus pe piedestal și este un model nesănătos pentru întreaga familie. Dacă eu, ca mamă, mă sacrific, o să am de foarte multe ori izbucniri de furie împotriva copiilor mei – deși nu le voi recunoaște, pentru că mi-e rușine și nu dă bine – și nici copiii mei nu pot fi liniștiți. Eu degeaba spun că le dau totul, căci dacă eu nu mai am nimic, de unde le dau? Iar copilul care crește într-o familie în care adulții se sacrifică pentru el până la un nivel nesănătos va crește cu această piatră de moară agățată de gât. Una este să fac un efort pentru copilul meu, alta este să mă sacrific – este o diferență de nuanță și intensitate, foarte importantă.

În plan profesional, cum poți seta limitele, să nu ajungi în burnout, când în job description-ul tău există un paragraf de tipul „and other, as required“?

Un astfel de paragraf poate fi acoperitor pentru angajator, dar nu este clar pentru tine, și atunci tu trebuie să-ți asumi răspunderea propriei persoane și să definești acest other și să îl pui într-un anumit context. Poate fi o anumită oră după care nu răspunzi la e-mail și îi spui angajatorului, poate fi un anumit număr de ore lucrate săptămânal, poate fi o încărcătură cu prea multe proiecte sau prea multe sarcini, pe care o refuzi. Dar și aici trebuie să ne asumăm riscul. Pentru că, așa cum spuneam mai devreme, am vrea să punem limita, dar să nu se supere nimeni. Dar profesional suntem mult mai ușor de înlocuit decât pe plan personal și trebuie să ne asumăm riscul că vom pune acele limite și s-ar putea să fie altcineva dispus să facă în locul nostru și să depășească limitele respective. Nu mă pot aștepta de la angajatorul meu să mă îngrijească, așa cum mă aștept de la soțul meu. Și atunci, aici e cu atât mai important să îmi asum răspunderea de a pune și a transmite foarte clar acele limite și cât pot eu să fac. Și să îmi asum eventualele pierderi, pe termen scurt, pentru a mă prioritiza pe mine și sănătatea mea.

Care ar trebui să fie limita pretențiilor tale față de tine? Uneori, din dorința să iasă un proiect foarte bine, te suprasoliciți și ajungi la epuizare.

Atunci când ni s-a solicitat foarte mult și nu ni s-au respectat limitele, aceasta devine normalitatea pe care apoi și eu o aplic cu mine. Însă perfecțiunea mai apare într-un context. Apare într-o situație în care folosesc faptul că fac foarte multe, realizez foarte multe, ca un paravan pentru a mă apăra. Poate mă simt mai puțin competent decât ceilalți, poate m-am simțit copilul ciudat din clasă, poate m-am simțit copilul neacceptat de la bloc și am crescut cu o rană a rușinii. Strategia pe care o găsesc, indiferent de unde vine acea rană a rușinii, este să încerc să fiu perfect. Este o strategie de supracompensare care nu îmi împlinește nevoia profundă. Pe măsură ce fac mai multe și am mai multe realizări, rana aceea a rușinii rămâne și frica de a fi descoperit crește. Și pe măsură ce realizez performanțe deosebite, în loc să mă liniștesc, pentru că mi-am dovedit competența, mie îmi crește frica, mă gândesc că ceilalți o să vadă, că o să dezamăgesc.

Are legătură acest lucru cu Sindromul Impostorului?

Da, simțim acel sindrom al impostorului, pentru că, de fapt, noi nu internalizăm acele succese pe care le avem, ci le punem ca pe un paravan. Ne gândim că ne-a reușit și de data asta și că n-am eșuat, dar din când în când ne uităm după paravan, gândindu-ne dacă a văzut cineva că ne-a fost frică. În loc să capăt încredere, pe măsură ce am realizări, mie îmi e tot mai frică și miza a ceea ce pot pierde dacă voi fi descoperit e tot mai mare. Perfecțiunea nu mă ajută! De foarte multe ori, voi primi cu adevărat iubirea sau voi vindeca rușinea nu în urma unui succes, ci a unui eșec, dacă cineva va rămâne lângă mine și va îmi spune: Hai, că te-ai descurcat, nu trebuie să le faci pe toate! Atunci ne vindecăm: nu când avem un succes, ci când avem un eșec. Și când e cineva acolo care să ne vadă, să ne accepte și să ne fie alături la greu.

Care este prețul pe care îl plătim când nu punem limite sănătoase?

Când nu punem acele limite și alegem să facem și să ne reprimăm furia – care este reacția noastră sănătoasă la limite încălcate și constituie un soi de alarmă – punem alarma respectivă pe silențios. Nu mai sună alarma, dar apar acele încălcări repetate și mă duc, adesea, în depresie. Ceea ce simt este că nu mai are rost, că eu nu contez, că nu am nicio plăcere, că nu am nicio bucurie. Mă pierd pe mine într-un asemenea hal, încât nu mai pot să simt viața. Și nici pe mine. În cealaltă extremă, reacționez cu furie, însă furia mea este atât de puternică, încât îi rănesc pe ceilalți. Și atunci încerc să reprim furia, o rețin puțin, apoi explodez. Mă simt vinovată, mi-e rușine, iar încerc să mă abțin, iar explodez. Și trec printr-un ciclu din acesta care, în final, mă face să mă autopedepsesc, tocmai renunțând la limite. Nu sunt suficient de fermă în a pune acele limite, pentru că nu mai simt că sunt demnă să pun limitele respective, pentru că am reacționat virulent. Iar acest du-te-vino se manifestă nu numai în planul reacțiilor mele, ci și în plan comportamental: eu pun limita, trag limita. E ca o alarmă care o dată sună, a doua oară nu, și nu mai pricepe nici celălalt unde este limita și ce vreau.

Există vreun profil psihologic al celor cărora le este greu să traseze limite? 

Da, sunt cei care  au primit ca recompensă atenția sau laudele celorlalți atunci când nu au pus limite, atunci când au fost drăguți, când au fost de ajutor, dar nu au fost încurajați sau recompensați pentru momentele când au avut grijă de ei.

Aici poți ajunge în situații în care îți pierzi busola interioară. Lumea întreabă: Tu ce dorești?. Nu știi ce să răspunzi, pentru fiind mereu cu ochii la ceilalți și urmărind ce se așteaptă de la tine, te deconectezi de sine. Asta facem și când am crescut într-un context de nesiguranță, cu niște părinți reactivi, foarte nervoși, într-un mediu instabil, în care nu era timp să fim văzuți, validați.

Care ar fi niște strategii care ne-ar ajuta să trasăm limite ferme, fără a fi percepuți ca agresivi?

Prima strategie pe care o recomand este a cere timp: Am nevoie de puțin timp, să mă gândesc. Te rog să-mi acorzi un răgaz, și revin cu un răspuns. Pentru cei care au o dificultate în a pune limite, aceasta este cea mai folositoare strategie, pentru că îți dă timp și te scapă de presiunea de a răspunde. Și apoi, te poți gândi la ce ai tu nevoie cu adevărat: să spui Da, să spui Nu. E foarte important să faci diferența între a pune limite și a te scuza. Cei care nu pun limite pun câteodată scuze, dar scuzele nu te ajută să construiești în timp.

La o solicitare de tipul Vii să mă ajuți cu?… , eu pot veni cu o scuză: Nu pot, pentru că îmi vin musafiri. Dar ce am transmis printre rânduri este că altă dată poți să mă întrebi. Și atunci celălalt va veni din nou cu o solicitare. Nu am pus limita, doar m-am scuzat când nu am putut.

Dacă un prieten mă roagă Vii să mă ajuți la casa de la țară, să facem curat?, pot să mă scuz și o să mă mai tot cheme sau pot spune Pentru mine, să merg sâmbăta și să fac astfel de activități este un pas care mă duce apoi la a mă simți frustrată că nu m-am ocupat de alte sarcini ale mele. Nu pot să te ajut cu asta! Și să mă abțin apoi din a spune Îmi pare rău! Și a continua să mă scuz pentru nevoile mele și pentru ceea ce simt eu.

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0