fbpx
skip to Main Content
#EpicTalk Cu Nipun Mehta – Întreaga Lume E Familia Mea

Președintele Obama l-a desemnat să facă parte dintr-un consiliu pentru schimbare socială la nivel mondial, Dalai Lama l-a recunoscut drept „erou al compasiunii“, iar revista germană OOOM l-a nominalizat în Top 100 cele mai inspiraționale persoane din 2018. Pentru mine este omul care îi tratează pe oameni cu omenie și care ne ajută să nu uităm care este sensul existenței noastre pe această planetă. Doamnelor și domnilor, în luna decembrie, am avut marea onoare de a purta un #EpicTalk cu nimeni altul decât Nipun Mehta.

Gáspár: Bun venit, Nipun Mehta, sunt onorat să te salut aici, pe platforma PaginaDePsihologie.ro, și să purtăm o conversație adevărată. Dacă stau bine să mă gândesc, ești primul meu invitat care promovează la modul cel mai serios generozitatea și compasiunea. De aceea, aș vrea să începem prin a ne descrie – Ce înseamnă pentru tine compasiunea umană și cum arată generozitatea prin ochii minții tale?

Nipun Mehta: Eu am trăit generozitatea în trei stadii: dăruiește, primește și dansează. În prima fază, dăm altora fiindcă avem mai mult ca ei; și, dacă ne oprim aici, rămânem de obicei într-o atitudine de compasiune. În cel de-al doilea stadiu, realizăm că este imposibil să dăm fără a primi; sigur, s-ar putea să nu fim răsplătiți cu aceeași monedă în care am făcut darul, însă vom înțelege că „a da“ și „a primi“ reprezintă un act simbiotic și vom înțelege mai clar tranziția de la simpatie la empatie. Iar în cea de-a treia etapă, prin „dans“ începem să capitulăm în fața foii de calcul în care ne ținem socotelile cu cât am dat și cât am primit. E posibil să dăm mai mult decât primim sau invers, dar în esență suntem tot mai înrădăcinați în conexiunea care transcende tranzacțiile; iar asta trezește compasiunea. În vreme ce simpatia este o conexiune „în bandă îngustă“, iar empatia ne copleșește prin faptul că simțim emoțiile altora ca și cum ar fi ale noastre, compasiunea este aceea care ne regenerează. Cu cât acționăm mânați mai mult de compasiune, cu atât mai mult simțim nevoia să oferim compasiune. E vorba de intenția de a-i ajuta pe alții să iasă din suferință, păstrându-și inima deschisă.

Gáspár: Citind povestea vieții tale, am aflat că ești născut în India. Cum a rămas în amintirile tale din copilărie această țară și care este cea mai valoroasă lecție de viață pe care celelalte popoare o pot învăța de la cultura indiană?

Nipun Mehta: Unul dintre prietenii mei călugări mi-a împărtășit ceva foarte frumos: fiecare centimetru pătrat de pământ indian trebuie să fi avut o rugă închinată lui. În vreme ce multe alte state, îndeosebi din Occident, au făcut inovații pe tărâm material, India și alte țări din Orient au inovat pe tărâm mental și spiritual. În mod tradițional, asta a făcut din cultura indiană una atotcuprinzătoare, putând fi abordată și de alte popoare. De exemplu, o frază des întâlnită pe tot cuprinsul țării sună așa: „Vasudhev Kutumbhakam“ (care în traducere înseamnă „Întreaga lume e familia mea“). Și poate că unul dintre cele mai mari daruri ale Indiei constă în modelele sale generatoare de schimbări sociale pe baza leadership-ului făcut prin metamorfoză lăuntrică. Probabil, cel mai cunoscut exemplu e Gandhi. Viața lui e un exemplu călăuzitor despre cum putem aduce schimbarea pe scară largă fără a folosi violența.

Gáspár: În calitate de psihoterapeut, sunt un mare susținător al compasiunii și al autocompasiunii, așa că vreau să te întreb – Care sunt diferențele pe care le-ai observat, între viețile oamenilor care au integrat compasiunea și ale celor care se tem de ea sau o trăiesc doar la nivel declarativ?

Nipun Mehta: Trăim într-o lume a tranzacțiilor, care adesea ne rupe de ecosistemele mai largi cărora le aparținem, de ceilalți oameni și chiar de sine. E nevoie de generozitate pentru a ne putea descleșta pumnii și a ne reconecta. Așa cum ai spus și tu, pe hârtie mai toți vrem să facem asta. Însă dacă vrem să trecem la fapte, e nevoie să depășim o sumă de provocări (interne și externe). De exemplu, am putea face un act de bunătate față de cineva, însă oamenii să fie neîncrezători vizavi de intențiile noastre, motiv pentru care ne-ar putea respinge. Cum răspundem la așa ceva? Ar trebui, oare, să ne facem mici și să acceptăm situația actuală de lăcomie, care există în lume? Sau ar fi cazul să ne cultivăm o inimă revoluționară și să plantăm semințele pentru un viitor plin de compasiune?

Și totuși, compasiunea se propagă în lume datorită naturii recompensei pe care ne-o aduce. Structura noastră biologică face ca organismul să elibereze tot felul de endorfine, serotonină, oxitocină și dopamină – ele sunt recompensa. Pare ceva natural și corect de făcut. Compasiunea ne dă o stare de satisfacție și conexiune interumană.

Gáspár: Știu că ai studiat filosofia și că au fost trei întrebări-cheie care te-au ghidat către acest domeniu. Iar una dintre întrebări este: „Ce se întâmplă cu noi, după ce murim?“ Sunt extrem de curios să aflu la ce concluzii ai ajuns în ultimii ani, în această privință.

Nipun Mehta: Încă de când eram tânăr, întotdeauna am avut această întrebare privitoare la mortalitatea omului. Era ca și cum aș fi fost ghidat de frică sau de pierderea certitudinii. Copil fiind, mi-am tras forța de la părinții mei. Dar ce avea să se întâmple după ce ei mureau? Toată viața mi-am spus că eu sunt „Nipun“, dar știm că orice ființă trece în neființă la un moment dat. Deci, cine eram eu, de fapt? Astfel de întrebări întotdeauna m-au tulburat. Și cred că noi toți avem astfel de întrebări, dar majoritatea le îngroapă în abisurile conștiinței. Pentru mine, într-un fel sau altul, asemenea întrebări au fost primordiale. În cele din urmă, cred că asta m-a făcut să realizez că nu sunt un val în ocean, ci mai degrabă însuși oceanul, în care valurile vin și se duc. Privind în perspectivă temporală, rezultă că nu putem căuta veșnic un refugiu. Niciun surfer nu încearcă să controleze valurile. Pur și simplu, se lasă dus de val. Eu am început prin a le fi de folos altora, dar n-am găsit acolo un răspuns mai clar despre ce se întâmplă după moarte. Iar întrebarea s-a uscat în mintea mea – rămâne relevantă numai dacă te identifici cu valul.

Gáspár: Moartea este un subiect tabu în societatea românească. Evităm să le vorbim copiilor despre această parte firească a călătoriei numite viață și purtăm foarte rar conversații sincere pe marginea acestui subiect – chiar și noi, adulții. Cum crezi că ar putea începe un dialog cu privire la moarte? Și ce-ar avea de câștigat sufletele noastre, dacă am îndrăzni să vorbim pe bune pe marginea acestui subiect?

Nipun Mehta: Când eram adolescent, obișnuiam să fac muncă de voluntariat într-un azil în care erau transferați bolnavii aflați în stadiu terminal. Am trăit o serie întreagă de experiențe incredibile, îngrijind oameni aflați pe patul de moarte și confruntându-mă cu propria mea frică de moarte. În toată vremea asta, m-am redescoperit iubind viața. Când ai trecut prin așa ceva, nu mai iei nimic ca fiind de la sine cuvenit. „Ia să vedem, dacă aș mai avea numai o oră de trăit, ce-aș face cu ea?“ După asta, întrebarea imediat următoare este: „Păi, de ce nu fac eu asta chiar acum?“ În ceea ce mă privește, acceptarea morții mi-a deschis inima spre a mă pune în slujba altora. Dacă asta a fost ultima mea zi aici, aș vrea s-o fi petrecut făcând mici acte de bunătate. Iar ca să trăiesc fiecare zi în spiritul acesta, mi-am aranjat viața în jurul acestor valori. Să-ți cauți siguranța în veșnicie este o cauză dinainte pierdută. Să primești schimbarea cu brațele deschise, la fel și moartea – asta ne poate deschide ochii spre ceea ce contează cu adevărat. La final, acumularea de bunuri pentru care te-ai zbătut nici nu va mai conta. Însă relațiile vor conta. Evoluția lăuntrică va conta. Compasiunea va conta.

Gáspár: Din perspectiva mindfulness (starea de prezență conștientă), suntem familiarizați cu noțiunea de efemeritate. E un gând care ne poate crea ceva disconfort emoțional, fiindcă se deduce că nimic pozitiv nu este permanent, dar și ceva eliberare, fiindcă realizăm că nici ceea ce este dificil nu-i veșnic. Prin urmare, putem spune că efemeritatea vine cu o anumită speranță și încurajare pentru momentele grele. Și, amintind de momentele grele – Care este practica ta spirituală, atunci când îți este greu? Și cum ai integrat efemeritatea în viața ta?

Nipun Mehta: Când sunt într-o situație dificilă, în mod sigur îmi este de ajutor să-mi amintesc că circumstanțele se schimbă cu timpul. Iar când nu sunt destul de puternic pentru a-mi reaminti asta, ceea ce-mi dă forță este comunitatea mea de prieteni care au inimi la fel ca a mea. Nu e vorba de o comunitate în sine, ci de rețeaua de oameni pe care i-am păstrat în inima mea și care s-a creat prin faptele pe care eu le-am făcut pentru binele altora. Dacă noi i-am ajutat pe alții să accepte schimbarea, se va crea o afinitatea a altora față de noi. În sensul acesta spunem noi că a-i servi pe alții înseamnă a ne servi pe noi înșine. Așadar, pentru mine, să fiu în slujba altora este o cale de a integra aceste valori în viața mea.

℗PUBLICITATE


Dincolo de asta, când acceptăm efemeritatea cu brațele deschise, de fapt, descătușăm o zonă cu totul nouă a inteligenței umane. Hidrogenul nu este lichid, nici oxigenul. Și totuși, când se întâlnesc, curge apa. În mod similar, când diferitele noastre fațete ajung să fie coerente unele cu altele, un set de resurse cu totul noi iese la lumină. Asta nu doar că face schimbarea mai ușoară, dar însăși ființa noastră care transcende ușor schimbarea facilitează vindecarea în ceilalți.

Gáspár: Ești, probabil, cel mai pasionat om de caritate pe care am avut ocazia să-l intervievez. Și asta îmi dă o stare pozitivă aparte. Departe de ceea ce faci tu, eu încerc periodic să ajut pro bono și au existat ani în care o parte din timpul meu era destinat terapiei cu familii și persoane din medii defavorizate. Iar gândul pe care-l am de fiecare dată când le ofer câte ceva din cunoștințele și experiența mea pentru a le facilita vindecarea este acela că „e de datoria mea să contribui la starea lor de bine“. Cum funcționează mintea ta, din acest punct de vedere? Și ce rol joacă actele de caritate în starea de bine a unei societăți?

Nipun Mehta: Autoarea Rachel Naomi Remen a scris undeva: „Când ajuți, vezi viața ca fiind slabă. Când repari, o vezi ca fiind stricată. Numai când îi servești pe alții, vezi că e un întreg pe care noi toți îl creăm.“ Mă regăsesc cu totul în acest sentiment. Asta înseamnă că, dacă facem doar muncă de caritate, în asta există un dezechilibru inerent. Dacă vrem să trecem de la această dăruire unidimensională și unidirecțională, dacă devenim receptivi la multiplele forme de bogăție, atunci micul nostru gest de bunătate va deveni expresia amplă și multidimensională a serviciului adus altora. Deci, da, e posibil să le oferim altora sfaturi, ba chiar și bani, pentru ca să primim în schimb alte forme de bogăție: conexiune interumană, apartenența la o comunitate, pacea sufletului. Dacă ne privim actele filantropice în felul acesta, asimetriile și discrepanțele dintre oameni dispar și… nu doar că nu ne epuizăm resursele, ci devenim și mai avuți – datorită acelora pe care-i ajutăm.

Gáspár: În calitatea ta de speaker activ în comunitățile de business, spune-mi – Ce avem nevoie să învățăm noi, oamenii, despre grija față de semeni? Care consideri că este ABC-ul, din acest punct de vedere?

Nipun Mehta: În afaceri, productivitatea dictează. Și s-a dovedit că, dacă vrem o productivitate mai mare, avem nevoie să le acordăm o încredere mai mare celorlalți, fiindcă asta ne va conduce la o colaborare mai strânsă și, deci, la rezultate mai performante. Încrederea se manifestă într-o cultură a darului. Adam Grant – un foarte faimos profesor de la Wharton School (școala de afaceri din cadrul University of Pennsylvania) – a elaborat o matrice conceptuală foarte sugestivă, formată din „dăruitori“, „primitori“ și „distribuitori“. Cei ce dăruiesc conduc lumea oferind mai mult decât primesc. Cei care s-au obișnuit să primească se află tocmai la polul opus și conduc din poziția aceasta. Iar distribuitorii se află undeva la mijloc, într-un loc din care le fac daruri celor ce oricum dăruiesc și le pun stavilă celor care au tot luat. Într-o ecologie a darului, vei întâlni toate cele trei categorii de oameni. Însă cercetările lui Adam arată că oamenii darnici sunt mult mai motivați, au (de departe) conexiuni mult mai profunde cu cei din jur și acumulează o influență mai puternică în organizații. Așadar, ce ne trebuie pentru a clădi o cultură a oamenilor generoși? Trebuie să ai un contributor semnificativ, care îi transformă pe distribuitori în dăruitori și mută centrul de greutate al oricărei comunități înspre polul generozității. Ca efect, asta conduce la o mai mare productivitate, mai multă satisfacție și un obiectiv mai înalt. Toată lumea are de câștigat. E așa cum spunea Dalai Lama: „Găsește echilibrul între a fi egoist și a fi generos!“ Cel mai înalt interes al nostru este acela de a fi generoși.

Gáspár: Nu am putea încheia această conversație, fără să te întreb și despre SmileCards. Care este povestea din spatele acestui proiect? Și tot aici, te-aș întreba ce iei cu tine din experiența avută în România?

Nipun Mehta: Cu mulți ani în urmă, am început un experiment al bunăvoinței, intitulat Smile Cards. Ideea e să faci un gest drăguț pentru cineva și apoi să lași în urmă un Smile Card, care să-i dea instrucțiuni despre cum să ducă mai departe gestul de bunăvoință. Poate fi vorba despre orice – de la o conversație cu un om fără adăpost până la a-i achita bonul persoanei care stă în spatele tău la coadă în supermarket; de la a face schimb de locuri în avion, oferind locul tău la clasa I unui străin de la clasa economic, până la a-i mulțumi femeii de serviciu pentru curățenia făcută; de la a-ți consola un prieten aflat în suferință, până la a da telefon părinților aflați la mare distanță. În căutarea mărețelor idei care au să schimbe lumea, noi adesea uităm de gesturile invizibile care, laolaltă, formează coloana vertebrală a umanității. Oricine poate comanda aceste carduri, fără să plătească nicio taxă. Ele pot fi folosite pentru a face un act de bunătate, atașând apoi un Smile Card pentru a-l îndemna pe beneficiar să dea mai departe bunătatea pe care a primit-o. După asta, poate împărtăși povestea altora, pe internet; sau se poate interesa de soarta unor cunoștințe pe care nu le-a mai văzut de mult; ori se poate implica în acte de caritate. Noi am început prin a tipări 100 de carduri, fără să avem cea mai vagă idee despre cum ne vom susține activitatea. Astăzi există peste un milion de Smile Cards în lume, iar site-ul nostru e plin de povești, idei inspiraționale și mesaje care ne motivează să continuăm. Asta îmi dă încontinuu forțe proaspete. Iar acum avem și Smile Deck, care este o colecție de 52 de idei, acoperind 4 tematici și 21 de zile, cu provocări create pentru a te îndemna să faci fapte bune – și multe altele.

În cele câteva zile pe care le-am petrecut în România, am remarcat impulsul generozității în atât de multe feluri!… Pe străzile din București, spre exemplu, când șoferii schimbă banda pe neașteptate luând-o înaintea altora, ei semnalizează scurt cu stopurile pentru a-i mulțumi celui din spate, care le-a permis depășirea.
Sunt foarte recunoscător că am avut ocazia de a vizita România și sper să revin aici cândva!

Gáspár: Iar acum am ajuns la momentul final, mai exact acela în care tu, în calitate de invitat, îmi adresezi mie o întrebare. Una la care un psiholog și psihoterapeut ar putea să răspundă. Prin urmare, Nipun, care este întrebarea ta?

Nipun Mehta: Mult prea adesea, ne umflăm în pene exagerând impactul eforturilor noastre, ignorând buna-cuviință liniștită și împăcată, la nivelul căreia încă nu ne-am ridicat. Cine și cum trebuie să fim, ca să le oferim altora îndrumare cu bună-cuviință?

Gáspár: Cred că aceasta este una dintre cele mai profunde întrebări care mi-au fost adresate în ultima vreme. În viziunea mea, îndrumarea unui alt suflet de om este una dintre cele mai mari responsabilități de pe planeta noastră, deoarece implică multă cunoaștere de sine, o stare de prezență conștientă și maturitatea de a recunoaște și a accepta că în fapt nu îndrumăm pe nimeni, doar creăm cadrul fizic și spațiul psihologic pentru ca unul dintre semenii noștri să se poată simți și regăsi sau descoperi (dacă vorbim despre copiii) pe sine. De asemenea, cred că aceasta este cea mai importantă lecție profesională pe care, din păcate, nu o învață psihologii, psihoterapeuții și toți cei care se identifică cu rolul de ajutor sau „dăruitor” – după cum ai menționat mai sus. Experiența terapeutică îmi arată că oamenii vin la psiholog, spunând că au nevoie de îndrumare, dar realitatea îmi confirmă că, în fapt, nimănui nu-i place să i se spună ce ar trebui să facă, cum ar trebui să se poarte sau cum să-și trăiască viața. Sigur că există norme, reguli de conduită și diferite sisteme morale, dar, în străfundul sufletului său, fiecare om își dorește libertatea de a merge pe propriul drum și de a se manifesta pe sine.

Acesta este ultimul #EpicTalk din 2019, vă mulțumesc tuturor celor care ne citiți conversațiile lună de lună. Împreună cu echipa Paginii de Psihologie vă dorim sărbători în care să descoperiți puterea relațiilor, iar umanitatea și bunăvoința să vă ghideze fiecare pas.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută