fbpx
skip to Main Content
#EpicTalk Cu Aurora Liiceanu – Relația Soacră-noră Este O Relație De Putere

#EpicTalk cu Aurora Liiceanu – Relația soacră-noră este o relație de putere

Dragi cititori, invitatul din această lună, al seriei de conversații adevărate #EpicTalk, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Spui Aurora Liiceanu și mintea se duce automat către psihologie, profesionalism și eleganță.

Gáspár: Bună ziua, Aurora. Și bun venit la #EpicTalk! Este o mare onoare să am această conversație adevărată cu unul dintre cei mai apreciați și influenți psihologi ai țării noastre. De aceea, aș începe imediat cu întrebarea – Cum ai ales psihologia, într-o perioadă în care auto-cunoașterea și dezvoltarea personală erau prea puțin populare? Ce te-a îndemnat să pășești pe acest teren incert și atât de puțin cunoscut în România secolului XX?

Aurora Liiceanu: În anii adolescenței mele și chiar mai târziu, părinții erau cei care hotărau ce să facă copilul cu școala lui, cu viitoarea meserie sau profesie. Orientarea profesională în școală era o vorbă goală, iar în educația de acasă copilul nu era împins pentru a înțelege că viața înseamnă alegeri și că profesia este o alegere, cu consecințele ei fericite sau nefericite. Am fost o elevă mereu premiantă, facultatea am terminat-o ca șef de promoție și am avut dreptul să aleg prima un loc de muncă, așa cum era oferta de repartizare a locurilor de muncă.

Unii copii dau foarte devreme semne de un talent, așa cum se zice că era bun la ceva anume, are voce, este bun sportiv etc. Eu am fost foarte bună la toate și la nimic foarte, foarte bună, deci puteam alege orice facultate. Dar acest lucru înseamnă o dificultate pentru alegere, pentru că facultățile sunt diferite și profesiunile la fel. Tatăl meu, ca șef de familie și profesor de matematică, mi-a cerut mereu părerea. S-a întâmplat ca la terminarea liceului să mă înamorez de un băiat – de fapt cred că viața te împinge către ceea ce crezi că e amor, adică la anumită vârstă te încearcă viața – care nu era bun la nimic, era foarte inteligent, exmatriculat din școală, dar copil de nomenclaturist, adică al unui academician dedat la oportunism. Părinții lui când au văzut că mereu vrem să fim împreună au propus psihologia, nu medicina, ei fiind medici, pentru că e o facultate grea și nicidecum științe exacte, unde eu mă descurcam foarte bine.

Ca să vedem ce e aia psihologie, au vorbit cu o persoană cu totul încântătoare, un intelectual de mare finețe, care se trăgea din boieri și chiar din împărații bizantini, extrem de cultivat și rasat. Era cunoscut și ca profesor, se numea Conu Sache, de fapt Constantin I. Botez. El și soția lui apar ca personaje  literare în „Scrinul negru“ de George Călineascu. Am fost acasă la el și el ne-a vorbit de psihologie, avea casa plină de cărți, dar eu nu prea eram atentă la ce spunea și știu sigur că atunci când a abordat relația între subiectiv și obiectiv nu am înțeles nimic. Chiar nimic, mintea mea nu era prea evoluată pentru a înțelege concepte atât de complexe. Dar nu conta. Tatăl meu mi-a acceptat dorința de a face psihologie cu două condiții: să fac zilnic probleme de matematică și exerciții (cam 50 sau peste) și dacă nu intru la admitere să dau, cum îmi doream eu înainte de a mă înamora, la chimie. Am intrat cu greu, ultima, doar pentru că cineva care avea notă de admitere trecuse la secția de filosofie, pe care noi psihologii îi numeam cu dispreț seren „activiști­“. Erau doar zece locuri la psihologie și 17 candidați pe un loc. Vârsta nu-mi permitea să fiu prea îngrijorată, știam că am șanse, dar adieri de spaimă am avut și s-au adeverit. Tristețuri privind această alegere am avut ulterior. Era moda notelor sociale și doar eu și iubitul meu eram copii de intelectuali. El avea pile, eu nu.

Gáspár: În anul 2018, canalele de știri anunțau că la facultățile de psihologie ar fi o concurență mai mare decât la cele de medicină – Ce anume crezi că-i atrage pe tinerii zilelor noastre în această profesie? Este vorba despre un har, o vocație sau faptul că rolul psihologului și al psihoterapeutului este tot mai des întâlnit în viața de zi cu zi?

Aurora Liiceanu: Nu cred prea tare în sondaje, dar cred că cine nu are tenacitatea de a face medicină poate să încline către psihologie. După 1990, se vorbea mult de psihologie, auzisem chiar că bătaia la admitere era mare, în discursul public auzeam cuvântul psihologic, psihic etc. Atunci s-a impus și termenul motivație, care este greșit folosit, luând sensul cuvântului motiv. Și așa a rămas. Dau un exemplu: „Motivația accidentelor rutiere multe este starea drumurilor“. Dar, totul s-a dezumflat ca un sufleu și sociologii ne-au dat cu tifla devenind importanți cu sondajele lor, mai ales cele cu tentă politică. Toată lumea făcea politică și nici acum românii nu s-au lăsat de trăncăneala politică lipsită de orice cultură politică, la toate nivelele. Seamănă puțin cu religia, românii sunt religioși, dar cultura religioasă nu există, orele de religie sunt demodate și „provinciale“. Un singur lucru s-a câștigat în timp, fascinația față de exploatarea formației de psiholog la obținerea unui job – domeniul HR e plin d psihologi și sociologi, mai ales femei – dar și în sănătate, ca psihoterapeut de orice formație și apartenență la vreun curent. Și, evident această dimensiune aplicativă a psihologiei a avut drept consecință migrarea din cercetare și academism care acum sunt cam la pământ. Oamenii nu sunt curioși, ci interesați să facă bani. Nu interesele cognitive contează, ci cele financiare și de reușită socială.

Gáspár: Ai predat psihologie la câteva dintre cele mai prestigioase universități din lume (Franța, Canada) și desigur România – Care este cea mai surprinzătoare sau neașteptată descoperire în ceea ce privește cunoașterea sufletului uman? Care a fost informația care te-a făcut să vezi cu alți ochi viața?

Aurora Liiceanu: Am înțeles cât de precară este gândirea unui psiholog care nu are multiple seturi de cunoștințe din domenii diferite ca antropologia, economia, istoria, biologia, filosofia, științe sociale, în general. Un filosof și matematician mare, Alfred North Whitehead, spunea că trebuie să-ți schimbi mereu ochelarii cu care percepi realitatea, într-un fel pledând pentru interdisciplinaritate. Într-un fel seamnănă cu McLuhan care vorbea despre cercul complet al simțurilor, adică senzorialitatea și relația ei cu rațiunea. Am văzut că limitele cognitive umane sunt greu de suportat, că psihologia este fascinantă, dar și foarte dificilă ca disciplină, este prea legată de totul în viață. Sunt atâtea mistere sau întrebări la care nu avem răspunsuri, dar care nasc alte întrebări. De pildă, care este contribuția moștenirii, a nativului față de achiziții și educație. Le putem oare delimita în înțelegerea dezvoltării personalității umane. Sunt atâtea variabile pentru fiecare aspect. Când mă gândesc la generalizări intru în panică, pentru că psihologia este o disciplină dramatică: noi semănăm ca oameni, noi ne deosebim ca oameni, dar ce criterii rezistă atâta vreme cât fiecare om este unic? Am văzut cum a dispărut psihologia generală – exista și un Journal of General Psychology – cum au dispărut termeni atât de frecvent utilizați care generau dihotomii ca normal și anormal. Cei doi V existenți în psihologia, să-i zic clasică, ca viciu și virtute au dispărut, folosim adicție și abilitate. Am observat spargerea unor concepte autonome și unitare ca inteligența (avem inteligența academică și cea socială), empatia – empatia cognitivă, afectivă, rațională etc. Vorbim de stereotipuri dar uităm de streotipurile de sine, self-deceiving etc. Suntem împotriva nepotismului, dar biologia ne spune că în orice specie genitorii își protejează descendenții (offspring protejat), așa născându-se subiectivitatea bazată pe biologie care contrazice subiectivitatea construită socio-cultural. Am avut momente de criză profesională, tendințe de a face altceva, dar există și o maturizare profesională, care te face să faci pact cu necunoscutul, cu limitele, cu tot în care marketing-ul calcă cu bocancii și chiar merge. Știm că există inhibiția de protecție și dacă găsești zeci de feluri de unt, funcționează filtrul lui Broadbent și-ți taie din disponibilitatea perceptuală. Și asta nu contează! Sigur că am avut noroc de cărți bune și întâlniri cu oameni după care ți se întoarce capul. E chiar un noroc. Uneori, mă amuz gândindu-mă că dacă mă făceam croitoreasă mintea mea era mai „în vacanță“. Sunt multe de spus. Am învățat multe de la proverbe, căci ele au multe adevăruri psihologice, multe îndoieli psihologice.

Gáspár: Dacă ar fi să-i dai, acum cu toată maturitatea și înțelepciunea de care dispui, un sfat mai tinerei tale versiuni (să zicem Aurorei de douăzeci și un pic de ani) – Care ar fi acele învățăminte sau lecții de viață pe care ai ține să i le comunici? Care ar fi bagajul psihologic cu care ai încuraja-o să pornească la drum?

Aurora Liiceanu: Dacă ar dori să facă psihologie, ar trebui să-și stabilească o felie din tortul care este psihologia și să sară pârleazul gustând și din alte felii, dar fără să fie înșelată de gustul lor. Unele felii sunt galeșe. Ca om, bagajul psihologic cu care pornește la drum mi-amintește de un prieten, care m-a învățat ceva. Odată, l-am văzut supărat și eram sigură că era din vina mea. Și așa era. L-am rugat să-i treacă supărarea pe mine. Mi-a răspuns clar: Nu sunt supărat pe tine, ci pe mine, dezamăgirea este a mea.

Gáspár: În lumea psihoterapiei există mai multe abordări – pentru cei care nu sunt de profesie, aș aminti doar câteva dintre cele care sunt în mare vogă: psihanaliza, abordarea umanistă-existențială, abordarea cognitiv-comportamentală, integrativă și abordarea relațională – De sufletul tău și viziunea ta asupra omului, care dintre acestea este cea mai apropiată? Sau mai bine zis, care sunt teorii despre noi, oamenii, care au cel mai mult sens pentru mintea ta?

Aurora Liiceanu: Cred că m-a influențat mult un prieten, psiholog reputat american, John H. Harvey, cu care am plănuit să facem o revistă. Inițial ea s-a numit Journal of Personal and Interpersonal Loss (JPPL), iar apoi s-a schimbat în Journal of Loss and Trauma (JLT). Am reușit, sunt în board-ul revistei, ea continuă să apară, la Francis & Taylor. El era fascinat de domeniul relațiilor personale, intime (close relationships) și interesat de psihologia pierderii (lumea pierderilor e vastă). Cred că domeniul relațiilor aduce mult echilibru și înțelegere a naturii umane. În fond, relațiile sunt realități – procese, au viață, au început, au sfârșit.

℗PUBLICITATE


Gáspár: Citeam într-una dintre cărțile tale că îl apreciezi – ca și mine de altfel – pe umanistul Irvin Yalom. Ce are de însușit psihologul novice, al zilelor noastre, din învățămintele lui Yalom?

Aurora Liiceanu: Îmi place tare mult Irvin Yalom. El și Oliver Sacks sunt preferații mei. Dar, să nu uităm că amândoi sunt și scriitori și eu cred că ei fac literatură psihologică sau cam așa ceva. Ca psihoterapeut relația cu pacientul (clientul) este discutabilă. Lucrurile s-au schimbat mult. Pe vremea lui Freud relațiile sexuale între psihoterapeut și discipol sau pacient erau considerate benefice, firești. Freud, cred că s-a culcat cu toate elevele lui și pacientele lui. Astăzi îți pierzi licența pentru așa ceva. Apoi, când gândim această relație, expresia „cine pe cine psihanalizează?“ spune mult. Nu cred că această relație este de prietenie, cred că trebuie să existe o barieră. Dar, repet, fiecare psihoterapeut are propria sa părere despre această relație și dinamica ei. Irvin Yalom este așa de grozav încât hipnotizează orice cititor, fie el psiholog, fie profan. Să nu uităm că și el și Oliver Sacks erau foarte cultivați, cititori.

Gáspár: Și rămânând încă puțin la psihologic – Care crezi că este secretul acestei profesii? Care ar fi, să zicem, ingredientele cheie ale unui bun psiholog-psihoterapeut?

Aurora Liiceanu: Ascultarea și lupta cu tendința noastră nativă de a lua în considerație o singură cauză. Psihoterapeutul trebuie să deschidă ferestrele minții pacientului, să iasă din propria lui stereotipie sau narrowmindedness. Dar să nu se cloneze.

Gáspár: În luna octombrie, vei urca pe scena #EpicTalk 2019 vorbindu-le câtorva sute de participanți despre relația dintre soacre și nurori (subiect pe care l-ai dezbătut pe larg în cartea „Soacre și nurori: La cine este cheia?“). De aceea nu pot să nu întreb – Ce face să fie atât de complicată relația dintre aceste două femei care iubesc – cu mai multă sau mai puțină ardoare – același bărbat, din diferite roluri? Și încă ceva  Care este cea mai importantă calitate a unei nurori? Dar a unei soacre?

Aurora Liiceanu: Relația soacră-noră este o relație de putere, în care sexualitatea este exclusă, dar fiecare dintre ele dorește supremație. Fiecare pune în joc strategii diferite, fiecare exploatează timpul, soacra, trecutul, nora prezentul și viitorul. Fiecare are o cheie a ei. Dacă ar face un pact ar avea o cheie, o singură cheie, care se folosește cu tact și granițe de proximitate.

Gáspár: Aici, la Pagina de Psihologie, promovăm cu dăruire și mult angajament sănătatea relațională (sub toate formele ei). Pornind de la experiența ta profesională și personală – Cum am putea crește nivelul de inteligență relațională al românilor? Care ar fi acele 2-3 obiceiuri pe care dacă le-am implementa acasă și la școală i-am putea echipa mai bine pe copii pentru această minunată aventură numită viață?

Aurora Liiceanu: În primul rând să-i facem pe copii să nu se proiecteze în celalalt, ci să vadă, simtă că oamenii sunt diferiți. Să se respecte unicitatea individului și neîncălcarea libertății fiecăruia. Poate acest lucru crește toleranța bună, fără a face să se instaleze indiferența și favoritismul de sine. În fond, trăim într-o plasă de relații foarte diferite și în fiecare relație o altă latură a personalității noastre se exprimă. De aceea, uneori, oamenii au păreri foarte diferite despre aceeași persoană.

Gáspár: Am ajuns la finalul conversației noastre, iar în baza tradiției #EpicTalk ultima întrebare este adresată de către invitat. Așadar, Aurora, care este întrebarea ta către mine?

Aurora Liiceanu: Ce este mai acceptabil în relațiile cu alții și percepția celuilalt? Oportunismul nativ sau cel strategic construit? Dar, mai am o întrebare: Ce se întâmplă cu inegalitatea naturală într-o lume a banilor?

Gáspár: Cred în faptul că relațiile sunt mijlocul prin care noi, oamenii, putem evolua și ne putem manifesta potențialul personal. Unii dintre noi au maturitatea psihologică necesară pentru a recunoaște că într-o relație funcțională nu poți doar să dai sau doar să primești și cu toate acestea majoritatea oamenilor s-au obișnuit, grație educației și parentingului de care au beneficiat, doar să capete și alții doar să ofere. De aceea, sunt de părere că ambele părți ale oportunismului sunt necesare la nivel cultural. Unii avem o lecție de învățat, iar alții o alta.

Banii sunt un subiect care a început să mă pasioneze în ultimii ani și, în mod intențional, am ales să-mi „vindec“ relația cu banii. Prea multă vreme am fost ghidat de mituri de genul că banii nu sunt suficienți, că nu-i poate avea toată lumea sau că nu sunt necesari pentru un psiholog. Și am ajuns la concluzia că sufletele noastre se pot dezvolta la fel de bine – pornind de la relația cu  banii, ca și atunci când analizăm orice altă relație importantă cu ceva sau cineva din viața noastră. Prin urmare, orice inegalitate (în acest caz cea financiară) poate fi folosită drept oportunitate de creștere și auto-cunoaștere. Cred tot mai mult în faptul că sensul nostru pe Pământ este acela de a ne (re)conecta cu noi înșine și de a învăța să trăim unii cu ceilalți, împreună cu toate inegalitățile posibile.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută