skip to Main Content
#EpicTalk Cu Diana Stănculeanu – Despre Parenting, Adolescență și Vacanța De Vară

#EpicTalk cu Diana Stănculeanu – Despre parenting, adolescență și vacanța de vară

Luna aceasta, am stat de vorbă cu psihologul Diana Stănculeanu. Despre Diana v-aș putea spune foarte multe lucruri – de la faptul că este unul dintre cei mai inimoși psihoterapeuți pe care-i cunosc (și unul dintre cei mai importanți prieteni din viața mea), până la acela că lucrează în implementarea de programe naționale care susțin sănătatea emoțională și psihologică a copiilor și adolescenților. Discuțiile noastre sunt mereu revelatoare, fie că vorbim despre viața personală ori despre literatura de specialitate, fie că ne intervizăm cu privire la cazurile clinice la care lucrăm. Diana are mereu un input care aduce plusvaloare și prin care-mi deschide și mai larg inima și mintea. Dar mai multe despre cine este Diana, puteți afla citind interviul de mai jos și participând pe 20 octombrie la prima conferință #EpicTalk.

Gáspár: Diana, bine ai venit la #EpicTalk, seria noastră de conversații adevărate. Pentru început, aș vrea să ne spui – Cine este Diana Stănculeanu, dincolo de imaginea ta profesională, care te prezintă ca fiind unul dintre cei mai implicați psihoterapeuți din România, atunci când vine vorba despre sănătatea mintală a copiilor și adolescenților. Așadar, ce faci atunci când nu te găsim în cabinet, când nu ești la conferințe prin țară sau străinătate ori atunci când nu ești implicată în campaniile Salvați Copiii România?

Diana: Petrec în fiecare zi timp cu oamenii foarte importanți din viața mea: soțul meu, alături de care cresc și iubesc de peste 10 ani, părinții mei, fratele meu și familia lui minunată – sunt norocoasă să am doi nepoți fantastici, Eric și Victor, care mă învață moment de moment să descopăr și să mă bucur de viață și lume, cu uimirea și inocența unei minți de 4 ani, respectiv 9 luni. În această formulă extinsă, petrecem cât putem de des după-amiezi și seri vesele și dezordonate, facem vacanțe, ieșiri în parc sau ne jucăm, pur și simplu, la grămadă, pe covor. Când, împreună cu soțul meu, ne retragem în liniștea și intimitatea casei noastre, citesc mult, ascult muzică, fac sport de 2-3 ori pe săptămână, vizionăm filme și seriale (multe nopți pierdute), petrecem dimineți leneșe de weekend în vârful patului, cu cafea bună și pâine cu unt și dulceață (făcută de mama). Dincolo de munca mea, care îmi consumă aproape toate resursele de socializare și expunere, duc o viață simplă, calmă, așezată; dar e o viață din care nu lipsesc iubirea, bucuria, relaxarea și jocul.

Gáspár: Ce te-a determinat ca, dintre toate formele de psihoterapie, să te specializezi în psihoterapia copilului și adolescentului? Știu despre tine că, adesea, lucrezi și cu adulții și faci o treabă foarte bună atunci când vine vorba despre gestionarea tulburărilor de anxietate și a depresiei. Dar cu toate acestea, lumea te cunoaște ca expert național în sănătatea mintală a copiilor și adolescenților. Are vreo legătură cu ceva din copilăria ta? Sau cu vreo experiență din perioada adolescenței tale?

Diana: În adolescență eram departe de a ști care va fi drumul meu profesional. Printre „chinurile“ elevului premiant, bun la toate, s-a numărat și alegerea dificilă a facultății (dintre multe opțiuni, toate interesante, măcar punctual). Mintea mea a cochetat cu literele, limbile străine, jurnalismul, dreptul și filozofia; a fost să fie Psihologie și Științele Educației. Munca cu copiii a fost revelația anului II de facultate, urmare a unui stagiu de practică în Liceul Coșbuc din București. A fost atât de natural să vorbesc și să interacționez cu copii și adolescenți, încât mi-am spus atunci: „Iată o muncă ce nu pare muncă“.

Așa a început. Septembrie 2003 m-a prins psiholog școlar titular în Colegiul Național „Octav Onicescu“, de unde sincer, mă vedeam ieșind la pensie. Am părăsit sistemul de educație 4 ani mai târziu, pentru a migra înspre cel de sănătate, la Centrul Național de Sănătate Mintală, unde mi-am întâlnit „părinții“ profesionali, de la care am învățat enorm și care mi-au deschis și calea formării în domeniul psihoterapiei. Apoi a urmat aventura ONG-istă și epoca Salvați Copiii – un loc ce mi-a oferit oportunitatea extraordinară de a dezvolta programe diverse, de sănătate mintală, educație și protecție pentru cele mai vulnerabile categorii de copii.

Copiii au fost singura constantă a acestui parcurs profesional. Orice am ales să fac în cei peste 15 ani de activitate profesională, a avut într-un fel sau altul legătură cu copiii. Asta nu se va schimba niciodată. Nu știu dacă are legătură cu ceva din copilăria mea sau cu o altă realitate a vieții mele de adult – aceea că nu am copii ai mei, biologici. Dar mă simt recunoscătoare și binecuvântată să pot fi alături și să ajut, măcar puțin, mii de copii care trăiesc, din varii motive, momente de suferință emoțională.

Gáspár: Apropo de adolescență (noi ne știm de aproape un deceniu și pot spune că ești unul dintre acei puțini oameni la care apelez atunci când îmi este greu), sunt curios să aflu – Cum era adolescenta Diana? La cine apelai, atunci când te întâlneai cu momentele dificile sau când nu reușeai să te înțelegi pe tine însăți?

Diana: În adolescență am avut prieteni puțini, dar buni; îi am încă – sunt oameni buni, corecți, onești, cu care mă văd rar, dar constant, și cu acel sentiment că nu ne-am văzut de alaltăieri. Cu ei am împărtășit momentele grele, nesiguranța, îndoielile anilor de adolescență. I-am avut alături pe părinții mei, pe care i-am frustrat însă cu tăcere multă. Ca adolescentă, nu am vorbit multe cu părinții mei, nu împărtășeam cu ușurință, însă i-am știut acolo și am crescut cu certitudinea că, orice aș avea să le spun, voi primi o ureche atentă, brațe calde și soluții.

Oricât ar părea de neobișnuit, cele mai vii, semnificative și intime experiențe în acei ani mi le-au dăruit cărțile. Fiind o adolescentă introvertă, cu nevoi minimale de socializare, mă retrăgeam ușor din orice grup de prieteni pentru a mă apropia de o carte. Astfel, deși factual adolescența mea a fost lipsită de ingrediente extraordinare, în memoria mea afectivă ea se desfășoară cu o bogăție de nuanțe, experiențe, trăiri, caractere – toate descoperite în cărți, iubite, adorate, visate și la care încă mă întorc cu drag și nostalgie, în momentele mele de reverie.

Gáspár: Dacă este să revenim la adolescenții din 2018, pornind de la experiența ta clinică și de la poveștile de viață adolescentină pe care le auzi în cabinet – Care sunt cele mai mari frici ale adolescenților de azi? Ce-ai aflat despre nevoile lor reale, dincolo de minimalizare sau bravadă? Și unde crezi că-i putem ajuta, ca părinți, profesori sau oameni interesați de starea de bine a comunității din care facem parte?

Diana: Generația de adolescenți a zilelor noastre este un mix fascinant de putere și vulnerabilitate, de competență și îndoială, de entuziasm și descurajare, de asumări și renunțări. Pe de altă parte, cred că nici generația noastră nu a fost străină de contradicțiile acestor trăiri. Cred că noi doar ne-am confruntat mai târziu cu ele; adolescenții zilelor noastre ies mai repede din „copilărie“ și cresc cu mai multe repere decât am făcut-o noi. Markerii realității noastre erau familia/părinții, școala și gașca din fața blocului. Învățarea era condiționată de carte, accesul la informație era extrem de restricționat. Or astăzi, copiii se întâlnesc (și) cu o altă realitate în camera proprie, cu  o poartă de intrare digitală, fără paznic, fără filtre de analiză, fără indicatori de „pericol“ sau „oportunitate“. Personal, cred că digitalizarea și realitatea virtuală îmbogățesc extrem de mult viața copiilor noștri; din păcate însă, dincolo de excesele și impactul negativ al expunerii la ecran (despre care vom vorbi, poate, cu altă ocazie), digitalizarea contribuie la un tip de construcție aparte a copiilor noștri – pe care noi, neînțelegând-o și nedescifrând-o până la capăt, fie o sancționăm punitiv, fie o etichetăm patologic. Astăzi nu îi mai poți cere unui adolescent să creadă și să accepte neselectiv adevărul tău, doar pentru că tu ești părintele. Are, la un click distanță, acces la numeroase surse de verificare și argumente, iar dacă tu, părintele, ești în eroare, el, copilul, îți va spune. Iar asta nu este obrăznicie sau lipsă de respect, este maturitate. Și ar fi matur din partea ta, dragă părinte, să accepți; să te informezi, să ții pasul; sau să îți asumi că asta este limita ta, fără să pedepsești sau să frânezi copilul, care merge departe, tot mai departe.

Cât despre fricile adolescenților din ziua de astăzi – cred că sunt, în primul rând, fricile noastre. Dacă eu m-am îndoit sau m-am îngrijorat în legătură cu un obiectiv, o achiziție, o realizare etc. a copilului meu, se va îndoi și el. Sau, poate, va încerca să îmi demonstreze că mă înșel, dar o va face fără echilibru, fără pace, o va face pentru mine și se va pierde pe sine în acest proces.

Fiți atenți la adolescenții voștri! Stați în culisele vieții lor, nu pe scenă (acolo este locul lor), dar nici în afara sălii de spectacol, căci îi veți pierde. Observați de unde le vine puterea, dar și vulnerabilitatea, care le este competența, dar și ce au încă nevoie să învețe, ce îi animă, dar și ce îi descurajează, ce duc până la capăt și la ce renunță cu ușurință. Și, orice-ar fi, rămâneți alături de ei. Dacă va fi bine, veți avea ce sărbători împreună. Dacă va fi greu, copiii voștri vor afla de la voi că le sunteți alături în orice condiție. Și, până la urmă, despre asta este vorba.

Gáspár: Cei care citesc în mod constat platforma noastră, paginadepsihologie.ro, sunt familiarizați cu faptul că în comunitatea științifică există mai multe abordări de parenting. Cum arată abordarea de parenting în care tu crezi și pe care o promovezi? Care sunt plusurile acesteia și cât de bine se poate adapta pentru relația părinte-adolescent?

Diana: Sper să nu fac și mai dificile alegerile părinților conștienți și informați care vizitează platforma zi de zi, dar – după 15 ani de lucru cu copiii și părinții lor, licențieri în 2 programe internaționale de educație parentală, implementare de programe educaționale și de sănătate, în regim de prevenție sau intervenție, în mediu școlar și în mediu clinic – pot afirma că ajută acele abordări de educație parentală care întrunesc criteriile de mai jos:

  • Educă părintele în legătură cu etapele de dezvoltare ale copiilor și principalele achiziții ale acestora, astfel încât să eliminăm din start acele comportamente și solicitări ale părintelui generate de așteptări nerealiste și care aduc dificultăți în relația părinte-copil, nu pentru că ar exista în mod real o problemă, ci pentru că, din motive obiective, copiii nu reușesc să acționeze sau să reacționeze așa cum și-ar dori părintele.
  • Ajută părintele în procesul de conștientizare și vindecare a propriilor răni și blocaje emoționale, moșteniri ale unor vremuri în care pedeapsa, fizică și emoțională, reprezenta standardul de aur în educația parentală. De asemenea, ajută părintele să reflecteze asupra propriilor decizii de parenting, pentru a vedea în ce măsură au legătură cu copilul și în ce măsură sunt întemeiate pe lecțiile de viață ale părintelui (de exemplu, „îi dau copilului orice, pentru că eu n-am avut nimic“ sau „mie mi-a prins bine să fac asta, deci și copilului o să-i folosească“).
  • Ajută părintele în construirea abilităților necesare de acordare a reacțiilor și comportamentelor cerute de situațiile „fierbinți“ de zi cu zi cu obiectivele pe termen lung, legate de dezvoltarea și educarea copiilor. De foarte multe ori, ceea ce facem și spunem ca părinți sub imperiul urgenței emoționale nu doar că nu ajută în atingerea obiectivelor pe termen lung, dar ne și îndepărtează de acestea (de exemplu, criticarea și umilirea unui copil pentru o notă mică mă ajută în atingerea obiectivului de a crește un copil cu încredere în sine sau mă îndepărtează de acest obiectiv?).
  • Sprijină părintele în înțelegerea și implementarea chimiei unice date de ingredientele-cheie: căldură (siguranță și protecție, iubire exprimată prin gesturi, cuvinte și comportamente; efort pentru a înțelege cum gândește și ce simte copilul în orice situație de viață și mai ales atunci când îi este greu, dar și pentru a-i cunoaște și a-i accepta nevoile în fiecare etapă de vârstă) și structură (reguli și limite care să-l ajute să funcționeze sănătos, autonom și predictibil în familie și comunitate; argumente pentru a înțelege și descifra fiecare nou aspect al lumii în care s-au născut și în care cresc; sprijin pentru a reuși în fiecare nouă încercare; modele de comportament și atitudine; încurajarea participării lor la fiecare decizie care îi privește; abilitatea de a rezolva probleme și educarea minții pentru a căuta soluții).
  • Respectă prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, prioritizând cu precădere drepturile universale ale copiilor – la identitate proprie, educație, sănătate și protecție împotriva tuturor formelor de violență, fizică și emoțională.
  • Îl ajută pe părinte să aibă grijă de sine, preventiv și echilibrat, eliberându-l de vinovății inutile și scheme de sacrificiu care nu aduc beneficii pe termen mediu și lung. De asemenea, îl ajută pe părinte să înțeleagă și să accepte că este cel mai bun părinte posibil pentru copilul său; că, oricât ar greși, totul se repară; că prezența asumată, conștientă, chiar dacă imperfectă, este oricând preferabilă perfecționismului imposibil de atins.
  • Țin cont de particularitățile, nevoile și structura unice fiecărei familii, respectând valorile asumate de fiecare familie și sprijinind fiecare familie să își atingă obiectivele de schimbare, câtă vreme acestea nu lezează integritatea fizică și emoțională a niciunuia dintre membrii săi.

Cei mai mulți dintre copiii crescuți cu această perspectivă vor funcționa rezonabil (autonom, sănătos, în siguranță, cu obiectiv atins, fără a se răni sau a-i răni pe cei din jur), în cele mai multe dintre situațiile de viață. Dozajul între ingredientele de mai sus și formula câștigătoare pot fi atinse în fiecare familie, în ritmuri unice, după multe încercări și eșecuri și cu multă atenție acordată copilului și reacțiilor acestuia, dar și nouă, părinților, pentru a putea descoperi ce funcționează în familia noastră. Este un demers de învățare, ce ar fi minunat să fie condus de curiozitate și explorare, nu de frustrare și neputință. 

Gáspár: Dacă este să mă uit la etapele de dezvoltare ale ființei umane, mi se pare că adolescența este cea mai complexă și bogată în mituri – Cum ai defini adolescența și care sunt din punctul tău de vedere acele mituri care o fac să pară și mai complicată decât este în realitate?

Diana: Voi începe cu un citat: „Copiilor din ziua de astăzi le place luxul; au maniere proaste, dispreț față de autoritate, lipsă de respect față de adulți; le place să piardă vremea în loc să exerseze.“ Sună familiar, nu? Probabil că orice adult care a petrecut mai mult de 15 minute în preajma unui adolescent ar putea fi de acord cu măcar jumătate din citatul de mai sus. Ei bine, cuvintele îi aparțin lui Socrate, ceea ce înseamnă că descriu adolescenții de acum câteva mii de ani – și este o descriere care-i aparține uneia dintre cele mai luminate, flexibile și investigative minții ale umanității. E un citat care, departe de a surprinde esența adolescenței, ne oferă dovada faptului că, istoric, atitudinea adulților sau părinților față de adolescenți a fost încărcată mai degrabă de negativitate. Au fost etichetate negativ, critic, toate comportamentele, atitudinile, valorile, reacțiile, mesajele născute din confruntarea a două seturi de nevoi paralele.

Nevoi de control, supraveghere, normare, respect, siguranță și control – ale părinților. Nevoi de autonomie, explorare, inovație, identitate de sine, intimitate – ale adolescenților.

Când armonizarea acestor nevoi atât de diferite (toate, legitime în felul lor) nu se realizează, apare ceea ce numim „conflictul între generații“.

Este nevoie de inițiativă și empatie – ale părinților, care ar trebui să dea tonul procesului de armonizare. Este nevoie de respect – al părinților, față de etapa de dezvoltare a copilului adolescent. Este nevoie de generozitate, măsură și înțelepciune – ale părinților, care trebuie să înțeleagă și să accepte că, atunci când un adolescent se opune, se revoltă, sfidează, contestă, nu este despre înjosirea, umilirea și lipsa de respect față de părinte, ci despre autonomizarea, căutarea și găsirea de sine a adolescentului, care face toate acestea luând părintele ca standard, pentru că doar el, părintele, este (sau ar trebui să fie) stâlpul suficient de puternic pentru a nu se rupe sub povara autonomizării copilului său.

Cu cât un părinte își va conștientiza mai rapid și mai înțelept propriile anxietăți și îngrijorări legate de evoluția adolescentului din familie și cu cât „menghina“ controlului va fi mai relaxată, cu atât contestarea, rebeliunea, sfidarea și opoziționismul adolescentului vor fi mai blânde, mai diminuate.

Căutăm explicații pentru fiecare comportament provocator al adolescenților, iar știința ne ajută mult – hormoni, neurotransmițători, teorii evoluționiste, imaturități neuronale – toate au adus câte un strop de claritate în procesul de înțelegere a adolescenței. Nicio variabilă în sine nu epuizează subiectul, iar exacerbarea uneia sau alteia dintre cauze a dus la nașterea miturilor legate de haosul vârstei. Dincolo de dezechilibrele explicative însă, ceea ce hrănește, poate, cele mai întunecate imagini ale anilor adolescenței, este disponibilitatea limitată  a adulților de a fi alături de copii în acești ani complicați ai construirii de sine, așa cum aceștia, copiii, au nevoie, suficient de aproape pentru a ajuta, dacă este nevoie, dar suficient de departe pentru a lăsa loc de intimitate și descoperire pe sine.  

Gáspár: Suntem în plină vacanță de vară și îmi amintesc și acum „încurajările“ adulților din viața mea de adolescent, care îmi spuneau că vara este o perioadă și de învățare, nu doar de relaxare și pierdut vremea. Despre ce este, de fapt, vacanța de vară? Sunt justificate toate îngrijorările părinților de azi sau acestea sunt efectele unui parenting deficitar, de care au beneficiat ei la acea vreme? Cum ar putea părinții să-i susțină cel mai bine pe adolescenți, în lunile călduroase ale vacanței mult așteptate?

Diana: Este adevărat că nu puține sunt studiile care arată că mintea noastră poate să funcționeze optim în lunile de vară, transformând această perioadă într-una perfectă pentru învățare. Cu toate acestea, prin natura calendarului școlar, lunile de vară înseamnă vacanță, acea perioadă în care copiii intră extenuați (emoțional, social, cognitiv), după un semestru lung de școală încheiat cu teste, teze, examene naționale, și din care ar trebui să iasă pregătiți pentru a o lua de la capăt.

Personal, recomand și practic odihna activă, aceea care aduce laolaltă somn, stimulare intelectuală, mișcare fizică, relaxare, confort emoțional și socializare moderată. Nu cred în teme de vacanță și liste cu lecturi suplimentare impuse și rupte de preferințele și alegerile adolescenților, dar niciunul dintre membrii familiei, indiferent de vârstă, nu ar trebui să plece în vacanță fără o selecție de 3-4 cărți preferate, care să ne stimuleze palierul cognitiv și să ne bucure sufletul deopotrivă. Niciunei zile nu ar trebui să îi lipsească 8-10 ore de somn și măcar o oră de „leneveală“ de lux în mijlocul zilei, după care vom tânji într-un octombrie sufocat de deadline-uri și teme; această oră poate fi și un timp al întâlnirii cu sine, pe care, dacă îl vom practica relaxat în vacanță, îl putem transforma într-o rutină sănătoasă în care ne vom cufunda ușor în alte perioade din an, dense în sarcini și activități.

Mișcarea ar trebui, de asemenea, să fie o constantă a vacanței – fie că înseamnă o drumeție pe munte, înot în mare sau piscină, skate în parcuri, bicicletă pe străduțe sau, pur și simplu, mers în aer liber – nu contează cum o practicăm, câtă vreme o practicăm.

Taberele sunt alte experiențe de vacanță care nu ar trebui să lipsească din rutina de vară a unui adolescent. Socializarea, noutatea, autonomia, exersarea deprinderilor de funcționare pe cont propriu, de a lua decizii departe de familie sunt doar câteva dintre beneficiile unei săptămâni petrecute departe de casă sau de părinți.

Cu toate cele de mai sus bifate, creierul adolescenților va fi bombardat cu stimuli de calitate, iar experiența de învățare va fi garantată și constantă. Nu este vorba despre experiența de învățare la birou, cu creionul în mână și cartea deschisă – aceasta poate fi exersată în restul de 10 luni ale anului; ci despre una alternativă, încărcată de emoții pozitive, curiozitate, aventură, prospețime, dar și relaxare, alegeri personale, autonomie, intimitate și odihnă.

Gáspár: Anul trecut în octombrie, la conferința anuală organizată de Pagina de Psihologie și Mozaic Media, ai vorbit în fața a peste 550 de participanți despre importanța educației și a sănătății sexuale a copiilor. Anul acesta, pe 20 octombrie, vei fi de asemenea la conferință și ne vei vorbi despre relația dintre părinți și adolescenți. Spune-ne – De ce este important să participe părinții la astfel de evenimente și care crezi că sunt beneficiile reale atât pentru adulți, cât și pentru adolescenți?

Diana: Trăim o perioadă privilegiată, în care știința a părăsit laboratorul și mediul universitar, greu accesibile, elitiste, și a intrat în viețile noastre în forma cărții, atelierelor de dezvoltare, conferințelor, programelor de formare, site-urilor de specialitate, blogurilor etc.

În același timp, a crește un copil, cu asumare și responsabilitate, indiferent de vârsta acestuia, este unul dintre cele mai complexe procese în care un adult părinte va fi implicat vreodată, în viața sa. Este un proces care consumă toate categoriile de resurse – timp, atenție, disponibilitate emoțională, bani, informații, somn, planificare, proiecții, speranțe etc. De asemenea, mediul în care ne creștem copiii este departe de a fi predictibil, liniar, simplu; sunt o sumedenie de variabile care schimbă constant ecuația educației copiilor în zilele noastre.

Recomandarea mea pentru părinți este să profite de tot ajutorul pe care îl au la dispoziție. Tot mai des, ajutorul vine în forma conferințelor. Ne putem gândi la acestea ca la o pilulă forte, care ne aduce într-o perioadă scurtă de timp: informație testată și concentrată în mesaje dense, asupra cărora vom reveni cu mintea și inima zile întregi după ce evenimentul s-a încheiat, completând-o cu lecturi suplimentare sau verificându-i validitatea în situații dificile din realitatea dificilă a interacțiunii directe cu copiii; de asemenea, tot ea ne furnizează insight-uri, revelații, momente de tip AHA – spuneți-le cum vreți – acele secunde în care 4-5 cuvinte răstoarnă un sac de sens și înțelesuri în viața noastră, completând rapid un puzzle parental la care munceam de luni sau ani de zile; mai mult, vom găsi la conferință o comunitate de părinți aflați în căutarea acelorași răspunsuri și soluții – asta în sine va fi o amintire reconfortantă pentru momentele grele în care vom crede că suntem singuri în povestea aceasta de părințeală sau că ceea ce se întâmplă în familia noastră este unic prin intensitate și gravitate; nu în ultimul rând, va fi o jumătate de zi departe de casă, ce poate face minuni pentru mintea și emoțiile unui părinte extenuat și blocat uneori în rutina ecuației „copii–job–trafic–gospodărie“.

Îmi place să observ părinții părăsind o sală de conferință sau de curs. Sunt zâmbitori, relaxați, reflexivi, uneori îngrijorați, dar în căutare de soluții; niciodată descurajați, panicați, blocați în neputință. Ori asta nu poate să însemne decât beneficii pentru copiii lor. 

Gáspár: Ne apropiem de final și mai am o singură întrebare – de fapt aș mai avea multe, dar pe restul le discutăm pe 20 octombrie – Dacă ar fi să descrii într-o singură frază care este miezul psihologic și emoțional al adolescenței, cum ar suna această frază?

Diana: Pentru că tot îmi plac citatele, iată încă unul, cu care cred că dr. Siegel (a cărui muncă în domeniul psihologiei adolescenței o admir foarte tare), ar fi de acord, deși a fost scris cu aproximativ un secol înaintea cercetărilor sale: „Adolescența nu este o perioadă a vieții, ci o stare a minții; nu este despre obraji îmbujorați și genunchi zvelți, ci despre curaj, imaginație și vigoare emoțională; este prospețimea izvoarelor adânci ale vieții.“ – Samuel Ullman

Gáspár: Iar acum, așa cum ne-am obișnuit în seria de conversații #EpicTalk, este rândul tău să-mi adresezi o întrebare și rândul meu să răspund la aceasta cât pot eu de bine. Așadar, Diana, care este întrebarea din partea ta?

Diana: Cum ai trăit tu, Gáspár, prima iubire adolescentină?

Gáspár: Diana, mulțumesc pentru întrebare. Cu multă, multă emoție. Am avut câteva iubiri platonice la începutul pubertății, fiind fascinat de povestea de iubire dintre Otilia și Felix, personajele din cartea lui George Călinescu. Dar prima îndrăgostire s-a întâmplat la sfârșitul liceului și îmi amintesc că eram mai mult decât aerian. Din fericire, terminasem cu bac-ul, de care scăpasem cu bine, și îmi permiteam să mă las purtat de valurile amețitoare ale îndrăgostirii; bine, consecințele le-am resimțit în ceea ce privește examenul de admitere la facultate (dar aceasta este deja o altă poveste). Interesant este că păstrez în memorie și acum amintiri foarte concrete despre prima iubire – de la prima dată când am luat-o de mână pe fata care atunci era centrul universului meu, la părul care-i evidenția foarte frumos ochii și până la buzele ei calde care îmi păreau cel mai frumos dar primit din partea vieții. Și acum, în timp ce scriu, oftez și mă bucur că viața are bunăvoința de a ne oferi astfel de experiențe, care devin cu adevărat memorabile tocmai pentru că sunt unice.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută