fbpx
skip to Main Content

Este o mare bucurie și o onoare pentru mine să purtăm această conversație adevărată aici, în seria de interviuri #EpicTalk. În calitate de psihoterapeut de familie și cuplu, vă urmăresc activitatea îndeaproape, iar cărțile pe care le-ați scris m-au ajutat mereu să înțeleg puțin mai bine atât complexitatea relației de cuplu, cât și modul prin care aș putea susține traseul pe care-l are de parcurs un cuplu de la disperare către fericire și împlinire. 

Gáspár: În 2017, Editura Pagina de Psihologie a publicat volumul Viața în doi, când suntem trei – o carte destinată partenerilor care sunt conștienți de importanța relației de cuplu și care nu vor să renunțe unul la celălalt nici după apariția copilului. De ce este atât de important să nu neglijăm viața de cuplu, chiar și atunci când avem deja o familie? De ce este vital ca părinții să-și schimbe mentalitatea cu privire la viața de cuplu?

John Gottman: Dacă relația este neglijată, ea se va deteriora, cam ca o mașină care nu este întreținută. Relația este un „sistem disipativ“, adică e nevoie să investim încontinuu energie, altfel se degradează. Cel mai bun exemplu este un studiu desfășurat de UCLA și sponsorizat de fundația Sloan, numit „Despre cuplurile cu două cariere din Los Angeles“ (Of Dual Career Couples in Los Angeles). Acești oameni își petreceau mai puțin de 10% din seară în aceeași cameră și discutau doar cam 35 de minute pe săptămână – iar conversațiile erau, în general, despre responsabilitățile casnice. Viața lor ajunsese să fie o listă aproape infinită cu lucruri de făcut. 

Gáspár: Una dintre descoperirile și contribuțiile cele mai importante care vin din Laboratorul Iubirii – și care pentru mine, personal și profesional, a fost un imens ajutor – este prezentarea celor patru comportamente toxice care distrug orice relație și care sunt cunoscute la modul general ca fiind cei Patru Călăreți ai Apocalipsei Relaționale. Critica, dezgustul, defensiva și împietrirea sunt comportamentele la care este indicat să renunțăm cât mai repede, pentru a ne păstra sănătatea fizică și relațională. Dar îmi este imposibil să nu mă întreb dacă între timp n-ați mai descoperit și alte comportamente la fel de toxice? Dacă în cercetările pe care le-ați continuat au fost relevați și alți călăreți ai apocalipsei?

John Gottman: Ba da, am mai descoperit încă un tipar relațional care duce la divorț, însă el se manifestă și are efecte mai târziu, în medie la 16,2 ani după nuntă (nu la 5,6, așa cum se întâmplă în cazul cuplurilor cu cei patru călăreți). Am numit acest fenomen „relație de-vitalizată“. Aceste cupluri nu aveau cei patru călăreți în momentul „t-1“, atunci când i-am studiat prima dată. În schimb, partenerii au ajuns să nu-și mai arate afecțiunea și să aibă o lipsă totală de interes unul față de celălalt. Aceasta este un soi de relație moartă, indiferentă. 

Gáspár: Una dintre marile probleme cu care se confruntă românii, atunci când vine vorba despre cuplu, este lipsa încrederii și implicarea în aventuri amoroase și infidelitatea. Care ar fi, pe scurt, pașii care pot duce la revitalizarea unei relații în care partenerii s-au întâlnit cu gustul amar al infidelității? Unele studii internaționale ne spun că 70% din cupluri își pot salva relația chiar și după infidelitate. Observațiile dumneavoastră clinice și experiența psihoterapeutică ce vă arată?

John Gottman: Este adevărat, infidelitatea este complexă, dar mai este și aproape în totalitate predictibilă. Pentru a o înțelege, noi am făcut și alte cercetări, publicate în volumele The Science of Trust și Infidelitatea. Cele două cercetări au urmărit doi indicatori pe care i-am dezvoltat, indicatorul încrederii și cel al trădării. Pentru a înțelege mai bine acești indicatori, trebuie să înțelegi și cercetările făcute de Caryl Rusbult despre angajament. Ea a descoperit că loialitatea implică două lucruri. În primul rând, trebuie să-i comunici partenerului nemulțumirile pe care le ai față de el, nu să mergi să te plângi despre el altcuiva. În al doilea rând, e nevoie să prețuiești și să fii recunoscător pentru ce ai cu partenerul tău, nu să ții ranchiună pentru toate lucrurile care-i lipsesc acestuia. Există două tipuri de evenimente care se revarsă și rezultă fie într-un drum al loialității și al unui indicator de încredere ridicat, fie în unul al trădării care duce, în final, la o aventură reală. 

În acest moment, desfășurăm, la nivel național, un studiu clinic randomizat care ne testează intervenția de tratare a infidelității. Această intervenție este un proces în trei stadii, pe care le numim (1) căință; (2) acordare și (3) atașare. Căința presupune remușcări și transparență, faptul de a-i auzi suferința partenerului rănit și angajamentul de a schimba comportamentul. Acordarea presupune ascultare reflectivă și verbalizarea neînțelegerilor (în locul evitării conflictului) și examinarea motivelor pentru care s-a întâmplat aventura. Atașamentul este reînnoirea iubirii și a angajamentelor.

Gáspár: Dacă tot am deschis cutia Pandorei, o altă dificultate care este prezentă în viața de cuplu a românilor este gelozia – acea emoție care, până la un punct, este firească și poate chiar benefică, dar care, după un anumit prag, ne transformă atât relația, cât și personalitatea, din cauza comportamentelor negative în care ne implicăm. Cum ar putea cuplurile să gestioneze mai bine situațiile în care gelozia este prezentă și care ar fi câteva din recomandările prin care gelozia se stinge sau măcar se păstrează la foc mic? 

℗PUBLICITATE



John Gottman: Nu gelozia e inamicul aici. După cum a demonstrat cercetarea lui David Buss, gelozia este un răspuns al mamiferelor la atașament. Nu este patologică, excepție făcând cazurile cu istorii de atașament anxios extrem (precum se întâmplă în tulburarea de personalitate borderline). Nesiguranța este comună în stadiile timpurii ale tuturor relațiilor, întrebarea fundamentală care stă la baza acestui conflict fiind „Vei fi acolo pentru mine? Pot avea încredere în tine?“ Răspunsul trebuie să fie un „da“ fără echivoc, altfel, relația se încheie. Următoarea întrebare este cea a angajamentului: „Sunt eu iubirea vieții tale? Sunt de ajuns pentru tine?“ Din nou, răspunsul trebuie să fie un „da“ răspicat.

Gáspár: Una dintre cele mai recente cărți publicate la Editura Pagina de Psihologie este Parenting: cum să creștem copii inteligenți emoțional – pentru mine face parte din top cinci cele mai bune cărți de parenting care s-au scris până acum și apreciez în mod deosebit claritatea ideilor și umanitatea pe care o aduce în ceea ce privește parentingulPornind de la relația părinte-copil, care sunt cele mai importante nevoi ale unui copil și până unde trebuie să intervină adultul în viața copilului?

John Gottman: Am răspuns deja la această întrebare în carte. În mod fundamental, un copil are nevoie să știe că cineva îl apreciază cu adevărat așa cum este el. Că cineva e de partea lui. Are nevoie ca acceptarea și înțelegerea să apară în momentele de zi cu zi, în care este emotiv. Astfel de momente sunt ferestre către sufletul copilului. Consider că un părinte ar trebui să încerce să fie implicat și conectat, dar, pe măsură ce copiii cresc și ajung la adolescență, anturajele devin mult mai importante, iar părinții trebuie să fie în regulă cu faptul că cel mic începe să se retragă și că el devine mai mult un aliat, un consultant al acestuia, decât un antrenor emoțional. 

Gáspár: Un concept care s-a bucurat de un real succes internațional și care încă are o mare popularitate este „inteligența emoțională“. În cartea de parenting despre care am amintit mai sus le oferiți părinților o serie de pași pe care-i pot aplica în interacțiunea cu copiii lor, pentru ca cei mici să-și cultive această formă de inteligență. Iar acești pași sunt: (1) Fii conștient de emoțiile copilului; (2) Recunoaște emoția ca pe o șansă de apropiere și învățare; (3) Ascultă empatic și apoi validează emoțiile copilului; (4) Ajută copilul să-și eticheteze verbal emoțiile; (5) Stabilește limite, în timp ce ajuți copilul să-și rezolve problemele. Întrebarea mea este cât de des trebuie aplicați acești pași și până la ce vârstă a copilului? Parentingul se încheie odată cu mutarea copilului de acasă sau este un proces care durează atât timp cât părinții și copiii sunt în viață?

John Gottman: Da, parentingul durează pentru totdeauna. Iar aceștia sunt pașii. Însă odată cu trecerea timpului, părintele și copilul devin parteneri în înțelegere. Părinții nu mai trebuie să facă toată treaba. 

Gáspár: Și ultima mea întrebare. Știu că aveți obiceiul să vorbiți despre dificultățile dumneavoastră de cuplu, iar asta ne ajută să normalizăm multe din dificultățile noastre, ale tuturor. De aceea, închei prin a vă întreba: Care a fost cea mai mare provocare pentru cuplul dumneavoastră în timpul pandemiei și cum i-ați făcut față?

John Gottman: Pentru Julie și pentru mine, pandemia a fost o binecuvântare! Am călătorit mai puțin, am muncit mai puțin și am avut mai mult timp unul pentru celălalt și pentru interesele personale. Pentru mine, asta a însemnat că am putut să învăț mai multe despre matematică și fizică și să cânt la banjo. Și am reușit să ne bucurăm împreună de natura de pe insula noastră.

În ceea ce le privește pe cuplurile cu care lucrăm, pe unii, pandemia i-a adus mai aproape, în contextul stresului și fricii din exterior. Însă fără niște aptitudini relaționale potrivite pentru a gestiona conflictul și pentru a menține intimitatea, pe alții i-a îndepărtat încă și mai tare.

Gáspár György

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Back To Top
×Close search
Caută