Skip to content

Pentru primul #EpicTalk din acest an, am ales să discut cu unul dintre cei mai curajoși români ai zilelor noastre. Și aș vrea să nu vă gândiți la un curaj nesăbuit, unul fără limite sau văzut în filmele americane. Ci la un curaj adevărat și autentic. Unul în care posesorul acestui curaj este un om obișnuit, la fel ca oricare dintre noi, dar care a ales să nu mai trăiască în amărăciune și inconștiență sau, mai bine zis, a ales să înceapă să trăiască așa cum merită. Fără să mai lungesc vorba, vă invit să o primiți în inimile și în mințile voastre pe scriitoarea Petronela Rotar. Femeia care cunoaște atât de bine zbuciumul lăuntric al orbilor ce nu au probleme reale cu ochii și care știe că prima direcție în care merită să privim, indiferent de situație, este înăuntru.

Gáspár: Bună, Petronela, și bine ai venit la #EpicTalk. Tu ai mai avut un interviu scurt în Pagina de Psihologie, anul trecut, dar mă bucur că de această dată putem purta o conversație mai amplă, în care să deschidem mai multe pagini din povestea vieții tale. Și aș începe chiar cu momentul prezent – Cum arată o zi obișnuită din viața ta? Care este rutina ta de dimineață și care sunt obiceiurile fără de care nu poți lăsa ca ziua să se încheie?

Petronela: Bine te-am regăsit și îți mulțumesc pentru invitație. E greu să desenez o zi obișnuită și rutina ei, fiindcă zilele mele seamănă între ele… și nu prea. Mă trezesc după 8, de obicei, fiindcă mă culc tîrziu și, în sfîrșit, îmi permit să dorm cît vreau, îmi beau cafeaua cu lapte și mă apuc de teme pentru facultate, învăț (sunt în sesiune și am examene la ambele școli – facultate și programul de formare) sau, dacă e o zi frumoasă și vreau să chiulesc de la învățat, cum e azi, mă duc la schi cîteva ore, că e liberă pîrtia și nu există satisfacție mai mare decât să te duci să schiezi cînd restul oamenilor sunt la lucru. Mă simt răzbunată pentu toate weekendurile în care am lucrat, un număr uriaș de weekenduri, pentru toate sărbătorile în care am fost de serviciu, pe teren sau la televizor. Apoi mă întorc și-mi reiau scrisul și învățatul, iar cînd spun „scris“ nu e doar cu scop de învățare – scriu des pentru mine, pentru blog, lucrez la cîte un manuscris, la vreun proiect de muncă. Seara, citesc (nu las să treacă vreo zi în care să nu citesc și altceva decît cursuri), stau de povești cu fiică-mea (cea care a rămas acasă, căci cu cea mare vorbesc la telefon). Apoi sunt zilele în care muncesc mult, cînd am cîte un proiect care mă ține ori pe teren, ori în fața calculatorului ore în șir, zilele în care alerg, obișnuiesc să-mi înghesui în cîte o zi lucruri administrative și, atunci, de dimineața pînă seara nu am timp să-mi trag sufletul, apoi zilele în care am evenimente și plec din oraș… Însă există totuși bucuria că eu îmi aranjez programul exact așa cum îmi convine mie, iar asta e ceva ce am visat toată viața. 

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


Gáspár: Noi ne-am cunoscut face to face în 2018, în cadrul unui eveniment cultural pe care-l organizai împreună cu soțul tău și alți colaboratori. Recunosc că am fost plăcut impresionat de legătura vie și afectuoasă care exista între tine și soțul tău, George. Dar aș vrea să te întreb – Cu ce mesaje despre cuplu ai venit de acasă și care au fost acele moșteniri relaționale la care a trebuit să renunți, pentru a-ți putea permite să trăiești cu adevărat în cuplu?

Petronela: Chiar ieri, în cadrul formării, am avut o ședință de grup despre mesajele pe care ni le-au transmis, transgenerațional, femeile din familiile noastre. Și mi-am reamintit cît de toxice și castratoare pentru bărbați au fost acestea: femeile pot face totul singure, ele învîrtesc lumea, bărbatul e un rău necesar; fără femei, bărbații ar fi pierduți; bărbatul te folosește și apoi merge la alta, bărbații sunt porci etc.; femeia trebuie să dețină controlul, să țină banii, să îl țină din scurt și să îl controleze pe bărbat. Cu astfel de moșteniri, am fost și eu o femeie castratoare o vreme îndelungată, fără să îmi dau măcar seama. Noroc că, la un moment dat, am început să mă uit la mine, la eșecurile mele, și am început să caut să văd ce este dincolo de acțiunile mele și care sunt credințele pe care le port în mine. M-am îngrozit. Sigur că am înțeles de unde vin toate astea. Bunicile, străbunicile noastre au trăit vremuri cumplite, războaie care le-au lăsat fără bărbați, au fost măritate cu cine a dorit familia, chinuite, violate, bătute, poate. Însă noi, astăzi, trăim vremuri diferite și avem nevoie de energia masculină să ne echilibreze; nu putem să ne ducem viețile ca și cum am fi în război și am mai fi măritate cu de-a sila. Dacă mergi într-un loc în care sunt adunate la un loc multe femei care discută între ele și asculți, o să auzi aproape întotdeauna femeile vorbind rău de bărbați, cu dispreț, uneori chiar cu ură, iar cel mai trist e că nici nu își dau seama de asta. Nu poți fi într-o relație fericită, cînd credințele tale despre bărbați sunt atît de intoxicate de sentimente negative, moștenite pe linie feminină din familia ta.

Gáspár: Tot în vara anului trecut, am avut șansa de a o cunoaște pe una dintre adolescentele tale. Dacă am reținut bine, cea mare era plecată la Timișoara pentru pregătirile de facultate. Pornind de la realitatea faptului că ești mamă a două fete mari – Care crezi că sunt câteva dintre cele mai importante mesaje pentru viață, pe care este important să le audă o fată în familia în care crește și se descoperă pe sine? 

Petronela: Azi sunt tare deșteaptă (asta e o ironie, desigur), sunt plină de idei despre cum trebuie crescuți copiii. Însă nu am fost mereu așa. Am dat mai departe, inconștient, ceea ce primisem și eu. Noroc că pe parcurs m-am trezit și am început să lucrez cu mine. Ca să rămîn în temă, fetele nu trebuie să mai creadă despre bărbați lucrurile despre care am vorbit mai sus – pe care le-am auzit și practicat și eu o vreme lungă în viața mea. Sper că am reușit în ultimii ani să arăt că nu așa funcționează lucrurile. Cred că este important să înțeleagă că, dacă ele nu se iubesc pe sine, nu vor putea iubi pe nimeni și nici nu se vor putea lăsa iubite. Că a fi femeie e un lucru extraordinar de frumos, un mare privilegiu, dar și o mare responsabilitate. Că pot face orice își propun, cu condiția să creadă că pot face acel lucru. Că viața nu e musai grea și nu totul trebuie obținut cu sudoare și chin, ci poate veni și mai lin. Că durerea trebuie trăită la vremea ei, lacrimile trebuie plînse, rănile vindecate, iar toate astea fac parte din frumusețea vieții și din evoluția noastră ca oameni.

Gáspár: Rămânând puțin tot în zona de parenting, știu că ești implicată în procesul educațional necesar pentru a deveni psiholog și psihoterapeut, de aceea te întreb – Unde crezi tu că le este cel mai greu părinților din România lui 2019? Care consideri că sunt acele greutăți care îi trag în jos și îi împiedică din punct de vedere psihologic să construiască relații adevărate în interacțiunile cu copiii din viețile lor?

Petronela: Propriile răni nevindecate și, de multe ori, nici măcar conștientizate. Iar asta îmi pare valabil în toate aspectele vieții de familie. Tot ce am greșit față de copiii mei am greșit fiindcă propria mea durere și propriile mele răni erau insuportabil de privit în față. Am înțeles tîrziu că nu poți fi un părinte bun, dacă ești un părinte nefericit. Și că, atunci cînd tu ești bine, cînd ai reușit să intri în contact cu copilul care ai fost și să fii pentru el un părinte bun, devii un părinte bun și pentru copiii tăi. Cîtă vreme ești critic, aspru, rigid cu tine, fugi de durere, fugi de tine, vei fi critic, aspru, rigid și cu copiii tăi, vei fugi de durerea lor căci îți va reaminti de a ta și nu vei putea fi suport pentru copii, atunci cînd vor avea nevoie de tine. Vei fugi de conectarea emoțională reală, cea care implică și suferința copiilor. Nu suntem părinți pentru copiii noștri doar atunci cînd sunt veseli și rîd, trebuie să le fim acolo și să îi sprijinim și conținem și cînd plîng, cînd suferă, cînd cad, cînd le-a rupt primul băiat/prima fată inima, să îi învățăm că îi putem iubi și le suntem alături atunci cînd le e greu, fără să le interzicem suferința, fără să le spunem că a plînge și a exprima durerea e semn de slăbiciune. Cînd părinții, cînd oamenii mari vor începe să înțeleagă că trebuie să vindece copiii care au fost, copiii acestei lumi nu vor mai avea nevoie și ei de vindecare atunci cînd vor fi mari.

Gáspár: Anul acesta vei împlini vârsta de 42 de ani. Știu că, de regulă, oamenii se așteaptă ca adevărata înțelepciune să o putem verbaliza abia după 60 de ani, dar eu văd în tine un potențial uriaș și o forță care ar putea să miște și munții. De aceea te provoc să-mi spui – Top 5 adevăruri pe care le-ai descoperit despre tine, viață, relații, România… până la vârsta de 42 de ani.

Petronela: 1: Cine crezi și îți spui că ești și cine ești cu adevărat sunt două lucruri extrem de diferite. Nu eram cine credeam că sunt, înainte să mă caut bine. Narațiunea pe care mi-o livram mie despre mine era falsă. A fost nevoie de mulți ani de lucru cu mine, ca să ajung să înțeleg și să accept cine sunt. Partea frumoasă e că, atunci cînd am acceptat, am început să devin cine mi-aș fi dorit să fiu.

2: Oricît de mari ți-ar fi rănile, oricît de mari tragediile și traumele pe care le-ai trăit, te poți vindeca și trăi cu sens și bucurie. E nevoie de efort, de voință, de muncă, e greu și dureros procesul și nu tocmai scurt, însă răsplata depășește așteptările.

3: Toată lumea suferă și toată lumea se străduiește să păstreze aparențele. În spatele celor mai frumoase și de succes femei, celor mai dezirabili bărbați, se ascund răni, complexe, boli și condiții psihice, iar uneori, mecanisme de apărare. Toată lumea duce bagaje neștiute și singurul lucru pe care îl putem face e să fim blînzi cu ceilalți, odată ce simțim tot sîngele ăsta nevăzut al suferinței din oameni.

℗PUBLICITATE



4: Nu există relații perfecte, dar există relații funcționale, în care cei doi vor să se vindece și să muncească pentru a le fi bine, individual și împreună. Nu sunt deloc lipsite de conflicte, așa cum ne place să ne imaginăm fiindcă am citit în basme sau am văzut în filme, însă diferența dintre ele și relațiile disfuncționale o face felul în care cei doi gestionează conflictele.

5: E foarte important să ne ascultăm corpul, să nu trăim deconectați de el; e cel mai important vehicul pentru ceea ce are să ne transmită psihicul și creierul nostru. Tendința noastră e să ne refugiem în cap, să ne deconectăm de corp și de emoții, să nu trebuiască să mai simțim durerea. Unul dintre cele mai mari cîștiguri ale mele pînă la 42 de ani a fost că am reușit să cobor din minte, unde mă mutasem pe termen nedeterminat, și să mă leg înapoi la corpul meu. Durerea trebuie simțită plenar ca să treacă, altfel rămîne acolo și forează la adîncime mare, țîșnind în cele mai neașteptate momente, necontrolat.

Gáspár: Te numeri printre oamenii pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și îmi place să aflu despre cărțile pe care le citești și despre recomandările pe care le faci. Dacă ar fi să te întreb cum ai descrie relația dintre tine și cărți, ce mi-ai spune?De asemenea, îmi place să-i întreb pe oameni – Care este cartea fără de care simți că lumea ta ar fi mai săracă?

Petronela: Este o relație de dependență, în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Sunt dependentă de povești, mereu am fost, cărțile și poveștile mi-au salvat viața. Cînd eram mică, refugiul meu au fost cărțile, acolo evadam din realitatea dureroasă. Nu îmi pot imagina viața fără cărți și povești, pur și simplu nu reușesc. Cît despre cartea fără de care simt că lumea mea ar fi mai săracă – fiecare carte pe care am citit-o și m-a atins mi-a îmbogățit lumea. Cînd e vorba să aleg una sau cinci sau zece, mi se pare că le fac o mare nedreptate tuturor celorlalte care se compară cu ea, ca însemnătate pentru mine. Ca să numesc o carte care mi-a fost importantă o vreme (apare ca laitmotiv în primul meu volum) – Smulgătorul de inimi a lui Boris Vian. E o poveste fermecătoare, suprarealistă ca majoritatea cărților lui, ce are ca personaj central un psihiatru gol pe dinăuntru.

Gáspár: Citești, dar și scrii cu multă pasiune, maturitate și, înainte de toate, cu îndrăzneală. Fiind și eu pasionat de scris, mă întreb – Cum se naște o carte, în mintea și sufletul tău? Care dintre cărțile tale a avut cel mai greu travaliu psihologic? Care dintre cărți îți este cea mai dragă?

Petronela: Cred că am mai zis asta: pînă la Orbi, nu am avut curaj niciodată să mă gîndesc că scriu o carte. Scriam texte, poeme, proză scurtă, cu asta mă simțeam confortabil, dar ideea de a scrie o carte era prea mare pentru cît de mică mă simțeam eu. La un moment dat, mă prindeam că am destule texte pentru o carte și, atunci, le asamblam. Cărțile și textele mele au o voință proprie, apar în capul meu cînd vor ele, ca un impuls irepresibil de a scrie, iar eu sunt doar scribul lor – mă așez și le transcriu. Cu Orbi a fost altfel, am știut de la început că scriu o carte și, ca să pot integra asta, chiar am lucrat în terapie pe spaima mea de a scrie un roman. Cea mai dragă carte îmi este cea mai recentă, pentru că este și cea mai luminoasă. Sunt recunoscătoare că am ajuns să scriu o carte despre vindecare, despre aflarea bucuriei de a trăi, care ajută alți oameni să apuce pe drumul acesta sau le arată că nu sunt singuri pe el. E un mare privilegiu. „Nefiind străină nenorocirii, învăț să ușurez suferința altora.“ (Eneida, cartea 1)

Gáspár: Ultima ta carte – sau, mai bine zis, cea mai recentă, Privind înăuntru – ne îndeamnă să îndrăznim să ne uităm la noi și să ne vedem cu adevărat. Să ne acceptăm cu lumini și umbre și să îndrăznim să ieșim din peștera suferinței. Cum ai ajuns să îți asumi responsabilitatea pentru propria fericire? Care a fost acel moment sacru (sau acele câteva momente sacre) când ai realizat că viața ta merită să fie mai lungă de 30 și un pic de ani?

Petronela: A fost un drum lung, presărat cu mai multe momente de conștientizare și de asumare, nu un miracol întîmplat peste noapte. De multe ori, chiar dacă înțelesesem cu creierul niște tipare, comportamente, nu reușeam să schimb mare lucru și asta era o mare frustrare. Aveam tot felul de rezistențe, fiindcă știm – cu cît mai mari sunt trauma și durerea, cu atît mai mare e rezistența la terapie. Doar lucrînd foarte serios în terapie individuală și de grup, mi-a ieșit. Mi-am dorit foarte mult să fiu bine, să respir bine, să învăț bucuria, așa că nu m-am lăsat, am tras tare. Nu pot pune degetul exact pe momentul în care am decis că nu mai vreau să mor repede și că viața poate fi foarte frumoasă, de fapt; dar cred că a coincis cu șirul de momente în care am înțeles că numai alegerile mele inconștiente mă aduseseră în punctul acela, că eram întoarsă spre moarte, că rulam un tipar de victimă care atrăgea situații în care să sufăr, că viața mea era rezultatul tuturor acestor elemente și că de mine depindea să deconstruiesc mecanismele astea și să reconstruiesc unele mai sănătoase. Și așa am făcut. Cum face ocnașul care vrea să evadeze și-și croiește tunel cu un cuțitaș bont, am săpat zilnic pînă ce am ieșit la lumină. M-a ajutat mult să văd că fiecare schimbare pe care am produs-o în mine a generat schimbări uluitoare în viața mea. Asta m-a făcut să merg mai departe, să nu mă opresc din săpat. Încă sap.

Gáspár: Dacă am presupune „prin absurd“ că, de mâine, tot ce ai scris se va pierde – atât din online, cât și din offline – Care ar fi acele trei mesaje pe care ai vrea să le lași omenirii  drept moștenire de la tine?

Petronela: Sună foarte important „mesaje pe care vreau să le las omeniri“, or eu nu cred că omenirea are mare nevoie de mesajele mele și că nu s-ar descurca fără mine. Îmi înțeleg locul insignifiant la nivel de specie, sunt un om cu picioarele pe pămînt. Dar ca să nu mă eschivez, le enumăr pe oricare trei dintre cele cinci pe care mi le-ai cerut mai sus.

Gáspár: Iar acum, așa cum ne-am obișnuit în seria de conversații #EpicTalk, este rândul tău să-mi adresezi o întrebare și e rândul meu să răspund la aceasta cât pot eu de bine. Așadar, Petronela, care este întrebarea din partea ta?

Petronela: Cum și cînd ai știut că vrei să devii psihoterapeut?

Gáspár: Aceasta este o întrebare atât simplă, cât și complicată, în același timp. Pentru că mi-ar plăcea să pot să numesc un moment anume și să ofer un răspuns cu mai multă claritate. Dar, din păcate, nu există un astfel de moment. Există însă o după-amiază în care, tolănit pe canapeaua din sufragerie, m-a vizitat acest gând, despre care am mai vorbit și care îmi șoptea că voi deveni unul dintre cei mai activi psihologi din România. Multă vreme am crezut că acest gând era o dorință ascunsă, dar de curând am realizat că era de fapt un soi de premoniție, un mesaj care a venit din altă parte (nu din mine), dar care și-a găsit cuib în mintea și sufletul meu. Tind a crede că psihoterapia m-a vrut pe mine și m-a ales să-i devin discipol sau, mai bine zis, un instrument de împărtășire a puterii și utilității sale.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0
Livrare gratuită în România la achiziții de peste 149,00 lei
0%