„Chiar dacă fiecare poet din lume ar scrie un poem despre schimbările climatice, asta n-ar putea salva nici măcar un singur copac“, spune în noul film al lui Pedro Almodóvar, The Room Next Door, personajul interpretat John Turturro, un conferențiar pe teme de schimbări climatice care și-a pierdut speranța că se mai poate face ceva în acest sens.
De altfel, la o simplă căutare pe Internet, găsești nenumărate materiale despre ceea ce se cheamă eco-anxietatea (deocamdată nerecunoscută în mod oficial ca afecțiune mintală), adică anxietatea privind viitorul planetei și al speciei umane amenințate de schimbările climatice: îngrijorarea față de dezastrele care ne așteaptă în viitor, îngrijorarea pentru viața care-i așteaptă pe copiii noștri, teama că umanitatea e pe cale de a se stinge odată cu condițiile devenite improprii vieții pe această planetă.
Căci se estimează că, în 2030, criza climatică va fi ireversibilă, adică încălzirea planetei cu 1,5 grade Celsius, pragul critic stabilit de oamenii de știință, va fi o stare de fapt, iar fenomenele extreme și dezastrele meteorologice vor fi norma.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Cum te poți raporta la schimbările care vor avea loc pe Pământ: scenarii posibile
„Efortul de a ține în frâu emisiile de carbon la nivel global și de a împiedica planeta să se topească are ceva din proza lui Kafka. Țelul e limpede de treizeci de ani și, în ciuda eforturilor noastre susținute, în esență nu ne-am apropiat deloc de atingerea lui. Astăzi, dovezile științifice sunt aproape de necontestat. Dacă ai mai puțin de șaizeci de ani, ai mari șanse să fii martorul unei destabilizări radicale a vieții pe Pământ – scăderi masive ale recoltei agricole, incendii apocaliptice, economii prăbușite, inundații gigantice, sute de milioane de refugiați ce-și părăsesc regiunile devenite nelocuibile din pricina temperaturilor extreme sau a secetei permanente. Dacă ai mai puțin de treizeci de ani, vei vedea cu certitudine toate astea.
Dacă-ți pasă de planetă, de oamenii și de animalele care trăiesc pe ea, există două moduri în care poți judeca problema: să speri în continuare că, de fapt, catastrofa poate fi împiedicată și să te simți din ce în ce mai frustrat sau mai înfuriat de pasivitatea oamenilor; sau să accepți că dezastrul e inevitabil și să începi să te gândești la ce mai poți spera.
Manifestările speranțelor nerealiste continuă să abunde chiar și acum, când e atât de târziu. Rareori se întâmplă să treacă o zi în care să nu citim c-a venit momentul «să ne suflecăm mânecile» și «să salvăm planeta», că problema schimbărilor climatice poate fi «rezolvată» dacă ne vom mobiliza voința colectivă. Deși probabil că un asemenea mesaj era încă valabil în 1988, când datele științifice erau foarte clare, în ultimii treizeci de ani am eliberat în atmosferă la fel de multe emisii de carbon ca în ultimele două secole de industrializare. Deși lucrurile s-au schimbat, cumva mesajul a rămas același.“
Pentru a salva planeta, întreaga omenirea ar trebui să se întoarcă la modelul de viață primar
Am citat in extenso din articolul scriitorului Jonathan Franzen (sublinierea însă îmi aparţine), publicat înaintea pandemiei în The New Yorker și intitulat, în original, What if we stopped pretending?, și subintitulat The climat apocalypse is coming. To prepare for it, we need to admit that we can`t prevent it. (Ulterior, eseul a apărut în volumul, tradus și în limba română, Sfârșitul sfârșitului lumii.)
℗PUBLICITATE
Franzen spune direct ceea ce oamenii de știință spun pe ocolite: catastrofa poate fi evitată doar teoretic, întrucât planul global este de o amploare irealizabilă. Practic, omenirea trebuie să se apropie de un nivel net al emisiilor egal cu zero la nivel global în următoarele trei decenii. Pentru ca un asemenea obiectiv să fie atins ar trebui ca absolut toate marile națiuni poluatoare să instituie măsuri de mediu corecte, concertate, simultane şi, mai ales, draconice, să închidă o bună parte din infrastructura energetică și de transport și să-și reorganizeze complet economia, asta în timp ce sute de milioane de oameni trebuie să accepte să plătească impozite mult mărite și, mai ales, să accepte, fără să se revolte, limitări drastice ale modului de viață confortabil cu care s-au obișnuit.
Practic, pentru a salva planeta, omenirea toată ar trebui să se întoarcă la modelul de viață primar de acum două sute de ani şi să se gândească nu la treburile mărunte ale vieții de zi cu zi, ci numai și numai la moarte. Altfel spus, omenirea ar trebui ca, peste noapte, să-și nege propria natură umană.
Unii activiști de mediu cred însă că recunoașterea publică a foarte probabilului eșec i-ar descuraja pe oameni să mai întreprindă orice fel de acțiune menită să îmbunătățească lucrurile. Dar, dacă ținem seama cât de puține progrese în această direcție s-au făcut până în prezent, e mai realist ca, în loc să ne propunem să salvăm planeta, să ne propunem să amânăm momentul când dezastrul devine ireversibil. De fapt, trebuie regândit totul local și pe termen mediu.
Megaproiectele de energie regenerabilă ce distrug ecosisteme ar trebui abandonate în favoarea unor acțiuni de conservare a mediului ce nu pretind tehnologie înaltă (precum reîmpăduriri, menținerea pajiștilor, echilibrarea consumului de carne) şi a căror reducere a amprentei de carbon este la fel de eficientă.
Există remedii pentru a lupta cu Eco-anxietatea, unul dintre acestea fiind ignorarea măcar temporară: problema climei este importantă, dar nu atât de importantă precum sănătatea mintală. Solastalgia însă, nostalgia pentru mediul înconjurător de odinioară, este însă naturală (joc de cuvinte intenționat) și, la fel ca schimbările climatice, incontrolabilă.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
