Protagonistul interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de astăzi este unul dintre cei mai renumiți fotografi români. Numele său este legat de multe proiecte internaționale, precum și de celebrități de pe tot globul, dar a cărui inimă îi este dedicată, în continuare, României. Despre meseria sa, despre ce înseamnă pasiunea și până unde duce în a o transforma în carieră, despre gadgeturile inteligente ce ne transformă în amatori profesioniști, dar și despre multe altele, am discutat, în rândurile de mai jos cu Edward Aninaru.
Care sunt cele mai surprinzătoare lucruri pe care le-ai descoperit despre lume, de când practici fotografia?
Personal, cred că fotografia m-a făcut să văd și să înțeleg lumea altfel. Încă descopăr lucruri care, la o primă vedere, de cele mai multe ori superficială, mi-ar scăpa. De exemplu, trec de nenumărate ori prin aceleași locuri, poate chiar prea des, dar aproape de fiecare dată încerc să le privesc dintr-o perspectivă diferită. Folosesc asta ca pe un exercițiu, dar e surprinzător și îmi oferă o satisfacție specială.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Aș spune că este un mix între felul în care fotografia m-a făcut să privesc anumite aspecte și trecerea timpului, care m-a învățat să percep și să cântăresc lucrurile diferit. Dacă până și în fotografie mă raportam altfel acum 10-15 ani, ce să mai spun despre cum vedeam viața în general?
Mulți oameni intră în rolul inhibatului odată ce se află în fața unui fotograf. Care este cea mai surprinzătoare reacție pe care a avut-o cineva în timpul unei ședințe foto cu tine?
De-a lungul timpului, m-am întâlnit cu multe situații, unele mai surprinzătoare decât altele. Am avut oameni care, deși sunt în fața camerelor de-o viață, mă întrebau „Și cu mâinile ce fac?“. Alții care aveau nevoie de un „dezinhibator“ înainte de ședința foto. Și alții care insistau să nu mai fie nimeni pe set, în afară de mine.
Nu cred că am întâlnit ceva ieșit din comun, sunt reacții firești ale unor oameni care nu se simt neapărat confortabil în fața camerei. De fapt, cel mai bun exemplu sunt chiar eu. Consider camera ca fiind un element care, de cele mai multe ori, mai ales pus în fața oamenilor fără experiență, schimbă foarte mult felul în care se vor comporta. Iar de aici intervenim noi, cei care suntem în spatele camerei și care putem să schimbăm puțin dinamica lucrurilor, să îi facem să se simtă cât mai relaxați și în siguranță.
Cum ai descoperit această pasiune și cum a ajuns să fie o meserie în sine?
Mi-ar plăcea să spun că eu am descoperit fotografia, dar mi-e teamă că va trebui să folosesc eternul clișeu cu „fotografia m-a descoperit pe mine“. Demult, tare demult, pe când se potcovea puricele cu 99 de ocale, să fi fost cu vreo 17 ani în urmă, aveam nevoie de un job. Se întâmpla ca, la momentul respectiv, să am o opțiune într-o agenție de publicitate, dar condiția era să știu Photoshop. Așa că mi-am instalat o variantă mai neortodoxă a Photoshop-ului, care mai și crăpa din când în când, și în care am început să mă joc cu imagini.
Țin minte că le ceream prietenilor poze din vacanțe – picioare în nisip, scoici, apusuri prin Vamă – doar ca să exersez editarea. Tot căutând tehnici, am descoperit un fotograf care mi-a dat universul peste cap: Andrzej Dragan. În special editurile lui m-au fascinat. Iar faptul ca îl fotografiase și pe David Lynch m-a năucit. Încercând să-i copiez stilul, am început să experimentez. M-am împrumutat de bani, mi-am luat aparat de amatori și am învățat cum e treaba cu layerele și toate cele în Photoshop. În perioada aia exista un forum popular, Fotopedia, unde se organizau concursuri lunare de fotografie. Am participat prima dată cu un autoportret, sau selfie, cum se zice în zilele noastre. L-am făcut pe pat, în dormitor, lângă geam, cu lumina filtrată prin perdea – cum citisem eu că trebuie să fie lumina soft. Și am intitulat-o „Ion“. Poza mea n-avea nicio treabă cu tema concursului, așa că evident, n-am câștigat. Dar edit-ul a atras atenția, au apărut foarte multe comentarii referitoare la imagine, mai bine zis mai mult despre edit, iar asta mi-a gâdilat puțin orgoliul. Luna următoare am participat din nou, tema fiind „Electric“, și uite-mă cum am scos toate becurile din casă, am plecat pe un câmp de lângă IMGB împreună cu un prieten și am făcut prima mea imagine „pe temă“. Doar că, de data asta, am câștigat. Apoi a mai urmat un concurs câștigat și încă unul și încă unul…
Uitându-mă acum la imaginile astea, simt că au trecut o mie de ani, mai ales din perspectiva abordării fotografiei. Cu echipamentul câștigat, mi-am format o mică trusă foto și, dar și mai important, am prins curaj. Fiind pasionat de muzică, am început să studiez fotografia de artiști. Mă gândeam cum aș putea aduce ceva fresh în România. Am rugat un prieten bun, Cristi Beiu (căruia o să îi rămân veșnic recunoscător pentru că a avut încredere în mine), să mă lase să fac poze unor artiști pe care îi manageria. Așa am ajuns să colaborez cu Alexandra Ungureanu și Crush. Fotografiile lor au ajuns la Roton, care m-a chemat la o discuție. Am primit un contract pentru opt ședințe foto cu cei mai în vogă artiști din România la momentul respectiv, printre care și Inna. De acolo, lucrurile au început să se miște cu o viteză năucitoare.
Care este secretul unui selfie de nota zece?
Aș vrea să vă spun că știu, dar adevărul e că nu sunt cel mai în măsură să vorbesc despre selfie-uri. Chiar din contră! Ce pot spune, însă, este că un selfie sincer, postat pe o pagină de social media, bate de multe ori – ca număr de like-uri – imagini realizate cu echipe întregi și bugete uriașe. Oamenii apreciază autenticitatea, iar selfie-urile redau o intimitate aparte pe care foarte mulți o preferă în detrimentul unora mult mai „tehnice“.
În zilele noastre, tot mai multe campanii se bazează pe cineva din echipă care ia telefonul și face câteva poze reușite pentru un produs sau proiect. Mai au nevoie companiile de fotografi profesioniști sau echipele devin autosuficiente datorită telefoanelor mobile performante?
℗PUBLICITATE
Consider că sunt multe companii care preferă să folosească fotografi „in-house“ sau chiar pe cineva din echipă cu un telefon bun și un ochi format. Dacă se caută aceasta estetică, poate funcționa foarte bine. Dar, din păcate, nu întotdeauna asta este intenția. Se ajunge la astfel de soluții mai mult din motive financiare, ceea ce e de înțeles. O campanie serioasă are costuri considerabile, iar unele companii, fie nu înțeleg importanța unei imagini de calitate, fie, pur și simplu, nu și-o permit.
Probabil că ești unul dintre fotografii care și-au transpus în realitatea fotografică multe dintre lucrurile imaginate. Care este acel context în care nu ai fotografiat încă, dar pe care îl ai în minte?
Aici mă consider un norocos. Sunt suficient de privilegiat încât, de multe ori, să pot fotografia dimineața ceea ce visez noaptea. E un sentiment minunat, îmi oferă bucurie și libertate, mai ales pentru că oamenii au încredere în mine și în viziunea mea. Sunt multe idei pe care încă nu le-am pus în practică. Fotografia mea este bazată pe locație, așa că unele proiecte depind de un anumit spațiu, în timp ce altele sunt strict legate de concept și idee. Am o lista salvată cu persoane pe care mi-aș dori sa le pozez și anumite locuri în care mi-ar plăcea sa lucrez.
Dacă în trecut pozele erau făcute cu precădere de către fotografi profesioniști, în prezent aproape fiecare dintre noi ne autointitulăm fotografi. Care sunt recomandările tale în materie de bune practici pe platformele sociale? Pe cine să urmărim pentru inspirație?
Cred că în trecut, nu oricine avea acces la o cameră foto. Pe lângă pasionații care investeau din plăcere, erau și mulți care, doar pentru că dețineau un aparat foto se transformau treptat în profesioniști. Nu cred că sunt cel mai în măsură să dau sfaturi despre platformele sociale. Postez destul de rar și, de obicei, doar ce ține de job. Totuși, pe Instagram Stories îmi țin de câțiva ani un jurnal vizual, pe care sper să-l finalizez într-o formă sau alta într-o zi.
Cât despre recomandări… oh, Doamne! Există atât de mult conținut valoros, încât nici nu știu cu cine să încep! Un nume care îmi vine acum în minte este Nick Knight, mai ales cu proiectul său „100 Photographers“, care este un deliciu, iar omul asta este fascinant.
Dacă adultul Edward l-ar întâlni, acum, pe copilul de odinioară, ce i-ar spune cel mare celui mic? Care este mesajul de care ar avea nevoie copilul Edward, pentru a se simți confortabil în această lume?
„Șef, prinde-ți bine centura pentru că urmează un drum plin de tot felul de experiențe. Unele te vor îngenunchea și altele te vor face să te simți cel mai norocos om din lume. Vor fi de toate, în cantități egale, pentru că… echilibrul ăsta cam așa funcționează. Bucură-te de momentele bune și învață din cele mai grele. Ține capul sus, coloana dreaptă și încearcă să ai oameni buni în jurul tău. Și, cel mai important, fă în așa fel încât, atunci când pui capul pe pernă seara, să zâmbești și să fii împăcat și mândru de tine.“
Asemenea unui psiholog, fotograful trebuie să înțeleagă persoana din fața sa pentru a-i face poze potrivite. Care este raportarea ta față de lumea psihologiei? Ai cărți care te-au impactat în acest domeniu?
Cred că interacțiunea cu persoana din fața camerei este unul dintre cele mai importante lucruri în tot acest proces, și unul din punctele mele forte ca fotograf. Felul în care reușești să câștigi încrederea cuiva și modul în care interacționezi cu acea persoană pot face o diferență enormă. De multe ori, nu lucrez cu modele profesioniste. Uneori, oamenii nu sunt obișnuiți să fie în fața camerei și e rolul meu să-i fac să se simtă confortabil. Uneori, simplul fapt că le schimb starea de spirit și le dau încredere în ei înșiși poate însemna enorm. Câteodată, un model îți spune: „Eu nu știu ce să fac cu mâinile“ și, din acel moment, știi că trebuie să-l ajuți să se simtă în largul lui.
Am avut ocazia să încep să explorez acest domeniu mai în profunzime de mai bine de 10 ani, datorită bunei mele prietene, psihoterapeuta Nicoleta Drăgan. De atunci, lucrurile au început să capete mai mult sens, inclusiv din punct de vedere profesional.
Cât despre cărțile care m-au influențat: Compasiunea de sine de Kristin Neff, Puterea prezentului de Eckhart Tolle (o am pe repeat și înca ascult fragmente de ani de zile), Stilurile de atașament de Amir Levine, Curajul de a fi vulnerabil de Brené Brown, Șapte lecții și jumătate despre creier de Lisa Feldman Barrett.
Dacă ar fi să alegi o singură fotografie făcută de tine, până în prezent, pentru a o lăsă ca principala ta moștenire pentru generațiile viitoare, care ar fi aceasta?
M-am gândit la asta nu demult. Dar adevărul e că… încă nu am făcut acea fotografie. Și nu zic asta ca să par misterios sau ca să păstrez suspansul pentru un mare final, chiar cred sincer că nu am făcut-o. Și nici nu știu dacă o voi face vreodată, dar dacă se va întâmpla, nu cred că există cineva mai curios decât mine să afle care va fi acea imagine.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
