fbpx
skip to Main Content

Luna aceasta, am avut marea bucurie de-a purta o conversație adevărată cu Frank Ostaseski, autorul cărții Cele cinci invitații, unul dintre cei mai înțelepți oameni pe care-i știu. Frank este cofondatorul Zen Hospice Project și Institutul Metta, fiind considerat un pioner al îngrijirii atente și pline de compasiune de la sfârșitul vieții. Perspectiva sa asupra vieții și a morții este plină de revelații și vorbește despre munca sa într-un mod care ne pune serios pe gânduri.

Gáspár: Cele cinci invitații este una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care cineva le-a făcut, vreodată, vieții. Mulțumesc, Frank, pentru această carte și pentru tot ce a adus în viața mea. Aș începe conversația noastră cu începutul – Cum s-a născut ideea cărții și cum a fost procesul de scriere a acesteia?

Frank Ostaseski: Am fost motivat mai ales de două lucruri. În primul rând am vrut să îi onorez pe cei care mi-au îngăduit să le fiu alături în ultimele clipe de viață. Ei au împărtășit cu generozitate cele mai intime momente cu mine. Pe ei îi consider profesorii mei. În cultura noastră, când vorbim despre felul în care întâmpinăm moartea, spunem că „ne descurcăm cum putem într-o situație neplăcută“. Această atitudine răpește morții însemnătatea pe care o are în viața noastră. Îi face pe oameni să privească moartea cu teamă și angoasă. Am simțit că pot schimba această atitudine și pot ajuta oamenii să descopere cum meditația asupra morții reîntărește valoarea vieții. Poate să arăt cum contemplarea morții ne ajută să trăim viața cu mai multă înțelepciune și iubire.

Gáspár: Cartea este ca o invitație de-a ne așeza la o cană de ceai cu moartea. Singura persoană din familia mea de origine cu care pot să vorbesc deschis despre moarte este bunica mea, care este trecută de vârsta de 80 de ani. Cu toate acestea, simt că noi, oamenii, avem o mare foame față de acest subiect. Cum și când este bine să pornim discuțiile despre moarte, cu cei din familia noastră sau cu prietenii?

Frank Ostaseski: Majoritatea oamenilor din SUA nu pot alege cum să moară. Deseori se petrece într-un spital, înconjurați de străini și de aparatură, în loc de persoanele dragi.

Conversația despre cum ne dorim să ne petrecem sfârșitul vieții este un act plin de sens și de iubire. La început, poate fi o conversație greu de purtat. Conversation Project în SUA oferă câteva sugestii foarte utile pentru cum putem deschide această discuție. 

Eu sugerez să începeți prin a pune câteva întrebări cu final deschis, în timp ce luați cina în familie sau faceți o plimbare prin parc. O conversație sinceră ne poate apropia de ceilalți. Nu oferiți sfaturi. Doar ascultați. Începeți cu întrebări pozitive.

  • Cum arată o zi frumoasă pentru tine? Ce este important pentru tine în viață?
  • Ce sau cine te susține în momentele dificile?
  • Dacă ai mai avea doar câteva luni de trăit, cum ți-ar plăcea să îți petreci timpul rămas?
  • Există lucruri pe care ai vrea să le spui celor dragi? Dacă nu ai putea să vorbești în numele tău, în cine ai avea încredere să ia decizii pentru tine?
  • Ce crezi că se întâmplă după moarte?

Gáspár: Cartea ta este plină de povești profunde pe care nu ai cum să nu le simți sau să nu rezonezi cu ele. Multe dintre relatările citite m-au pus pe gânduri și m-au făcut să-mi adresez câteva întrebări cheie despre viață și moarte. Când a început preocuparea ta profesională față de acest subiect și cum au reacționat cei din jur?

Frank Ostaseski: Găsiți mai multe răspunsuri la această întrebare în introducerea cărții. Mi-am început munca în acest domeniu în timpul epidemiei de SIDA din San Francisco, când aproape 30.000 de oameni au murit din cauza bolii. Mulți prieteni au murit sau sufereau pentru cei apropiați. Această revărsare de grijă mi s-a părut una dintre cele mai importate mișcări spirituale din secolul XX. Proiectul Zen Hospice a fost creat ca o punte de legătură firească între persoanele deschise spre contemplare și persoanele care aveau nevoie să fie auzite măcar o dată în viață. Persoane în pragul morții cu puțin sau fără sprijin familial sau social. Munca mea a fost un răspuns firesc al inimii mele.

Gáspár: Din carte, am citit că ai avut ocazia de a colabora cu Elisabeth Kübler-Ross, probabil una dintre cele mai influente voci în ceea ce privește psihologia pierderii. Cu toate acestea, direcția pe care mergi este una budistă. Ce știe filosofia budistă despre moarte și lumea occidentală prea puțin? Care este legătura dintre ceea ce ai dobândit din budism și ce ai observat la dr. Kübler-Ross?

Frank Ostaseski: Nu am lucrat personal cu Elisabeth Kübler-Ross, însă am învățat de la ea și este un mentor important pentru mine. Cred că Elisabeth era dispusă să privească suferința direct în față. Cred că filosofia budistă a compasiunii își are rădăcinile în asta. O modalitate de a vindeca suferința este să înfruntăm experiența și să învățăm din ea. Evitând suferința, nu vom învăța cum să îi facem față în viitor.

Empatia, capacitatea de a „experimenta suferința celuilalt“, poate fi poarta către compasiune. Dar empatia singură nu este de ajuns. De fapt, oamenii sunt repede copleșiți empatic, în special cei care lucrează în serviciile medicale. Unii specialiști prescriu tratament pacienților doar pentru a-și putea gestiona propria suferință provocată de suprastimularea empatică. Empatia este centrată pe „mine“. Compasiunea este centrată pe „celălalt“ cu scopul alinării suferinței.

Gáspár: Mi-a plăcut mult ideea că moartea nu ne așteaptă la capătul drumului, că aceasta poate fi văzută drept profesorul secret ce ne învăță, probabil, cele mai importante lecții despre viață. Ce este diferit în existența oamenilor care trăiesc cu conștiința morții și care nu se ascund în spatele zidului negării? Cum este calitatea vieții lor?

Frank Ostaseski: Cred că atunci când conștientizăm caracterul precar al vieții noastre, începem să îi apreciem splendoarea. Atunci nu vrem să mai irosim niciun minut. Spunem celor dragi că îi iubim. Asta ne face mai buni unii cu alții. Învățăm să trăim fără teamă și să primim și frumusețea și mizeria vieții cu mai multă stăpânire de sine și deplinătate. Deseori interpretăm greșit termenul de „negare“ și încercăm să manipulăm oamenii  într-o acceptare înșelătoare. Totuși, cred că este mai înțelept să percepem negarea nu ca pe o rigiditate, ci ca pe expresia ideii că „nu sunt pregătit pentru asta acum“. Cred că este o abordare mai binevoitoare. De prea multe ori încercăm să impunem ideile noastre altora, pentru că nu știm cum altfel să ne gestionăm teama de moarte. Din experiența mea, moartea este suficient de dificilă și fără să încercăm să împăcăm și ideile altora referitoare la cum ar trebui să murim.

Gáspár: Sincer, m-a marcat și faptul că, la finalul vieții, noi, muritorii, căutăm răspunsul la două întrebări: dacă suntem iubiți și cât de bine am iubit? Iar invitația ta este să nu așteptăm până când ajungem pe patul de moarte, ci să acționăm „aici și acum“. Ce crezi că ne blochează din acest proces de acțiune și cum ne-am putea ajuta, noi pe noi, să nu mai risipim timpul?

Frank Ostaseski: Este o întrebare complicată. Totuși, îndrăznesc să spun că cel mai mare obstacol în calea acceptării iubirii este teama. Și principala cauză a morții este credința că trebuie să fii autonom pentru a fi un individ. Această credință este răspândită în special în occident. Fiecare dintre noi este unic și individual, dar nu separat de întreg. Nu mai mult decât sunt valurile separate de ocean. Înțeleptul arhiepiscop Desmond Tutu a prezentat lumii termenul „Ubuntu“ din țara sa natală, Africa de Sud. Termenul se traduce prin expresia „Existăm pentru că aparținem“. Aceasta nu este doar o veche idee spirituală. Știința modernă confirmă acest adevăr.

Interconectarea este o idee centrală în filosofia budistă. Fiecare lucru depinde în totalitate de celelalte. O sămânță de măr nu poate deveni fruct decât în condițiile potrivite. Este nevoie de o climă adecvată, de lumină, umezeală și nutrienți pentru ca sămânța să devină pom, iar pomul să producă fructe. Fără a depinde de alți factori. Ideea individualităților separate întreține suferința inutilă în lume.

Noi nu suntem separați, dar nu suntem identici. Când admitem acest adevăr, felul în care avem grijă unii de alții se schimbă fundamental. Conștientizarea interconectării noastre stă la baza întregii mele opere.

Lumea nu a fost nicicând mai conectată, totuși oamenii sunt mai singuri ca niciodată. Trăim în transa existențială a separării. Absența sentimentului de apartenență este, probabil, cea mai profundă rană tăcută a vremurilor noastre.

℗PUBLICITATE



Gáspár: Experiența ta de viață a făcut să ajungi aproape de moarte nu doar din rolul de profesionist care-i ajută pe muribunzi, dar și din aceea de om care a făcut un atac de cord. Când de mult s-a schimbat, după această experiență, perspectiva ta asupra morții și în ce sens?

Frank Ostaseski: Boala mea mi-a adâncit empatia pentru alți oameni care trec printr-o boală. Experiența personală a neajutorării, a dependenței de alții și a vulnerabilității mele au născut o compasiune firească ce mă ține conectat la suferința altora.

Ani de zile am purtat cu mine un citat din psihologul umanist Carl Rogers care vorbește despre puterea vindecătoare a prezenței umane, care în cazul meu a fost amplificată de boala care mi-a amenințat viața.

„Înainte de fiecare sesiune, îmi acord un moment pentru a-mi aminti de umanitatea mea. Nu există nicio experiență pe care acest om o are și pe care eu nu o pot împărtăși cu el, nicio frică pe care nu o pot înțelege, nicio durere de care să nu-mi pese, pentru că și eu sunt uman. Indiferent cât de adâncă i-ar fi rana, nu trebuie să-i fie rușine în fața mea. Și eu sunt vulnerabil. Și datorită acestui lucru, sunt suficient. Oricare ar fi povestea lui, nu trebuie să mai fie singur cu ea. Asta va permite începerea procesului său de vindecare.“

Gáspár: Printre domeniile mele de interes terapeutic se numără și analiza viselor. De aceea, îmi permit să adresez o întrebare ceva mai personală. Fiind atât de în contact și conștient de faptul că moartea este inevitabilă, dar și extrem de intimă – A fost vreun vis pe acest subiect, care să te fi marcat?

Frank Ostaseski: Da, am avut multe asemenea vise despre propria moarte.

După atacurile de cord, am visat de multe ori foști pacienți venind să stea cu mine. Uneori îmi ofereau sfaturi, alteori își exprimau recunoștința, iar alteori stăteau în tăcere lângă mine. Visele au continuat câteva luni, cât timp m-am recuperat. Erau vise intense, aproape ca niște viziuni, și mă trezeam cu sentimentul puternic de apartenență, sentimentul că nu sunt singur în fața încercărilor și a bolii. 

Când predau meditația, deseori spun studenților: „nu stați niciodată singuri“. Tot timpul stăm pentru și împreună cu toate ființele.

Gáspár: Dintre cele cinci invitații din carte, la „primește totul, nu refuza nimic“ simt că am cel mai mult de lucrat. La a mă deschide față de tot ce-mi scoate viața în cale, fără rezistență sau respingere. Și îmi imaginez că asta poate aduce mai multă pace în sufletul meu și în existența mea. Iar întrebarea este – Care ai descoperit că este legătura sacră dintre suferință – vindecare – iubire?

Frank Ostaseski: „Primește totul, nu refuza nimic“ nu înseamnă că trebuie să ne placă sau să aprobăm tot ceea ce ne oferă viața. Înseamnă că trebuie să fim deschiși să experimentăm, să vedem ce putem învăța din experiențele avute, în loc să le respingem. Nu putem obține asta numai prin înțelegere cognitivă. Totodată, nu înseamnă că trebuie să tolerăm comportamentele neadecvate sau acțiunile răuvoitoare. Aici începe un proces de descoperire. Este nevoie de curaj și flexibilitate. Naște în noi dorința de a învăța, de a fi deschiși, de a ne asuma riscuri și de a ierta. Nu este un act de voință, ci un act de iubire.  

Gáspár: Ne apropiem de finalul acestei conversații și mai am o ultimă întrebare, în fapt aș mai avea multe, dar mă rezuma la una singură – Ce înseamnă să găsim adevărul și cum ne dăm seama că am găsit adevărul și nu altceva?

Frank Ostaseski: Adevărul este un subiect mult dezbătut. În cultura mea, vorbim despre „paradoxul celor două adevăruri“. De exemplu, despre apropiere. Există adevărul absolut al conectării noastre cu tot și adevărul că nu suntem separați. Există, de asemenea, adevărul relativ că fiecare dintre noi vine pe lume cu premise și istorii diferite, care ne modelează identitățile individuale. Cum am spus mai devreme, noi nu suntem separați, dar nu suntem identici. Acceptarea acestui paradox este esențială pentru a dobândi libertatea. 

Cu părere de rău, nu există un unic adevăr suprem. De aceea invitația „Cultivă o minte neștiutoare“ este atât de importantă. Se adresează unei minți curioase, care nu se agață de o singură soluție sau convingere. Este o minte deschisă, nu încuiată. 

Inteligența și mintea clară ne ajută să judecăm limpede. Însă inima noastră înțeleaptă (nu inima sentimentală) ne arată adevărul din viața noastră. 

În situațiile de conflict interior sau exterior trebuie să apelăm la mintea și la inima înțeleaptă. Ne trebuie o stare de liniște pentru a ne examina mințile și părerile și a putea vedea lucrurile dintr-un alt unghi. 

Tradiția budistă enumeră cinci lucruri de care să ținem seama înainte de a vorbi:

  1. Ceea ce urmează să spunem este real și adevărat?
  2. Ceea ce vrem să spunem aduce vreun beneficiu cuiva?
  3. Vorbim cu bunătate și bune intenții și dorim binele tuturor celor implicați?
  4. Este agreabil și plăcut de ascultat? 
  5. Este un moment bun ca să deschizi discuția? Partenerul de discuție este dispus să asculte acum?

Toate acestea sunt interdependente și determină dacă ceea ce urmează să spunem este folositor.

Sper ca ceea ce v-am spus să fie folositor. Sper ca cititorii voștri să beneficieze de pe urma acestui interviu.


Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0