#EpicTalk cu Emöke Tarján – Odată eliberați de trecut, devenim stăpâni pe propria viață – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

În viață ni se dă posibilitatea de-a interacționa cu foarte mulți oameni, dar puțini dintre aceștia au o influență cu adevărat reprezentativă pentru destinele noastre. Pentru mine un astfel de om este colega și prietena mea din Ungaria, dr. Emöke Tarján. Ea este persoana căreia i se datorează, în mare parte, stilul meu terapeutic, este omul care mi-a fost aproape în momentele cele mai importante din viață și care a crezut în mine așa cum părinții mei nu au știut să o facă. Este absolventă de medicină, s-a specializat în psihiatria adultului, apoi s-a certificat în terapia de familie, psihodramă și, de ani buni, este președinta Asociației Maghiare de Terapie Sistemică. Anual, vine și susține cursuri în România, în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Gáspár: Dragă Emöke, aș începe conversația noastră cu o întrebare despre terapia contextuală. Te numeri printre puținii terapeuți de familie care chiar înțeleg abordarea contextuală și printre și mai puținii clinicieni care au avut ocazia de-a interacționa în mod direct cu Böszörmenyi-Nagy Iván – părintele acestei forme de terapie. Deci, ce este terapia contextuală și cum poate fi explicată pe înțelesul tuturor?

Emöke Tarján: Așa cum ai amintit și tu, este vorba despre viziunea și terapia dezvoltată de dr. Böszörmenyi-Nagy. La modul cel mai practic, viziunea sa conține câteva concepte pe care le-a introdus în lumea psihoterapiei și care sunt specifice terapiei contextuale. Pentru cei care nu dețin deloc informații, le putem spune că terapia contextuală este o formă de terapie a familiei, iar accentul se pune pe tiparele de interacțiune conștiente și inconștiente care se petrec între membrii unei familii. Böszörmenyi-Nagy ne încurajează să nu credem tot ce ne imaginăm la o primă vedere și să punem lucrurile în context, pentru a putea desluși adevărul, pentru că fiecare comportament are un sens. 

Gáspár: Care sunt aceste concepte de bază, care este specificul terapiei contextuale? Prin ce se aseamănă sau se diferențiază, spre exemplu, de terapia strategică de familie sau de terapia structurală, dezvoltată de renumitul Salvador Minuchin?

Emöke Tarján: Unul dintre aceste concepte, care cred că va fi de interes și pentru simpatizanții psihologiei relaționale, se referă la etica relațională. Acest concept este valabil pentru relațiile personale, profesionale și comunitare la modul general. Desigur că și în alte abordări terapeutice se vorbește despre etica relațională, dar cred că nu într-un mod atât de specific sau de focusat. Ideea de bază, în această etică relațională, este să înțelegem cât mai clar ce am primit (să zicem de la părinții noștri), ce le dăruim la rândul nostru părinților și ce transmitem mai departe copiilor și nepoților noștri. Böszörmenyi-Nagy era de părere că acest fenomen este general valabil pentru specia homo sapiens – în sufletul fiecăruia dintre noi există această pornire de-a da mai departe ceea ce am primit. Iar teoria contextuală ne spune că nu putem da mai departe decât ceea ce am primit. 

Gáspár: Dacă înțeleg bine, ne spui că dacă, spre exemplu, am primit iubire de la părinții mei atunci iubire voi oferi și eu, la rândul meu, iar dacă am avut parte de durere și suferință, acestea vor face parte din etica relațională și le voi aduce în legătura cu copiii mei? Sau dacă îngrijitorii nu au fost atenți la nevoile mele, atunci tot ceea ce pot să le ofer mai departe copiilor mei este un tratament psihologic asemănător? 

Emöke Tarján: Dacă nu am avut parte de bucurie și fericire, nu pot oferi bucurie și fericire. Dacă am avut parte de multă tristețe și durere, atunci durere și tristețe voi dărui, la rândul meu. Iar acest punct de vedere ne poate ajuta să înțelegem mai bine ce facem cu moștenirile noastre relaționale. Dacă o persoană este crescută cu violență și agresivitate, din punctul de vedere al eticii relaționale, aceasta se simte îndreptățită să ofere la rândul său agresivitate și violență. Putem dărui mai departe doar ceea ce am primit la rândul nostru. 

Gáspár: Și îmi imaginez că toate acestea sunt mecanisme inconștiente, pentru că dacă am întreba un părinte care a crescut într-un mediu și ostil cât de mult își iubește pruncul, sigur ar spune că foarte mult și nu ar fi cu adevărat conștient de tot răul pe care la rândul său îl cauzează copilului.

Emöke Tarján: Absolut! Vorbim despre niște aspecte și fenomene psihologice care sunt mai profunde decât logica bunului simț sau decât gândirea strict rațională. Imaginează-ți că ne referim la niște mecanisme prin care dacă un părinte transmite mai departe răul primit, s-ar putea ca nici să nu se confrunte cu mustrări de conștiință sau cu sentimente de vinovăție. Chiar dacă de mici copii ni se transmite că nu este civilizat să lovim sau să furăm – ca să luăm și un alt exemplu – dacă părinții au furat ceva sau m-au privat de ceva, atunci toate acestea ajung să facă parte din modelul meu bazal de relaționare cu lumea și cu ceilalți. Dacă figura de atașament îmi oferă un model comportamental negativ, pe care-l manifest la rândul meu, prin repetarea acestuia nu mă voi simți o persoană indezirabilă. Chiar dacă cei din jur m-ar putea arăta cu degetul, indicând că furtul este un păcat sau că agresivitatea este nepotrivită și vor încerca să opereze cu sentimentele mele de vinovăție; nu voi avea mustrări de conștiință, pentru că nu fac altceva decât să „dau mai departe ceea ce am primit“. 

Gáspár: Am putea spune și că aceasta este puterea sistemului familial, apropo de teoria sistemică? Cum că există asemenea forțe invizibile într-o familie care ne modelează bagajul psiho-relațional cu care pornim de acasă?

Emöke Tarján: Da, am putea spune că aceasta este moștenirea sufletească lăsată de către cei din familia noastră de origine, iar fiecare generație are posibilitatea de-a evalua dacă transmite mai departe tot răul ori ba. Dacă ne uităm la regula minimei rezistențe, este cel mai simplu să transmitem mai departe ceea ce am primit, nu-i așa? Dar fiecărui membru din familie i se oferă și oportunitatea de-a conștientiza sau de-a recunoștea aceste tipare moștenite și, prin urmare, de-a face niște schimbări în planul moștenirii. Dacă ajung să înțeleg faptul că părinții s-au purtat cu mine așa cum s-au purtat, fără să mă pierd în victimizare și neputință, deja mi se oferă libertatea de-a decide ce transmit mai departe generațiilor viitoare. 

Gáspár: Prin urmare, am putea spune că în partea de intervenție a terapiei contextuale, psihoterapeutul ajută clientul sau pacientul să devină conștient de modul său de funcționare, de moștenirea psiho-relațională adusă de acasă și astfel, într-un mod deliberat, acesta poate decide ce se va întâmpla mai departe?

Emöke Tarján: Așa este! Am putea conchide și că este o mare oportunitate de dezvoltare psihologică dacă pot avea o perspectivă de ansamblu, una cât mai reală și completă asupra trecutului părinților mei, pentru că astfel le pot înțelege mai bine comportamentele și deciziile. Dacă am habar cu privire la ce i-a motivat sau determinat să se poarte într-un anumit mod cu mine, atunci pot să-i „eliberez de sub acuzare“. Această eliberare de sub acuzare este un alt termen bine-cunoscut în teoria lui Böszörmenyi-Nagy. Nu este vorba doar de faptul că mi-am iertat părinții, ci îi eliberez de sub acuzare, ceea ce înseamnă că nici nu-i mai consider vinovați pornind de la contextul lor de viață și de funcționare. Iar recompensa cea mare este că ajung să dobândesc niște merite. Această dobândire de merite descrie un alt concept specific al terapiei contextuale și se referă la faptul că dacă-mi pot elibera părinții de sub acuzație prin faptul că le înțeleg trecutul, în fapt, mă eliberez pe mine de datoria repetării anumitor tipare comportamentale indezirabile. Iar această dobândire de merite are un impact pozitiv asupra dezvoltării mele viitoare și îmi aduce posibilitatea de-a lăsa o moștenire psiho-relațională mai ușoară și mai sănătoasă. Scap de capcanele bine ascunse în inconștient, de compulsia repetării unor tipare distructive. Acestea sunt marile șanse sau oportunități pe care ni le aduce terapia contextuală; odată eliberați de trecut, devenim, cu adevărat, stăpâni pe propria viață. 

Gáspár: Cu alte cuvinte, am putea spune că fiecare membru din familie, din orice generație, are posibilitatea de-a dobândi astfel de merite și de-a schimba macazul întregului sistem familial?

Emöke Tarján: Böszörmenyi-Nagy spunea că realitatea poate fi mai complexă de atât. Și dacă luăm, spre exemplu, în calcul o povară psihologică cauzată de un război, o calamitate umană specifică unei anumite perioade din istorie, Böszörmenyi-Nagy era de părere că abia a patra generație ar putea fi capabilă să dobândească niște merite la modul cel mai concret. Prima generație este lezată din cauza războiului, iar trauma este transmisă către a doua generație, care simte această îndreptățire negativă – bazată pe etica relațională – (cu alte cuvinte, am primit ceva negativ și suntem îndreptățiți să dăm ceva negativ la rândul nostru), toate acestea ajung la a treia generație, iar începând cu această generație se pot produce niște schimbări. Spre exemplu, un membru al acestei generații poate începe să cerceteze trecutul primei generații, să intre în posesia unor adevăruri și fapte prea puțin cunoscute, să își formeze o nouă teorie despre motivele pentru care bunicii și părinții sau comportat așa cum s-au comportat. Cei din a doua generație nu au prea multe opțiuni, în cel mai fericit caz sunt niște supraviețuitori, cei din a treia generație pot ajunge mai aproape de adevăr, iar cei din a patra generație deja au resursele necesare și puterea pentru a determina schimbări în profunzime și a sparge tiparele distructive, dobândit astfel mai multe merite. 

Gáspár: Dă-ne câteva exemple concrete, legate de cum putem ajunge în posesia unor informații mai puțin cunoscute despre membrii unei familii. Să presupunem că eu fac parte din a patra generație de la momentul în care s-a produs o tragedie sau calamitate umană (ceea ce este și adevărat, dacă mă gândesc la faptul că străbunicii mei au fost prinși în război, iar unul dintre bunici a luptat în Al Doilea Război Mondial, în timp ce bunica maternă și-a văzut mama amenințată cu moarte de către ostașii ruși) – cum pot afla ce s-a petrecut cu adevărat în timpul tragediei? 

Emöke Tarján: Acesta este momentul în care și terapeuții care completează genograme (instrumente clinice tipice terapiei de familie și asemănătoare cu un arbore genealogic) ar putea fi de acord cu noi; deoarece genograma este un mijloc prin care putem avea acces la informații mai puțin cunoscute din sistemul familial al generațiilor anterioare. În sine, e nevoie doar să fim curioși, să începem să adresăm câteva întrebări și să avem, astfel, acces la faptele concrete. 

Gáspár: Mai exact, dacă sunt dornic să înțeleg și să aflu mai multe despre bunica – care era copil în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și care în mod cert a îndurat multe, iar durerea ei a fost transmisă către mama mea și apoi a ajuns la mine – este important să stabilesc cu ea un moment în care să-i adresez o parte din întrebările ce m-ar putea ajuta să-mi completez imaginea despre moștenirea aceasta psihologică?

Emöke Tarján: Da, iar bunica poate că va găsi acum curajul de-a răspunde inclusiv acelor întrebări la care nu ar fi fost dispusă să răspundă când era mai tânără. Experiența clinică îmi arată că, pe măsură ce trece timpul, tot mai mulți dintre bunicii, străbunicii sau părinții noștri simt nevoia să vorbească despre trecut, să împărtășească cu noi din istoria familiei de origine. Am putea spune și că, persoanele de peste 80 de ani sunt cele mai potrivite atunci când vine vorba despre realizare unor astfel de interviuri sau de conversații. Asta și pentru că sufletul are această nevoie de a se elibera de secrete, înainte de-a trece corpul în neființă. Dacă, spre exemplu, nu mai trăiește bunica, am putea apela la unul dintre frații sau una dintre surorile acesteia, ori să citim scrisori vechi sau jurnale de familie care pot facilita, de asemenea, dobândirea de informații și accesul nostru la cât mai mult adevăr. 

Gáspár: Ce alternative avem atunci când ne este teamă de o astfel de intimitate? Mă refer la unii dintre clienții care, în ședințele de terapie, îmi mărturisesc că adresarea unor astfel de întrebări ar putea duce la un nivel de intimitate ce le este necunoscut și care automat îi sperie și le activează anxietatea. Cum putem trece de aceste frici, pentru a ne găsi curajul de-a adresa totuși acele întrebări? 

Emöke Tarján: Primul pas, din punctul meu de vedere, este să lucrăm la motivația pacientului. Să-i întărim și consolidăm credința că se pot produce lucruri mărețe, dacă intră în posesia unor adevăruri și fapte. În context clinic, aplic deseori și tehnica scaunului gol, care (în câteva cuvinte) presupune să-l invit pe pacient să-și imagineze că într-un scaun gol stă persoana din familie căreia își dorește să-i adreseze astfel de întrebări sau cu care vrea să poarte un dialog. Îmi vine în minte cazul concret al unui bărbat care avea nevoie să poate o conversație deschisă cu tatăl său, dar despre care știa că acesta evită cu măiestrie orice discuție mai intensă. Iar ce am făcut în ședințele de terapie a fost să-l antrenez pe pacient în procesul conversațional; își imagina cum stă tatăl său în acel scaun gol și făceam un soi de joc de rol, în care-l ajutam să-și găsească cuvintele, expresiile, modul de abordare. După care îl invitam să facă un schimb de roluri, să se așeze în scaunul tatălui și să intre în rolul acestuia – ascultând și simțind așa cum ar face-o tatăl lui, trăind acele stări de tensiune și de anxietate pe care le-ar putea resimți acesta. 

Gáspár: Adică odată intrat în rolul tatălui și așezat în scaunul acestuia, corpul mă poate ajuta să simt și să trăiesc ceea ce ar simți și trăi tatăl meu?

Emöke Tarján: Da, dar în mod evident, pacientul are nevoie de puțin ajutor din partea terapeutului. Ceea ce presupun că, odată așezat pe scaunul tatălui, mă adresez pacientului exact așa cum m-aș adresa dacă acolo s-ar afla tatăl său; îi spun pe nume, fac referire la câteva detalii caracteristice acestuia… Pe scurt, pot spune că în majoritatea cazurilor, dacă pacientul nu este extrem de rezistent la astfel de exerciții, ele se pot dovedi un real succes. 

Gáspár: Cum explicăm astfel de fenomene, cum pot resimți în corpul meu ceea ce ar trăi tatăl meu, ca să rămânem la exemplul pacientului tău? Este vorba despre puterea inconștientului colectiv despre care vorbea Jung, despre efectele care se regăsesc și în cazul constelațiilor familiale sau despre ceea ce ne spune teoria sistemică, cum că tot ce au trăit strămoșii noștri se găsește în noi și că tot ce vor trăi urmașii noștri se află tot în noi?

Emöke Tarján: Chiar aș mai adăuga și explicația dată de teoria relație-obiect, care se află și la baza teoriei lui Böszörmenyi-Nagy, cum că tot ceea ce se petrece în exteriorul nostru ajunge să fie introiectat în interiorul nostru. Toate experiențele, situațiile și momentele importante ajung să fie integrate în sufletul și trupul nostru. Cu alte cuvinte, întreaga mea experiență cu tata este parte din lumea mea interioară. Metaforic, am putea spune că există un astfel de tată în interiorul meu (care s-a născut în urma interacțiunilor avute cu tatăl meu biologic), dar și o relație definitorie tată-fiu. Am putea spune că tot ce se petrece în exteriorul nostru devine parte din interiorul nostru sufletesc, cu o puternică amprentă a subiectivității, desigur. Astfel, dacă împreună cu pacientul putem lucra pe aspectele lumii sale interioare, anumite părțile ale sinelui se vindecă și întregul proces va avea un impact benefic și asupra relației tată-fiu din viața reală. Deoarece va fi o mare diferență între modul în care vorbesc cu tatăl meu înainte de procesul de vindecare și după ce acesta s-a produs. Am putea afirma inclusiv că aceasta este esența procesului de vindecare, să ne reconstruim relațiile – atât pe cele dinlăuntrul nostru, cât și pe cele de la exterior – pentru a putea avea o mai bună și complexă funcționare. Revenind la exemplul cu relația tată-fiu, s-ar putea ca acest tată să nu mai fie în viață, și totuși să fie nevoie de o vindecare relațională. Iar în baza tehnicii scaunului gol, după un schimb repetat de replici, fiul să audă de la tatăl său că acesta își dorește ca el să fie fericit și să-și savureze viața. Desigur că acest mesaj vine de la acel tată interiorizat – dar pentru psihicul fiului este mai mult decât suficient. 

Gáspár: Am înțeles. Aș reveni la versiunea în care pacientul face acest exercițiu în spațiul terapeutic, să spunem că poartă acest dialog cu părintele interior; întrebarea mea este dacă acest dialog trebuie să aibă loc și în viața reală sau este suficient că s-a desfășurat în imaginația și realitatea subiectivă a pacientului?

Emöke Tarján: Aș spune că nu este obligatoriu, dar cu siguranță poate avea un impact pozitiv dacă este posibilă o astfel de conversație și în planul exterior. Iar experiența terapeutică îmi indică faptul că adesea se și întâmplă. Exercițiul din cabinet, dacă este eficient, poate facilita transpunerea dialogului și în viața reală. Partea mai dificilă este reprezentată de faptul că părintele are acum, să ne imaginăm, vârsta de 80 de ani, dar durerile sau suferințele copilului sunt legat de perioada în care părintele avea o altă vârstă. Iar între timp, părintele probabil că a evoluat psihologic și relațional din multe puncte de vedere, dar în interiorul copilului, ecourile experiențelor trecute sunt încă foarte puternice.

℗PUBLICITATE



Gáspár: Spui că, în unele cazuri, problema mea nu este legată de tatăl meu din prezent, ci de o versiune mai tânără a acestuia? 

Emöke Tarján: Da! Durerea și suferința este în relație cu acea versiune a părintelui alături de care am avut experiențe negative – iar aceste experiențe încă nu au fost cu adevărat procesate, din punct de vedere psihologic. De aceea, uneori, nu mai este nevoie să purtăm conversațiile respective și în viața reală, ci poate fi suficient că le-am avut în planul psihic subiectiv. Ceea ce aș vrea să subliniez este și faptul că întregul proces este posibil doar dacă ne permitem să vedem lumea prin ochii părintelui și pornind de la specificitatea contextului de atunci. Să luam un alt exemplu, al unei fete care a fost crescută de sora mamei sale, ba mai mult, poate că mama fetei i-a cerut surorii să o crească, din cauza unor lipsuri materiale severe. Este un context pe care nu-l putem înțelege prea ușor cu mintea de acum, deoarece în zilele noastre, a renunța la un copil este un păcat capital, dar „acolo și atunci“, în acele vremuri, poate că doar în acest fel și-a putut salva mama copilul, pentru a nu-l lăsa să moară de foame. De aceea, este atât de important să vedem lucrurile în ansamblu, să înțelegem contextul, altfel, dacă rămânem la îngustimea minții noastre, s-ar putea să nu putem cuprinde întregul adevăr!

Gáspár: Are sens ceea ce spui! Și este extrem de complex. Revenind la Böszörmenyi-Nagy, știu din conversațiile noastre profesionale că un alt concept de bază este cel de loialitate, ba chiar a și scris o carte despre loialitatea invizibilă. Te-aș invita să ne vorbești, pe scurt, și despre acest concept. 

Emöke Tarján: Böszörmenyi-Nagy era de părere că, încă din momentul nașterii, suntem îndreptățiți să primim tot sprijinul și ajutorul din partea părinților pentru a putea să avansăm în viață. Știm că un pui de om nu poate supraviețui dacă nu beneficiază de un mediu protector și sigur, care să-l hrănească, îngrijească și ferească de pericole. Bebelușul primește de la părinții săi darul vieții, dar, în majoritatea cazurilor, tot cu ajutorul acestora (al părinților) poate crește și se poate dezvolta. Astfel, pornind de la toate aceste daruri prețioase primite de la părinți, copilașul simte o nevoie inconștientă de a se revanșa față de îngrijitorii săi. Ca semn de recunoștință, copilul va simți o nevoie intrinsecă de a le face diferite daruri părinților, iar atunci când la rândul său va deveni părinte, de a le face daruri prețioase și copiilor săi. Böszörmenyi-Nagy spunea că relația părinte-copil este una specială și aparte, și că la baza acesteia se află principiul loialității. Iar loialitatea copilului față de părinte este o altă dimensiune care merită bine înțeleasă. Fiecare copil, datorită faptului că a primit viață și a fost ajutat să crească, simte o pornire intrinsecă de a oferi satisfacție și mulțumire părintelui. Copilul va avea sentimentul de împlinire și de suficiență atunci când citește satisfacția pe chipul părintelui și atunci când acesta se poate bucura de micile sau marile progrese ale fiului sau fiicei sale. De toate acestea are nevoie copilul pentru ca la vârsta adultă să-și poată vedea de propriul drum în viață și să-și canalizeze energia în direcția obiectivelor sale personale și profesionale. 

Dar, din păcate, sunt multe situații în care acest proces nu se desfășoară atât de lin și de limpede, pentru că, din varii motive, părintele nu poate primi ceea ce are copilul de oferit și celui mic îi rămâne un puternic sentiment de insuficiență. Părintele, din cauza unor răni psihologice sau a unui context dificil de viață, nu-și poate exprima mulțumirea și satisfacția față de „darurile“ copilului, iar acesta din urmă simte că nu-și poate manifesta loialitatea și va căuta inconștient alte modalități de a-și dovedi recunoștința sau loialitatea. De exemplu, ajunge să se sacrifice de dragul părintelui, repetă anumite comportamente ale părintelui (identificându-se inconștient cu acesta) sau se îmbolnăvește și rămâne alături de părinte ori devine un copil parentificat (care-și asumă o serie de responsabilități în locul părintelui). Sunt multe modalități prin care un copil ajunge să-și exprime loialitatea față de părinte. 

Gáspár: Astfel am putea înțelege și de ce în sufletul unui bărbat nu-și poate găsi loc nicio femeie, pentru că există această loialitate invizibilă prin care fiul îi rămâne fidel într-o manieră extremă mamei?

Emöke Tarján: Exact așa este! Am putea găsi nenumărate astfel de exemple. Tot Böszörmenyi-Nagy vorbește și de loialitatea spintecată, care apare atunci când copilul nu-și poate exprima loialitatea față de ambii părinți și se produce această ruptură psihologică prin care loialitatea este exprimată în mod excesiv față de un singur părinte (ca formă de supracompensare a faptului că nu o poate exprima și față de celălalt părinte). Să luăm exemplul atât de frecvent al copiilor cu părinții divorțați, care din dorința de-a nu pierde iubirea părintelui rezident (cel cu care a rămas și trăiește) ajung să-și respingă tatăl, de exemplu, pentru a-i face pe plac mamei. Astfel se manifestă loialitatea spintecată, care are la bază extrem de multă suferință, din moment ce instinctiv noi simțim pornirea de-a fi loiali față de ambii noștri părinți. Loialitatea spintecată este posibilă și atunci când părinții sunt încă împreună, doar că viața de familie s-a conturat în așa fel încât unul dintre părinți este la putere și are exclusivitate de exprimare și manifestare, iar celălalt este considerat drept cantitate umană neglijabilă. Ceea ce poate determina o dinamică relațională în care copilul sau copiii să-și exprime loialitatea doar față de părintele dominant, față de celălalt având o loialitate invizibilă. Acesta este contextul în care se produce cel mai ușor patologia psihologică și cea emoțională a copilului. 

Este bine de știut că toate aceste fenomene nu sunt definitorii; un astfel de copil, odată ajuns adult, ar putea începe un proces de psihoterapie individuală sau poate chiar să meargă alături de unul dintre părinți într-un proces de vindecare sufletească și relațională. Este bine de știut, atât pentru noi terapeuții, cât și pentru publicul larg, că sunt extrem de rare situațiile care să nu poată fi depășite sau remediate cu ajutorul psihoterapiei. 

Gáspár: Asta mă face să spun că moștenirea lăsată de Böszörmenyi-Nagy este una extrem de importantă pentru noi toți. Toate aceste concepte, toate aceste cunoștințe sunt extrem de valoroase, în ciuda faptului că el nu mai trăiește. 

Emöke Tarján: Așa este! Böszörmenyi-Nagy a decedat în 2007, în America. Dacă bine rețin, în 1948 a emigrat în Austria și mai apoi în SUA. Astfel, în ciuda faptului că era ungur și s-a născut în Ungaria, munca sa și terapia contextuală sunt legate de Statele Unite. Îmi imaginez că dacă nu ar fi avut și el de parcurs un drum atât de complicat, fiind asuprit de comuniști și împovărat de un bagaj transgenerațional extrem de complicat, poate că nu ar fi găsit puterea și forța de-a crea o abordare atât de complexă, cum este terapia contextuală.

Gáspár: Mai mult decât atât, cred că am putea să enumerăm numele lui Böszörmenyi-Nagy alături de alte nume ungurești care au influențat psihoterapia mondială – cum ar fi Sándor Ferenczi sau Maté Gabor, care a devenit atât de popular. 

Emöke Tarján: Da, eu mă mândresc mult și cu numele lui Margaret Mahler – o psihanalistă despre care se vorbește tot mai puțin, dar care a dezvoltat o teorie extrem de valoroasă despre relația mamă-copil. 

Gáspár: Apoi mai este și Edith Eva Eger, care tot așa ca dr. Maté, a fost nevoită să emigreze în SUA, din cauza atrocităților care-i amenințau pe evreii din Europa. Și care din toată durerea a reușit să stoarcă multă înțelepciune și să pună bazele terapiei alegerii. Pe scurt, numele lui Böszörmenyi-Nagy Iván este extrem de important în lumea psihoterapiei, chiar dacă nu a devenit atât de renumit ca celelalte nume amintite anterior. De ce crezi că numele lui este mai puțin cunoscut și teoria sa mai puțin promovată? Știm că în Europa, în special în Olanda, s-au pus bazele unor științe conturate pe teoria lui Böszörmenyi-Nagy, dar în multe alte state, precum România, este aproape un necunoscut.

Emöke Tarján: Adevărul este că teoria lui Böszörmenyi-Nagy este greu de înțeles, mai ales din cauza limbajului tehnic, care are la bază mai multe domenii științifice. Böszörmenyi-Nagy a adunat în viziunea sa dincolo de conceptele psihologice, terminologii din drept, matematică, chimie, economie și alte științe exacte. De aceea, dacă cineva începe să-i citească scrierile s-ar putea să întâmpine niște dificultăți, cauzate de acești termeni, dincolo de stilul complicat de exprimare al lui Böszörmenyi-Nagy. În timp ce aceia care au avut șansa de-a lucra îndeaproape cu el și i-au înțeles abordarea văd bogăția lăsată de acesta. Majoritatea terapeuților care sunt formați în terapia contextuală sunt de părere că este o abordare cu puternice rădăcini în realitatea faptică și bazată pe multe adevăruri universale. Probabil că-ți amintești și tu de perioada în care țineam împreună cursuri prin România și dintre toate teoriile clasice din terapia familiei pe care le prezentam, ideile lui Böszörmenyi-Nagy erau cele pe care le aprobau mulți cursanți. 

Gáspár: Da, așa este!

Emöke Tarján: În concluzie, cred că îl înțeleg cel mai bine pe Böszörmenyi-Nagy aceia care au posibilitatea de a-i cunoaște viziunea prin explicațiile directe ale unor terapeuți care chiar văd dincolo de jargonul de specialitate și de exprimările sofisticate. Eu, timp de foarte mulți ani, am lucrat cu Ilona Székely, un alt renumit terapeut de familie de aici din Ungaria, iar atunci când făceam intervizări de caz, ne prezentam cazurile și le explicam pornind de la diferite teorii, iar Ilona mereu ne încuraja să analizăm cazul și din perspectiva teoriei lui Böszörmenyi-Nagy. Ceea ce s-a dovedit a fi o strategie foarte bună pentru a înțelege teoria în toate profunzimile ei. Iar astăzi simt că terapia contextuală este ca un „limbaj terapeutic matern“ pentru mine – toate cazurile, situațiile sau experiențele de viață le privesc prin lentila viziunii contextuale. 

Gáspár: Ceea ce înseamnă că despre tine s-ar putea spune că ești a doua generație de terapeuți contextuali? Böszörmenyi-Nagy și Ilona erau din prima generație (Ilona lucrând pentru mulți ani împreună cu Böszörmenyi-Nagy); iar tu ai învățat multe de la Ilona și de la Böszörmenyi-Nagy, în câteva întâlniri pe care le-ați avut. 

Emöke Tarján: Sună foarte măgulitor! Mulțumesc pentru cuvintele tale! Da, am putea valida o astfel de idee. Dacă îmi dau voie să mă văd într-o lumină pozitivă, atunci are sens. Ilona a învățat de la Böszörmenyi-Nagy, eu de la Ilona, după cum spui și tu. În esență, atât eu, cât și alți câțiva colegi din generația mea ne putem considera norocoși pentru că am avut șansa de-a înțelege și de-a ne însuși secretele terapiei contextuale. Începând cu anii 1990, Böszörmenyi-Nagy a făcut mai multe vizite oficiale în Ungaria și a susținut nenumărate simpozioane și conferințe publice, dar nu a mai avut timp pentru a întemeia o școală de psihoterapie contextuală în Ungaria, așa cum s-a întâmplat în Olanda, acolo unde, după cum ai amintit și tu, cultura contextuală este mult mai bine conturată și evoluată. 

Gáspár: Cum era Böszörmenyi-Nagy ca om? Ce îți amintești despre el? Cum a rămas el în memoria ta?

Emöke Tarján: Am două amintiri foarte vii. Una legată de terapeutul Böszörmenyi-Nagy, care era un clinician extrem de carismatic, cu un simț terapeutic aparte și cu o influență mare asupra familiilor cu care lucra în terapie. Chiar dacă în multe sesiuni de terapie, pe care le făcea în prezența noastră ca terapeuți aflați la început de drum, nu înțelegeam prea multe din ceea ce face, dar ne era clar că este de impact. Era genul de psihoterapeut care avea grijă de demnitatea umană a fiecărui pacient, indiferent că era vorba despre un tată alcoolic sau de un adolescent rebel. Iar Böszörmenyi-Nagy ca om era, de asemenea, o persoană grijulie, atentă și generoasă cu atenția sa. Mi-a vorbit într-o întâlnire despre cât de mult și-ar fi dorit să găsească leacul împotriva schizofreniei și cât de mult a muncit pentru ca terapia contextuală să devină o formă de tratament pentru pacienții schizofrenici. 

Gáspár: Emöke, pentru mine tu ești omul care m-a ajutat să descifrez teoria și terapia contextuală, de la tine am învățat foarte multe despre Böszörmenyi-Nagy și știu că mulți alți terapeuți din Ungaria și din Româna pot spune același lucru. Anul acesta, în octombrie, va avea loc, în Budapesta, o conferință în memoria lui Böszörmenyi-Nagy care este organizată de tine. În încheiere, te invit să ne spui mai multe despre această conferință.

Emöke Tarján: Da, dacă Böszörmenyi-Nagy ar mai fi trăit, anul trecut ar fi împlinit vârsta de 100 de ani, și în memoria lui am pus bazele acestei conferințe, care inițial a fost planificată pentru 2020, dar din cauza pandemiei, totul s-a decalat cu un an. 

Simt că va fi o întâlnire extrem de utilă pentru mulți dintre noi, conferința din 13-15 octombrie, deoarece ne vom reuni terapeuți contextuali din întreaga lume, pentru a împărtăși din cunoștințele și experiențele noastre profesionale. Dar sunt așteptați și iubitori ai psihoterapiei sau simpatizanți ai programelor de autocunoaștere, care pot descoperi informații utile și pot avea acces la instrumente noi pentru procesul lor de dezvoltare personală. Vorbitorii sunt nume mari din America, Olanda, Israel, Belgia, Spania – despre care puteți afla mai multe accesând site-ul oficial al conferinței.

Iar pentru participanții din România, avem prețuri preferențiale, taxa de participare pentru un grup de trei persoane fiind de câte 300 de euro per participant, în loc de 390 de euro, cât este acum un bilet întreg. 

Vă aștept cu mare drag, atât online, cât și offline! Cu promisiunea că va fi o experiență de neuitat!

Gáspár György

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută