fbpx
skip to Main Content
Emoția E Ruptă Din Rai. Cum Antrenăm Emoțiile Copiilor Noștri

Emoția e ruptă din rai. Cum antrenăm emoțiile copiilor noștri

„Copilul nu trebuie pupat decât în somn, că devine răsfățat“… „Nu-l lăuda, că-i cresc cornițe“… „Dacă nu te ascultă, rupe nuiaua pe fundul lui“… „Să nu-ți iasă din cuvânt, altfel ți se urcă-n cap“… și tot așa. În limba română, există o varietate largă de expresii și proverbe în același registru. Pare că o consecventă preocupare a părintelui a fost, generație după generație, aceea de a obține cu asprime obediența copilului. Curios lucru, fiindcă la rândul său părintele se ruga cu ardoare ca Tatăl Ceresc să fie milostiv.

Și tocmai fiindcă ideea aceasta de „supunere a copilului“ a fost atât de medieval înrădăcinată în mentalul colectiv, opiniile progresiste (mult mai omenoase) au apărut la noi abia în ultimele două decade ale veacului trecut, înaintând lent și sporadic prin straturile sociale ca printr-o ceață deasă. După care, în decurs de numai un sfert de secol – așa cum se întâmplă întotdeauna cu o descoperire nouă și minunată (când ai entuziasm și n-ai experiență) – sensibil de mulți adulți au trecut în extrema cealaltă și conceptul de „nesupunere a copilului“ s-a împrăștiat ca jetul de cerneală în apă. Fiindcă, între timp, au ajuns părinți cei care erau copii la Revoluție și care și-au petrecut adolescența în niște ani foarte tulburi: într-o schimbare radicală de regim, de instituții, mentalități și obiceiuri. Iar ideea de a-i permite copilului să fie liber a fost aplicată uneori cu prea multă lejeritate, ba pe alocuri cu inconștiență, în dauna libertății altora.

Cum arată și unde se găsește echilibrul? E cărarea aceea îngustă de creastă, drumul care te ține la înălțime. Și e cumpăna apelor, din care curg toate comportamentele.

Să luăm, așadar, aminte la ceea ce spune unul dintre cei mai cunoscuți psihoterapeuți ai lumii: dr. John Gottman. Omul a făcut cercetări în zona de parenting vreme de 40 de ani. În cadrul unor studii longitudinale desfășurate în laboratorul său de la Universitatea din Washington, el a observat, intervievat și monitorizat mii de cupluri cu copii, incluzându-le în grupuri la care periodic revenea, pentru a afla cum a evoluat viața lor de familie între timp. (La un moment dat, a devenit el însuși părinte și – la fel ca Siegel, Lerner și alți mari psihologi și psihiatri – a avut șansa de a-și exersa acasă propriile convingeri științifice și de a vedea cum e când copilul din fața ta nu vrea să se comporte ca în teorie, iar viața e… mai mult ca perfectă. Asta i-a dat lui Gottman material pentru câteva fragmente amuzante, pe care le-a și publicat, confirmând astfel – ca și ceilalți autori – că niciun părinte nu-i desăvârșit.)

Rezultatele cercetărilor sale au fost expuse în multe volume, dar de data aceasta vreau să mă refer la una dintre cărțile sale de căpătâi în ceea ce privește relația părinte-copil: Parenting: cum să creștem copii inteligenți emoțional, apărută recent și în limba română. Cartea abordează în special momentele în care copiii sunt copleșiți de emoții negative, explicând cât de firească e apariția acestora. Dacă adulții au voie să le simtă (ba unii chiar fac abuz de ele), atunci pentru copii de ce-ar fi interzise?

Ah, da, exact ca să nu ajungă și ei să facă abuz! Asta e una dintre temerile părințiilor pe care Gottman îi definește drept „critici“ sau „nepăsători“. Că mica lor comoară nu va învăța să-și țină firea, dacă i se permite să-și arate frica… furia… tristețea… disprețul… dezgustul… Cel mic trebuie călit prin iubire dură! La celălalt capăt al axei, se regăsesc părinții care lasă copilul să se manifeste absolut neîngrădit, descriși de Gottman drept „permisivi“. Pentru aceștia, iubirea necondiționată arată ca un lung șir de indulgențe, pe care copilul le va plăti către societate, când va deveni adult și va constata contrariat că nu toată lumea îl iubește necondiționat. Așadar, cum să faci? Dacă-l obligi să-și reprime emoțiile, îi sufoci personalitatea și-l înveți să-și plece spinarea. Dacă-l lași să se poarte cum îi vine, îl privezi de autocontrol și-l înveți să creadă că are dreptul să facă orice. Când întorci ochii către prezent, îți dai seama că libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea copilului. Privind spre viitor, îți spui că libertatea lui se termină acolo unde începe libertatea celorlalți. Deci, pe o scală națională trasată de la „retrograd“ până la „ultraprogresist“, cam pe unde s-ar situa „antrenorul emoțional“?

Pentru părinții care au asemenea dileme – adică pentru toți – Gottman prezintă un proces închegat în cinci pași, definit de el drept Antrenarea Emoțiilor. Iată care sunt etapele pe care adultul și copilul ar trebui să le parcurgă împreună, în caz că erupe vulcanul cu emoții în sufragerie:

  1. Fii conștient de emoțiile copilului

Gottman afirmă că „adulții trebuie să fie conștienți de emoțiile prezente – în ei înșiși, dar și în copiii lor“. Pentru când apar asemenea situații, el îi sfătuiește pe părinți: „Dacă supărarea voastră e atât de mare încât nu mai puteți gândi clar, luați o pauză și reveniți un pic mai târziu. Bătaia, sarcasmul, amenințarea, injuriile sau disprețul trebuie, categoric, evitate. Copiii tânjesc după afecțiune din partea propriilor părinți. Ei le dau părinților o mulțime de șanse, chiar și după ce aceștia au tot greșit. Dar nu uitați că iertarea e o cale de acces cu două sensuri.“

Chestionarul amplu și detaliat – inclus de autor în această secțiune cu scopul de a-i ajuta pe părinți să-și autoevalueze starea de conștiență emoțională – are în vedere două stări de spirit negative: tristețea și furia.

  1. Recunoaște emoția ca pe o șansă de apropiere și învățare

Contrar convingerilor multora, Gottman spune: „Deși unii părinți se străduiesc să ignore sentimentele negative ale copiilor în speranța că acestea vor dispărea, emoțiile arareori funcționează așa. În schimb, ele se dizolvă când copiii pot vorbi despre ceea ce‑i macină și când se simt înțeleși. Identificând emoțiile copiilor, îi ajutăm să capete deprinderi pentru a se alina singuri – adică abilități care le vor fi de folos pentru tot restul vieții.“

Altfel spus, dacă ești alături de copil cu tot sufletul când e mic și are nevoie de tine, el nu va ajunge să se întrebe ani de zile mai târziu, aruncându-ți o privire goală: „Cine-i bătrânelul ăsta scofâlcit și cu gura smochinită, care se răstește la mine de parcă m-ar cunoaște?!“

℗PUBLICITATE


  1. Ascultă empatic și apoi validează sentimentele copilului

Gottman explică: „În acest context, să «asculți» înseamnă mult mai mult decât să reții informațiile care ți‑au trecut pe la urechi. Așezați‑vă la același nivel cu cel mic, respirați adânc, relaxați‑vă și apoi concentrați‑vă asupra lui. Atenția voastră îi va da de înțeles că luați în serios grijile sale și că sunteți dispuși să acordați timp pentru acel subiect.“

Încă o precizare, fiindcă unii părinți s-ar putea întreba dacă nu cumva, prin acest proces, își vor submina poziția de autoritate, fără s-o mai poată recupera ulterior: „să validezi“ nu înseamnă „să dai dreptate“, ci doar să te pui în locul celuilalt și să-i recunoști umanitatea.

  1. Ajută copilul săși eticheteze verbal emoțiile

Iată o etapă care impune foarte mult echilibru din partea părintelui. „Nu te lăsa dus de val“ ar fi mottoul potrivit. Așadar, dacă ai parcurs cu bine toate etapele până aici, însă cumva, Doamne ferește!, te-ai implicat atât de mult în problema celui mic încât ai regresat până în propria copilărie, riști să-i induci copilului stări de spirit pe care el nu le are și nu le-a avut niciodată. Și, în acest fel, să-i modelezi (forțat și subversiv, chiar dacă fără intenție) mintea și personalitatea. Atenție: copilul tău nu e copilul care ai fost tu! Are o altă reziliență. Și, foarte probabil, va reacționa diferit.

Să vedem ce spune Gottman: „Cercetările arată că demersul de a‑ți eticheta emoțiile poate avea un efect calmant asupra sistemului nervos – ajutându‑i, așadar, pe copii să‑și revină mai rapid în urma incidentelor supărătoare. Vorbind despre emoția pe care‑o trăiești chiar în momentul în care o simți, practic îți pui la treabă lobul stâng al creierului (care este centrul limbajului și al logicii). Asta are ca efect focalizarea ideilor și, deci, o gândire mai rațională, mai clară, mai calmă.“

  1. Stabilește limite, în timp ce ajuți copilul săși rezolve problemele

Asta-i partea cea mai grea. Adică, după ce-ai fost de aceeași parte a baricadei, trebuie să faci un pas înapoi și să-i explici copilul – cu blândețe și fermitate, în același timp – ce e permis și ce nu. Însă orice părinte care și-a învățat copilul să-și apere drepturile știe că, uneori, traiul alături de el poate să fie al naibii de complicat. Așadar, fiindcă pune preț pe judecata lui, cel mic te va contrazice. Cu argumente. Pentru adult, discuțiile despre limite și consecințe sunt ca mersul pe sârmă. Și care părinte poate să declare cu mâna pe inimă că, nici măcar o dată, n-a căzut grămadă – învins de logica propriului copil? Aici viața intervine salvator și îi dovedește părintelui că singurele care funcționează infailibil pentru copii sunt consecințele naturale ale faptelor lor. Fiindcă tot acestea funcționează și pentru adulți.

Gottman ne ajută să structurăm propriul comportament de adult, în asemenea situații.

„Te vei trezi atras automat într‑un proces de rezolvare a problemelor:
1. Stabilește limitele
2. Identifică obiectivele
3. Caută soluțiile posibile
4. Evaluează soluțiile propuse, pe baza valorilor familiei
5. Ajută copilul să aleagă o soluție.“

Pentru început, „important e ca cei mici să înțeleagă că nu sentimentele lor sunt problema, ci comportamentele. Permisivitatea excesivă înseamnă să accepți fapte indezirabile, deci trebuie evitată fiindcă «generează anxietate și pretenții tot mai mari»“.

În sfârșit, pe lângă etapele acestui proces de Antrenare a Emoțiilor, Gottman propune în carte o lungă serie de strategii ajutătoare. De asemenea, a inclus un întreg capitol despre autoevaluarea stilului personal de parenting. Veți găsi, în plus, informații despre cum este influențată sănătatea emoțională a copilului de conflictele conjugale, divorț, lipsa unui părinte, abuz etc. Tot din rezultatele cercetărilor sale, Gottman a tras concluzii și în ceea ce privește rolul tatălui pe parcursul educației copilului. Iar ultimul capitol al cărții prezintă câteva repere privind dezvoltarea emoțională a copiilor, structurate pe grupe de vârstă – de la stadiul de bebeluș, până în adolescență.

Cartea are o prefață semnată de nimeni altul decât Daniel Goleman, care ne spune așa: „Trăim vremuri grele atât pentru copii, cât și pentru părinți. În ultimele decenii, natura copilăriei s‑a schimbat complet. În cartea de față […] John Gottman vă arată drumul.“

Ioana Chiriță

Ioana Chiriță este marketing editor, cu o experiență de 20 de ani pe piața editorială din România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută