Invitatul din această lună al seriei de conversații adevărate #EpicTalk este unul dintre cei mai cunoscuți psihoterapeuți de orientare cognitiv-comportamentală din întreaga lume. A avut șansa de a învăța această abordare de la Aaron T. Beck (părintele terapiei cognitive) și a dezvoltat terapia centrată pe scheme emoționale. Este și un renumit autor de carte, iar scrierile sale au fost publicate în întreaga lume. Doamnelor și domnilor, să-i spunem bun venit respectatului dr. Robert Leahy – director al Institutului American de Terapie Cognitivă și profesor de psihologie clinică la Weill Cornell Medicine din cadrul Cornell University.
Gáspár: Domnule profesor Robert Leahy, este o mare onoare să vă am invitat la seria de conversații adevărate #EpicTalk – aici, pe cea mai mare platformă de psihologie din România. În urmă cu mulți ani, în 2011 mai exact, am avut plăcerea de a vă asculta live la Congresul Internațional de Psihoterapie Cognitivă de la Istanbul. Recunosc cu sinceritate că, împreună cu prof. Paul Gilbert și Frank Dattilo, sunteți pentru mine cei mai influenți terapeuți de orientare cognitiv-comportamentală. Mi-ați schimbat viziunea asupra psihoterapiei și asupra relației psihoterapeutice.
Aș începe această conversație întrebându-vă, înainte de toate… Cum ați făcut față acestei primăveri atât de dificile, mai ales că (din câte știu) trăiți în New York, unul dintre statele americane cele mai afectate de COVID-19? În aceste luni de anxietate și vulnerabilitate colectivă, am urmă cu atenție postările dv. din social media și m-am bucurat nespus de mult să simt grija pe care o exprimați față de comunitate.
Robert Leahy: Vă mulțumesc pentru invitația de a dezbate aceste subiecte. Pandemia s-a întins în toată lumea, așa că e greu să ne imaginăm că a scăpat cineva neafectat într-un fel sau altul. E o provocare mai ales pentru cei care lucrează în spitale, dar și pentru aceia care trăiesc în locuințe aglomerate ori pentru cei ce trebuie să meargă la slujbă pentru a-și susține familiile. Grupurile minoritare din SUA au suferit disproporționat de mult, în comparație cu ceilalți. În afară de asta, vârstnicii (mai ales cei care trăiesc în aziluri) înregistrează rate ale mortalității deosebit de ridicate.
Acestea fiind spuse, mă consider norocos că am fost în măsură să părăsesc, împreună cu familia, orașul New York, pe la sfârșitul lunii martie, pentru a ne muta cu toții în casa noastră de vacanță, care e situată într-o zonă tipic rurală – cam la circa 180 de kilometri distanță de New York. Am lucrat cu pacienții via internet și metoda a părut să funcționeze destul de bine. Totuși, prin aprilie și mai, auzeam săptămânal de persoane care mureau din cauza COVID-19. Nu doar bătrâni, ci oameni de toate vârstele. Într-adevăr, pandemia aceasta a schimbat viața cotidiană a cetățenilor americani mai rău decât cel de-al Doilea Război Mondial. Căci, la urma urmei, pe vremea războiului, dacă nu erai înrolat în armată, viața ta zilnică nu era chiar așa de dramatic afectată.
Ca mulți alții, am simțit și eu impactul emoțional al acestei pandemii. A trebuit să fac apel la tot arsenalul meu de abilități cognitiv-comportamentale, pentru a face față situației. O cale de a reuși este aceea de a-i ajuta pe alții – scriind postări pe blog și publicând articole, oferind consultații pacienților și arătând compasiune. Pandemia a reprezentat „furtuna“ perfectă pentru depresie și anxietate. Avem parte, iată, de izolare, amenințare, incertitudine, șomaj, pierderea controlului și deconectarea de structura vieții cotidiene de până acum. Pentru unii, „adăpostul sigur“ sau „statul acasă“ a semănat cu o „înfrângere“ sau un „arest la domiciliu“.
Așadar, ce putem face pentru a înfrunta cât mai bine pandemia? Să luăm în calcul câteva chestiuni. În primul rând, avem ceea ce se cheamă „frică rațională“. Asta înseamnă că există un motiv întemeiat pentru a ne teme. COVID e un ucigaș. În prezent, avem în SUA peste 110.000 de morți din cauza asta. Să urmăm instrucțiunile date de autoritățile din domeniul sănătății este o cale de a scăpa de frica rațională. Am adoptat distanțarea socială, purtând mască atunci când ne aflăm în preajma altor oameni; am intensificat igiena mâinilor și curățarea suprafețelor. Acestea sunt niște modalități de a manifesta un oarecare grad de control. În al doilea rând, avem problema izolării. Din fericire pentru mine, soția mea este o companioană excepțională și o importantă sursă de sprijin. De asemenea, noi putem intra în contact cu alți oameni – ușor și imediat. Am avut satisfacția de a ne vedea și auzi restul familiei, prietenii și colegii de muncă. Distanțarea socială nu înseamnă deconectare socială. În al treilea rând, trebuie spus că mulți oameni se axează pe ceea ce nu pot face. Numai că noi ne-am uitat mai atent la ceea ce puteam face. Mulți s-au simțit neajutorați. Dar neajutorarea depinde de obiectivele pe care tu le vizezi. Poate, nu am șansa de a merge acum la restaurant în New York, dar pot face exerciții fizice zilnic, pot să-mi văd online pacienții, scriu, citesc, port diverse conversații, îmi îndeplinesc sarcinile de acasă, urmăresc înregistrări video, învăț lucruri noi și, între timp, caut partea bună a lucrurilor. În al patrulea rând, plutește o mare nesiguranță, iar oamenii care erau oricum înclinați să devină anxioși echivalează asta cu un final negativ. Numai că incertitudinea exact asta înseamnă – că nu știm cum va fi. De exemplu, nu știm când anume vom avea un tratament eficient sau când va fi gata un vaccin. Însă asta nu înseamnă că nu le vom avea deloc. Într-adevăr, suntem martorii celui mai ambițios parteneriat public-privat, format în scopul de a crea aceste medicamente. Eu, personal, sunt optimist, dar într-un fel precaut, fiindcă nu am date certe și nu am idee când anume vor apărea aceste rezultate.
Gáspár: Terapia cognitiv-comportamentală a cunoscut de-a lungul timpului mai multe schimbări și adaptări semnificative. Iar dv. ați avut o contribuție majoră la dezvoltarea schemelor emoționale. Pentru că în ultimele câteva luni întreaga omenire s-a confruntat cu multe emoții negative, vă întreb… Ce înseamnă aceste scheme emoționale și cum anume ne influențează ele percepția asupra vieții și asupra modului în care interpretăm situațiile dificile – așa cum este această pandemie de Sars Cov 2?
Robert Leahy: O întrebare absolut remarcabilă! Vă mulțumesc că ați abordat acest subiect. Da, avem o largă varietate de emoții: frustrare, anxietate, depresie, disperare, mânie. Și fiecare dintre ele își are rostul ei, așa că avem nevoie să validăm aceste emoții, când le vedem la noi și la alții. Cine poate spune că n-a simțit niciun pic de anxietate, în această perioadă îngrijorătoare?
Ei bine, modelul meu de schemă emoțională mi-a fost de folos atât mie, cât și pacienților mei. Un lucru pe care îl putem realiza este acela că emoția care ne tulbură nu este nici invariabilă, nici permanentă. De exemplu, anxietatea ta poate apărea și dispărea în cursul unei zile, în funcție de ce anume faci și gândești într-un moment sau altul. Apoi, avem posibilitatea de a înțelege că anxietatea e un sentiment universal, dar și că avem ceva control asupra ei. De exemplu, îmi pot reduce anxietatea, dacă îmi dau seama că, în realitate, există o probabilitate foarte mică să mor de COVID. Dar e logic să admit că, doar din cauză că resimt anxietate, nu sunt neapărat în pericol (așa cum m-ar îndemna gândirea emoțională). Și pot să extind gama de emoții pe care le am azi, explorând căi inedite de a găsi compasiune pentru alții, apreciind ceea ce am, nutrind recunoștință față de oamenii prezenți în viața mea actuală și în trecut sau favorizându-mi curiozitatea într-o privință sau alta. Mie îmi place să mă gândesc la emoții ca la o sumă de experiențe spre care mă pot îndrepta sau de care mă pot îndepărta. Fiecare nouă zi e o călătorie pe tărâmul sentimentelor. Cheia e să nu rămâi blocat într-o singură emoție.
Gáspár: Navigând pe site-ul Institutului American de Terapie Cognitivă, dacă am numărat bine, am văzut că ați publicat până acum vreo 28 de cărți. Și, în același timp, sunt extrem de bucuros să constat că o parte dintre acestea au fost traduse și în limba română. Pornind de la scrieri dv., aș vrea să vă întreb… Cum credeți că a evoluat terapia cognitivă în ultimii ani și care considerați că sunt direcțiile de schimbare pentru viitor?
Robert Leahy: Da, am scris și publicat multe cărți și asta m-a ținut ocupat să găsesc noi provocări. Cred că una dintre motivații a fost aceea de a aprofunda câte ceva care mă interesa. De exemplu, cartea mea despre gelozie a pornit de la o curiozitate a mea, legată de această puternică emoție. Așa că am început să fac cercetări pe acest subiect, apoi am încercat să integrez laolaltă teoria evoluționară, factorii culturali, diferențele de gen, terapia cognitivă, terapia centrată pe scheme emoționale, acceptare și mindfulness.
În ceea ce privește terapia cognitiv-comportamentală, cred că aici există două direcții. Una este aceea de a identifica un model specific (precum terapia beckiană, teoria dialectic comportamentală, terapia comportamentală sau terapia acceptării și angajamentului). Din experiența mea, pot spune că fiecare abordare își are valoarea ei, așa că eu le aplic pe toate, în funcție de pacient. Cea de-a doua direcție este aceea de a avea disponibilitatea și deschiderea de a integra precedentele abordări. Văd acest efort în rezultatele obținute de Steven Hayes și Stefan Hofmann – pe care îi aprob cu entuziasm.
Însă mai cred și că terapia cognitiv-comportamentală nu a exploatat pe deplin descoperirile făcute în alte domenii, mai ales în psihologia cognitivă, economia comportamentală, luarea deciziilor etc. Spre exemplu, eu acum lucrez la o carte destinată publicului larg – despre… regret. Aceasta e o temă importantă pentru mulți oameni care au dificultăți în a lua decizii și a trăi apoi cu toate consecințele aferente. Și mă inspir din psihologia cognitivă, teoria judecății și economia comportamentală. Asta include și metodele empirice pe care oamenii le folosesc (metodele euristice), precum și felul în care unii oameni abordează viața ca niște „maximizatori“ (căutând soluția perfectă), în vreme ce alții sunt „satisfăcători“ (acceptând mai ușor lucrurile). Deci cartea aceasta va fi o nouă provocare. Dar mie îmi plac provocările.
Gáspár: Din punctul meu de vedere, integrarea practicii mindfulness în majoritatea abordărilor psihoterapeutice semnificative reprezintă cea mai spectaculoasă ajustare de perspectivă, în psihologia secolului XXI. Cum se raportează un cognitivist la starea de prezență conștientă și cât de des o practicați în viața de zi cu zi?
℗PUBLICITATE
Robert Leahy: Eu cred că mindfulness este o tehnică neprețuită și, de fapt, e parte intrinsecă a psihologiei cognitive și a terapiei centrate pe scheme emoționale. Însă mindfulness nu ajută la extinderea conceptualizării emoțiilor – pe care eu o găsesc interesantă. De exemplu, eu studiez gelozia, invidia, îndoiala, regretul, dorința de răzbunare și plictiseala. Da, putem spune „Fă un pas în spate, doar observă și nu judeca“. E ceva util. Însă nu ne ajută să înțelegem aceste emoții, de ce au luat ele amploare, cum ne pot fi de folos uneori și nici cum să găsim echilibrul într-o strategie adaptativă. Viețile noastre emoționale sunt mult prea complicate, ca să poată fi încadrate într-o singură abordare. Avem nevoie de toate abordările, inclusiv (dar nu limitat la) mindfulness.
Gáspár: Sunteți unul dintre cei mai apreciați clinicieni și psihoterapeuți de nivel internațional. În toți anii în care ați lucrat cu mintea omului… Ce anume v-a surprins cel mai tare? Care este acea revelație psihologică ce v-a făcut să regândiți modul în care priviți oamenii, relațiile și viața?
Robert Leahy: Am fost inițial elevul lui Beck, după care am intrat ulterior în supervizarea lui David Burns. Aceste două contexte au fost pentru mine experiențe inestimabile. Dar ceea ce am realizat eu a fost că validarea, acceptarea emoțiilor „negative“, conviețuirea cu niște probleme nerezolvate și flexibilizarea așteptărilor sunt nespus de importante.
Gáspár: Știu că în 2017 ați vizitat România (nu știu dacă a fost pentru prima dată). Dar atunci ați participat la Congresul Internațional de Psihoterapie Cognitivă de la Cluj-Napoca, organizat în parteneriat cu Universitatea Babeș-Bolyai. Cum a rămas România în amintirile dv. și care sunt asemănările dintre psihologia românilor și cea a americanilor?
Robert Leahy: Am un imens respect personal și profesional pentru Daniel David, pe care îl cunosc de mulți ani. E un intelectual de prim rang. Daniel a fost un important susținător al muncii lui Albert Ellis. Așa cum știți, atât Ellis, cât și Beck revendică pentru sine titulatura de „fondator“ al terapiei cognitive. În opinia mea, ambii merită creditați pentru contribuțiile lor. Însă trebuie să mărturisesc că, în afară de munca depusă de prof. David, eu nu sunt familiarizat în acest moment cu celelalte contribuții din psihologia românească.
Iar amintirile mele despre România sunt foarte plăcute. Îmi amintesc în special de căldura cu care am fost primit de către delegați, precum și de frumusețea orașului Cluj.
Gáspár: În practica mea clinică, lucrez mult cu partenerii de cuplu. Iar gelozia este unul dintre subiectele care apar frecvent (și recurent) în discuție. Una dintre cărțile pe care le-ați publicat în ultima vreme este The Jealousy Cure – un text care ne ajută să înțelegem și să facem față mai bine acestei emoții relaționale. De ce credeți că a căpătat gelozia o faimă atât de negativă în societatea modernă și care ar fi maniera sănătoasă de a ne raporta la aceasta?
Robert Leahy: Eu nu cred că este necesar să evităm gelozia. Putem învăța din ea. Spre exemplu, gelozia ne-ar putea arăta că cineva anume e o persoană importantă pentru noi și că nu vrem să pierdem acea relație. Și ne-ar putea indica faptul că reacționăm exagerat la anumite evenimente, fiindcă ne lăsăm furați de gânduri și sentimente. Sunt de părere că, în multe cazuri, cuplurile vor trebui să trăiască ocazional cu gelozia. Doar să țină cont că sentimentele nu sunt fapte! Un om poate simți gelozia, dar senzația care-l macină nu semnifică faptul că ar exista vreo amenințare reală. Mai cred și că avem nevoie să înțelegem că, în relația de cuplu, celălalt poate avea sentimente care nu-i dau pace – și nu ne dau nici nouă. Dacă-l abordăm cu compasiune, validare și acceptare, vom obține efecte pozitive mult mai mari decât dacă-i spunem că trebuie să scape de sentimentul acela deranjant.
Gáspár: Tot în practica mea clinică, am auzit clienți care-mi spuneau că ei nu simt niciodată gelozie. În calitatea dv. de expert în studiul geloziei, ce-ați spune… Este posibil ca unii oameni să nu trăiască această emoție? Sau este vorba despre o dificultate în a recunoaște gelozia?
Robert Leahy: Am întâlnit și eu oameni care pretind că ei n-au fost niciodată geloși. E greu să mă imaginez pe mine în felul acesta, deși nu mă consider o persoană geloasă. Dar adesea mă întreb cât de specială ar putea fi o persoană pentru tine, dacă tu nu-ți poți închipui posibilitatea ca relația cu ea să-ți fie amenințată vreodată.
Gáspár: Ați publicat nenumărate articole și câteva cărți despre managementul anxietății. Putem spune că anxietatea a devenit o stare pe care o trăim cu toții, din cauza schimbărilor recente. Cum anume pot oamenii să facă față mai bine anxietății, în așa fel încât aceasta să nu devină o tulburare clinică? Și cum ar suna câteva recomandări utile pentru cititorii noștri?
Robert Leahy: Anxietatea face parte din viață, așa cum zgomotul face parte din viața la oraș. Există câteva tehnici care pot fi de ajutor. Eu v-aș încuraja să etichetați sentimentul pe care-l aveți la un moment dat, să recunoașteți că anxietatea variază pe parcursul unei zile, apoi să legați anxietatea de o amenințare ce vă bântuie imaginația, să vă alocați un interval de timp pentru a reflecta la îngrijorările voastre, să realizați că (probabil) aveți mai multă reziliență decât credeți și să vă bazați pe lucrurile simple. De exemplu, e bine să identificați în viața voastră câteva aspecte simple care au o semnificație pentru voi, astfel încât să vă simțiți mai puțin amenințați de pierdere. Iar când vorbesc de lucruri simple, mă refer la exercițiile fizice simple, mâncărurile simple, lecturile simple și, bineînțeles, prezența conștientă acum și aici. Hmmm… asta cam sună a mindfulness, nu-i așa?
Gáspár: Prof. Leahy, cu regret constat că am ajuns aproape de finalul conversației noastre. Iar tradiția #EpicTalk cere ca ultima întrebare să fie adresată de către invitat. Așadar, aștept cu mare interes întrebarea dv. pentru mine – una la care ar putea răspunde un psiholog și un psihoterapeut sau un ungur care trăiește în România.
Robert Leahy: Aș fi curios să aflu cum văd românii diferitele școli de psihoterapie. Mi s-a spus că, sub regimul Ceaușescu, psihoterapia a fost, în multe contexte, dificil de practicat. Dar ce școli de terapie au devenit populare în țara voastră?
Gáspár: Așa este – în perioada regimului comunist, facultățile de Psihologie au fost desființate, așa că școlile de psihoterapie au funcționat în secret. Cu timpul, din 1990, s-a observat o preocupare tot mai mare a oamenilor față de studierea psihologiei, ajungându-se ca, în ultimii 2-3 ani, concurența la facultățile de Psihologie să fie mare decât la facultățile de Medicină.
În ceea ce privește școlile de psihoterapie, ne bucurăm de o diversitate destul de mare. O bună perioadă, abordarea cognitiv-comportamentală s-a numărat printre cele mai populare alegeri – asta, și datorită faptului că Facultatea de Psihologie din cadrul UBB este de orientare cognitiv-comportamentală. Dar a existat și o perioadă de glorie a abordării integrative, care de asemenea a adunat mulți simpatizanți. Un loc de cinste le revine și abordărilor psihodinamice – indiferent că vorbim de psihanaliza clasică, analiza jungiană, psihodramă. Iar în ultimii ani, sunt pe o pantă ascendentă abordările mai moderne, bazate pe teoria atașamentului, teoria sistemică și neurobiologia interpersonală – așa cum este și programul nostru de psihoterapie relațională. Dar au succes și terapia schemelor, terapia de cuplu centrată pe emoții, terapia Imago. Iar în prezent, devine vizibil un trend în ceea ce privește constelațiile sistemice, terapiile corporale sau intervențiile bazate pe tratamentul traumei.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
