fbpx
skip to Main Content
#EpicTalk Cu Sanda Nicola – Spiritualitatea Este Singura Cale Pe Care Vreau Să Merg

Invitatul din această lună la #EpicTalk este unul dintre oamenii care anul trecut m-a marcat, în mod deosebit. Având o carieră prodigioasă în televiziune, și-a adunat curajul pentru a publica o carte, sau mai bine spus, pentru a publica povestea ei de viață, într-un mod sincer, matur, și, mai presus de toate, autentic. Pe Sanda Nicola o recunoaștem cu toții de pe micile ecrane ale marilor televiziuni, iar pe 26 octombrie va urca pe scena #EpicTalk2019. Despre cum arată viața ei în prezent, despre planurile de viitor și despre mutarea la Bruxelles, am povestit cu Sanda în cea mai recentă conversație adevărată de aici, de la Pagina de Psihologie.

Gáspár: Sanda, este o mare bucurie să te avem invitată la #EpicTalk – seria lunară de conversații adevărate de pe platforma paginadepsihologie.ro – și sunt extrem de onorat că ai acceptat să purtăm un dialog de suflet. Anul trecut, am citit volumul tău, Carte de Identitate, și multe dintre pasajele acestuia m-au captat așa cum doar poveștile adevărate de viață o pot face, iar, de curând, am aflat că ai scris începutul unor noi capitole în istoria vieții tale, de aceea aș începe astfel – Cum este viața la Bruxelles și de cât curaj ai avut nevoie pentru a face o astfel de revoluție în viața și în familia ta?

Sanda Nicola: Mă bucur și eu foarte mult că ne reîntâlnim și îți mulțumesc pentru invitație. Viața noastră la Bruxelles a început cu șmotru și asamblare de mobile, într-un apartament micuț, dar situat într-o zonă foarte frumoasă și liniștită a capitalei Belgiei. Pentru etapa asta a vieții noastre ne-a interesat mai puțin cum e în casă și mult mai mult ce e pe lângă casă, în așa fel încât să petrecem cât mai mult timp în aer liber, fără să folosim prea mult mașina sau mijloace de transport în comun. La București locuiam de câțiva ani în afara orașului și am pierdut o groază de timp și mai ales bună dispoziție stând blocată în trafic, la volan. Acum simt acut nevoia să merg mult mai mult pe jos, să redescopăr savoarea plimbărilor lungi, când nu te grăbești nicăieri și lași gândurile să te însoțească, la pas. Mutarea noastră aici e una temporară, cel puțin asta e intenția cu care am plecat, iar eu îmi doresc, înainte de orice, să reușesc să mă detașez de încrâncenarea din țară. Da, m-am contaminat și eu la un moment dat pe parcursul ultimului an, atât de plin în evenimente care ne-au pus în stare de conflict unii cu ceilalți, și resimt o uzură care mă împiedică să mai văd bine ce e mai bun în ceilalți.

După ce m-am întors din concediul de maternitate, am intrat într-un ritm de lucru foarte susținut, cu ture de noapte și sarcini foarte solicitante, atât intelectual cât și din punct de vedere emoțional. Practic, am intrat într-o stare de alertă continuă, care a generat un nivel ridicat al adrenalinei și al cortizolului, asta în timp ce dormeam foarte puțin și mă simțeam tot mai vinovată pentru că lipseam mult de lângă fetița mea. Dar nu prea aveam de ales, pentru că s-au suprapus campania electorală și pregătirea vizitei Papei Francisc în România, iar eu n-aș fi conceput să irosesc spațiile de emisie oferite de Europa FM și Digi24. A fost un efort imens, întins pe o jumătate de an, dar am reușit să-mi păstrez motivația reflectând, constant, asupra parabolei smochinului neroditor, când Iisus îi cere pomului să facă fructe, iar acesta se scuză că nu e vremea lui să rodească. Trebuie să „rodim“, să dăm randament atunci când e nevoie de noi, indiferent de „anotimp“ și indispoziții. Cum ar fi fost ca în fața propunerilor venite de a face emisiuni și la radio și la tv, dezbateri electorale, reportaje despre credință, eu să spun „Vaaai, dar nu pot! Acum sunt foarte obosită, prezint jurnale noaptea și am copil mic acasă… Amânați, vă rog, alegerile europarlamentare, chemați-l pe Papa Francisc peste un an-doi că eu sunt epuizată acum și nu fac față.“

Evident că nu am putut să fac asta, am ales să „rodesc“, dar prin proiectele editoriale legate de vizita Papei să pun punct carierei mele în tv și, totodată, unui stil de viață care nu se mai potrivește cu cine sunt eu astăzi. Când am pornit pe drumul ăsta eram foarte tânără și tot ce îmi doream era să fiu un mare reporter, să fac corespondențe internaționale, să descopăr lumea și să o „povestesc“ sintetic dar cât mai expresiv românilor. Astăzi, însă, la 41 de ani, vreau un pic altceva. Acum vreau să câștig timp pentru familia mea, vreau să am energie și răbdare pentru educația copilului meu, și vreau să am disponibilitate totală pentru a-mi sprijini soțul în proiectele lui. E lesne de înțeles că nu mai pot să mă las devorată de televiziune. Ideea conversiei profesionale a venit firesc, imediat după ce am născut, dar nu eram lămurită spre ce domeniu să mă îndrept. Acum un an m-am înscris la un master și la o școală postuniversitară de psihopedagogie și am început să lucrez la un plan de exit din presă. Momentan sunt la mijlocul drumului, încep acum anul II de master în Turism și Dezvoltare Regională, iar faptul că drumul duce pe la Universitatea din Liege, unde am obținut o bursă Erasmus, mă face să sper că voi reuși să mai clădesc, o dată, o carieră solidă. Eu n-aș zice nici că-i revoluție, nici curaj, ci o decizie matură, luată spre binele întregii familii.

Gáspár: Noi ne-am cunoscut personal, tot anul trecut, în cadrul live-ului „Love is Fun“ și am apreciat în mod deosebit sinceritatea și asumarea ta, care erau presărate cu multă diplomație și maturitate, în același timp. Mi-ar plăcea să știu – Cine sunt modelele tale în viață, și cine sau ce te inspiră atunci când vine vorba despre umanitate și curaj?

Sanda Nicola: În ciuda tuturor neîmplinirilor din relația noastră, mama mea este unul dintre modelele mele. Observând-o pe ea, am înțeles foarte multe lucruri despre mine. Analizându-mă și încercând să mă vindec pe mine, am înțeles-o mai bine pe ea. La ea am văzut un curaj fantastic de-a înfrunta gura lumii și o capacitate de regenerare după un eșec absolut ieșitã din comun. Poate că și datorită ei, nu mi-a fost teamă să o iau de la capăt de câte ori a fost nevoie. Am crescut cu exemplul ăsta în fața ochilor. În ce privește etica muncii, reperul e bunicul meu. A fost un mecanic auto foarte apreciat, un meseriaș bine organizat care își fixa întotdeauna obiective realiste pentru a-și respecta angajamentele față de client iar acesta să revină la el la atelier, cu încredere, și altă dată. Reputația era mult mai importantă pentru el decât remunerația. Peste ani, țin minte că i-am reproșat, mai în glumă, mai în serios, că mi-a insuflat mentalitatea asta în loc să mă învețe cum să fac cât mai mulți bani. Iar de la soțul meu învăț zi de zi cum să ofer tot ce pot fără să aștept ceva înapoi, cum să iau oamenii exact așa cum sunt, fără să-i critic, fără să încerc să-i schimb, dar nici eu să nu mă las schimbată de stimulii din exterior doar ca să le fac pe plac celorlalți. Liviu este de ceva vreme într-o evoluție pe fast forward, și e pe zi ce trece tot mai matur, mai profund, mai așezat în propriile principii. Sunt norocoasă să fiu părtașă la devenirea asta a lui, din băiatul bolnăvicios de timid pe care l-am întâlnit pe teren acum 14 ani, la bărbatul care își afirmă astăzi, atât de răspicat, convingerile.

Gáspár: După mulți ani de muncă serioasă în televiziune și radio (vreo 24, dacă bine am calculat), ai luat decizia de a face o schimbare majoră în plan profesional – Cum arată viitorul pentru tine, din acest punct de vedere, și care sunt fricile și anxietățile care te mai vizitează, din când în când?

Sanda Nicola: Greu de spus astăzi cum arată viitorul, cred că multe depind de cum mă voi descurca la masterul de dezvoltare regională de la Liège. Eu am ajuns aici atrasă de ceea ce înseamnă amenajare teritorială, în căutare de soluții pentru orașe disfuncționale – așa cum sunt foarte multe dintre orașele noastre. Vreau să aflu ce soluții de conversii urbane ar putea exista pentru noi, pornind de la preocuparea reală de a spori calitatea vieții românilor. Eu văd o legătură directă, și cu efecte catastrofale în multe cazuri, între disfuncțiile localităților și starea psihică a locuitorilor. Și când zic disfuncții mă refer și la infrastructura de transport, care te obligă, adesea, să îți restrângi activitățile, pentru că faci prea mult pe drum, așa că renunți, să zicem, la un curs de limbă străină sau la alte pasiuni pe care ți-ai fi dorit să le cultivi, dar mă refer și la peisajul cultural în care ne-am născut și care e, pur și simplu, deplorabil, în multe locuri din țara asta. Contează atât de mult dacă te-ai născut și ai crescut pe o stradă cu clădiri în stil brâncovenesc care îți vorbesc despre o epocă înfloritoare și un domnitor cu viziune, sau în preajma unei fabrici dezafectate, situată pe un teren viran acoperit de pet-uri și locuit de haite de câini. Ce să-ți oglindească bun un asemenea peisaj? De ce să dezvolți atașament față de asemenea locuri? Normal că fugi, cu prima ocazie, undeva unde iarba e mai verde, iar copiii tăi se joacă într-un spațiu curat și frumos amenajat. Și ăsta e un motiv pentru care mulți dintre românii care pleacă la studii sau la muncă în străinătate, nu se mai întorc. La ce să se întoarcă, la senzația că locuim toți într-o mare ghenă?

Asta mă preocupă foarte mult, cum putem reorganiza comunitățile ca să trăim echilibrat, în armonie cu ceilalți, cu natura și să ne facă plăcere să ieșim de după porțile pe care le ridicăm ca să ne izolăm, să celebrăm viața, împreună cu ceilalți. Afară, la aer curat, dacă se poate. Unde mă va duce preocuparea asta, încă nu mi-e clar, deocamdată o explorez și acumulez cunoștințe noi, iar după sesiunea din iarnă sper să fiu mai lămurită încotro mă pot îndrepta, cu toate experiențele acumulate la master, în presă și la cursurile de psihopedagogie pe care, de asemenea, le urmez. E un moment extraordinar în viața mea, acest nou început, dar e însoțit și de multă neliniște. Dacă nu mă descurc la cursurile în franceză? Dacă vorbesc profii prea repede și nu apuc să notez, și dacă nu mai am tragere de inimă să lucrez, minuțios, la proiecte? Nu cumva sunt prea bătrână să mai am răbdare să învăț atâtea lucruri noi? Și dacă după tot efortul nu o să-mi găsesc un loc de muncă decent în țară, care să-mi permită să valorific tot ce învăț aici? Zilnic îmi trec toate întrebările astea prin cap, din clipa în care am demisionat de la Digi24. Dar știu cât de important e să duc încercarea asta la bun sfârșit.

Gáspár: Legat de frici și anxietăți, acesta este și subiectul despre care ne vei vorbi, pe 26 octombrie, la #EpicTalk2019. De aceea, aș profita acum de această ocazie ca să te întreb – Care este relația ta cu frica și cu anxietatea? Și – Care este cea mai importantă lecție de viață dobândită, din această relație?

Sanda Nicola: Frica a avut multă vreme efect mobilizator asupra mea. Am făcut multe lucruri bune de frică. Mi-a fost frică de ratare, și-atunci am căutat să am succes, disciplinându-mi mintea să nu mai piardă vremea și șansele care mi se ivesc. Mi-a fost frică de propriile vulnerabilități, și-atunci am învățat să îmi țin slăbiciunile în frâu. Mi-a fost frică de boală și de moarte și atunci am învățat să mă raportez corect la trecerea noastră pe acest pământ. Luptând cu fricile, mi-am ascuțit simțurile și am evoluat. Însă n-am câștigat lupta, ele se reinventau mereu, iar eu încercam doar să le inhib, să le retez dreptul de a exista. Într-o zi m-au prins cu garda jos, strivită de niște griji pe care nu știam cum să le gestionez, și mi-au dat lovitura decisivă. Atunci au început atacurile de panică, hiperventilațiile, fobiile de tot felul, senzațiile atât de dese de incontinență urinară, iar stările astea au născut cea mai mare frică, cea care m-a dominat câțiva ani, teama că îmi pierd mințile.

A fost nevoie să îmi accept fricile, să le las să treacă prin mine, să învăț să trăiesc cu ele, până când în sfârșit s-au diluat. Dar procesul a fost unul lent, și de multe ori, epuizant, iar pe drumul ăsta am mers alături de un psihoterapeut și un preot, amândoi oferindu-mi cu generozitate foarte mult din timpul lor. Ce am învățat atunci despre mine este cât de mare e credința mea în Dumnezeu. Când simțeam că cedez, mă adânceam în rugăciune, cu încrederea deplină că voi fi auzită și ridicată, la un moment dat din acel iad personal.

Gáspár: Știu că două dintre personajele-cheie din viața ta sunt Liviu (soțul tău) și Agnes (fiica voastră). Și, de asemenea, știu că viața de cuplu și parenting-ul nu sunt mereu floare la ureche. Astfel, te întreb – Cum faci față conflictelor în cuplu (îmi imaginez că și în familia voastră există)? Și – Care este cea mai mare provocare pentru tine, ca mamă?

Sanda Nicola: Primii ani au fost mai dificili. La fiecare dispută, ieșeau la iveală tot soiul de nepotriviri, care veneau din experiențele de viață complet diferite, pe care le trăiserăm până atunci. În mod cert, aveam background emoțional destul de diferit. O vreme, am considerat diferența dintre noi un impediment, abia mai târziu, am înțeles că impedimentul poate fi convertit în complementaritate, și astfel, am avea toate șansele să ne potrivim pașii. Am mers împreună mai departe, fără să ne mai testăm reciproc răbdarea, fără să ne îndoim de intențiile celuilalt, convinși că fiecare vrea la fel de mult să ne fie bine, împreună. Nu mai contabilizăm cine cât face, știm deja că fiecare oferă exact atât cât poate, fără jumătăți de măsură. Uneori pot eu mai mult, alteori el face lucruri de care eu n-aș fi în stare, dar nu se bate niciunul cu pumnul în piept că el e cel care face lucrurile să meargă. Și chiar nu-mi amintesc când am avut ultima oară un conflict grav. Avem neînțelegeri și noi, firește, sunt și decizii asupra cărora nu cădem întru totul de acord, dar nu avem orgolii și nu încercăm să ne controlăm reciproc. Ne lăsăm ghidați de instinct, îi cedăm voluntar puterea celuilalt, atunci când pare că știe mai bine ce de făcut și are un plan concret, în care crede, din tot sufletul.

Ca părinți, cred că greul tocmai a început. Agnes are doi ani și jumătate, e temperamentală ca toate femeile din familia noastră, independentă, trasarea limitelor se dovedește, deocamdată, o misiune foarte dificilă pentru noi. Încă n-am traversat strada cu ea de mână, fără să protesteze că nu vrea să fie ținută de mână, și n-am nicio șansă să o scot din casă cu alte încălțări, decât cele pe care le preferă ea, în sezonul respectiv. N-a fost foarte grav să poarte în iulie ghetele luate în februarie, dar ce ne facem dacă în decembrie își va dori să iasă afară în sandale? Încă n-am găsit tonul potrivit în voce prin care „Nu“ să fie categoric „Nu“, iar în urechile fetiței mele mai am mult de lucru la partea cu autoritatea mea asupra ei.

℗PUBLICITATE


Gáspár: Am încercat să fac un exercițiu de imaginație și să mă întreb cum te-am perceput văzându-te la TV, înainte să te cunosc, și am realizat că de multe ori am avut senzația că ești o persoană cu o mare bogăție emoțională. Apoi, după ce am citit cartea ta, am avut și confirmarea acestei senzații. Cum au primit oamenii toate dezvăluirile pe care le-ai exprimat în paginile cărții? Și – Care au fost reacțiile colegilor tăi de breaslă și ale celor care nu cunoșteau detalii ale trecutului tău?

Sanda Nicola: Reacțiile care au ajuns la mine – și au fost foarte multe mesaje, e-mailuri, recenzii pe bloguri, invitații la întâlniri cu cititori din toată țara – au fost aproape toate favorabile Așa cum speram, oamenii au trecut repede peste uimirea că și mie mi s-au întâmplat lucruri nasoale și s-au dus direct în străfundul poveștii lor de viață, evaluând propriile decizii și reacții în situații similare.

Colegii jurnaliști m-au surprins cum nu credeam că e posibil. Noi n-am fost niciodată o breaslă unită și solidară, poate doar în situații extreme, în care ceva tragic se abătea asupra vreunuia dintre noi. Interesele patronilor noștri ne-au adus frecvent pe poziții de adversitate care au creat falii între noi și confuzii majore, pentru marele public. Însă, în ce mă privește, sprijinul oferit de colegi, din aproape toate trusturile de presă în promovarea cărții, mi-a demonstrat foarte mult fair-play și bună credință. Am fost foarte fericită, am răspuns, la rândul meu, favorabil, tuturor invitațiilor la emisiuni, fără prejudecăți și snobisme, și nu-i voi uita niciodată pe cei care mi-au fost alături la acest debut, toți din proprie inițiativă. Chiar insist să repet că n-a existat nicio strategie de marketing și niciun buget alocat promovării, niciun media plan. Am anunțat că am scris o carte și mi-am propus să merg să povestesc despre ea, cu absolut toată lumea care își dorește să mă găzduiască. Fără să rog pe nimeni, fără să plătesc pe cineva, nici măcar la lansare nu am făcut vreo invitație nominală. A fost o creștere organică a vizibilității, urmată, imediat, și de o creștere a vânzărilor, iar pentru asta voi fi mereu recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat.

Gáspár: Dacă cineva cunoaște câtuși de puțin istoricul tău ca jurnalist, atunci știe că tu ai o conexiune specială cu Biserica Catolică, și, mai ales, cu cei care o conduc. În 2005, ai relatat, în direct, vești despre moartea lui Papa Ioan Paul al II-lea; iar anul acesta, ai fost unul dintre jurnaliștii care l-au însoțit pe Papa Francisc către București și înapoi, spre casă. Ce înseamnă pentru tine credința? Și – Care consideri că este rolul spiritualității în viața omului modern?

Sanda Nicola: Eu sunt ortodoxă, dar e foarte adevărat că evenimentele majore din istoria Bisericii Catolice pe care le-am acoperit, ca jurnalist, m-au apropiat, cu adevărat, de credință. Pentru mine, azi, spiritualitatea este singura cale pe care vreau să merg, cu apostolii drept modele, cu pildele lui Iisus, ca referință, când nu știu cum să gestionez anumite situații de viață. Dar nu am fost întotdeauna așa, dimpotrivă. N-am primit niciun fel de educație religioasă în copilărie, la biserică mergeam doar la nunți, botezuri și parastase, iar în adolescență, la Deva, mergeam la Înviere, exact ca la disco. Era o mondenitate, un prilej să vezi pe toată lumea și să fii văzut. Dacă mi-ai fi spus atunci că, la un moment dat, voi simți nevoia să merg duminica la Sfânta Liturghie și că, într-o zi, spovedania sinceră mi se vă părea cel mai bun remediu împotriva anxietății, ți-aș fi spus să mergi să te culci, sigur ai băut prea mult.

Omul modern este în permanență atras în cel mai parșiv păcat dintre toate, mândria. Mândria ne împiedică să ne recunoaștem propriile greșeli, să-i spunem celuilalt un „Iartă-mă“, care ar pune, imediat, capăt tensiunii dintre noi. Mândria ne face să ne simțim buricul pământului, când ne întâlnim cu succesul și uităm de ceilalți care au contribuit la reușita noastră. Mândria ne aduce în concurență cu ceilalți și face imposibilă colaborarea onestă, lucrul eficient în echipă. Omului modern, mai ales celui din România, care se și declară atât de credincios la recensământ, nu i-ar strica ceva mai multă spiritualitate și ancorare în valori creștine care ne învață, printre altele, să nu-i mai judecăm pe ceilalți, să nu mai clevetim, să cerem iertare de la Dumnezeu și să acceptăm că obținerea ei e condiționată de propria noastră capacitate de a-i ierta pe cei care ne-au greșit… „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri“, nu?

Gáspár: Tot la conferința #EpicTalk2019, eu voi avea un discurs despre relația cu copiii invizibili din noi, acele părți ale istoriei psihologice individuale, care sunt, mai puțin sclipitoare și pozitive. De aceea, aș vrea să te întreb – Care este prima ta amintire despre copilul Sanda? Care consideri că este cea mai importantă nevoie psihologică care nu i-a fost îndeplinită „acolo și atunci“?

Sanda Nicola: Eu n-am fost o veste bună pentru nimeni din familia mea. Sunt născută dintr-o relație extraconjugală, venirea mea pe lume a fost învăluită în multă minciună, dezamăgire și resentiment între părinți. Nu am știut asta copil fiind, dar am simțit întotdeauna că încurc pe toată lumea. M-am simțit o povară, piatră de moară la gâtul celorlalți, dar credeam că dacă voi străluci la școală, la serbări, la olimpiade, dacă-i fac mândri de mine, mă vor privi cu mai multă bucurie în ochi. Dar nu s-a întâmplat asta, dimpotrivă, reușitele mele parcă treceau neobservate. Aș fi vrut să primesc asigurări că sunt ok, sunt un copil bun și talentat și nu trebuie să fac nimic spectaculos ca să merit dragostea lor. Că am deja dragostea lor și e de nezdruncinat.

Cred că asta mi-a lipsit cel mai mult, iar nevoia asta neacoperită mi-a și amprentat în bună măsură viața socială, mai ales raportarea la superiori și autoritate. Am devenit workoholică, am acceptat să fiu remunerată mult sub nivelul pe care l-aș fi meritat, am avut mari dificultăți să învăț să spun „nu“ tare și răspicat în fața șefilor când o solicitare mi se părea absurdă ori lipsită de etică, pentru că nu voiam să risc să pierd aprecierea lor.

Gáspár: M-am gândit mult la următoarea întrebare, pentru că sunt încă atât de multe lucruri despre care mi-ar plăcea să conversăm. Dar, aș vrea să te întreb – Dacă o adolescentă ar veni să-ți spună că vrea să devină jurnalistă și că-și dorește să calce pe urmele tale, ce i-ai spune? Care ar fi acele mesaje pe care i le-ai transmite cu privire la visul ei?

Sanda Nicola: Dacă simte că asta e adevărata ei vocație, să meargă înainte! Să nu se descurajeze atunci când șansele de afirmare întârzie să apară, să-și protejeze reputația și, cel mai important, să nu-și piardă niciodată capacitatea de a se pune în pielea celorlalți. Numai așa va putea să pună întrebări relevante și să vină în întâmpinarea așteptărilor celor care o urmăresc și au încredere în ea.

Gáspár: Sanda, am ajuns la finalul interviului și în tradiția #EpicTalk ultima întrebare este adresa de către invitat. Așadar, dragă Sanda, care este întrebarea ta către mine?

Sanda Nicola: Îți urmăresc cu atenție activitatea, cred că popularitatea și credibilitatea ta sunt în creștere constantă în ultimii ani, cunosc oameni care participă, cu religiozitate, la conferințele tale, pentru că în discursul tău își aud rostite cele mai mari temeri, pe care ei încă nu au curajul să le verbalizeze. Ești fără îndoială ceea ce numim „un bărbat de succes“. Curiozitatea mea este dacă tu, Gáspár György, tu ești fericit?

Gáspár: Mulțumesc mult pentru cuvintele tale, Sanda. Acestea rezonează, cu atât mai interesant în mintea mea cu cât eu nu mă consider un bărbat de succes. Sau cel puțin nu mă identific cu această imagine. Mă văd mai degrabă un bărbat obișnuit, preocupat însă de psihologie și relații, mai mult decât majoritatea oamenilor. Acum, revenind strict la întrebarea ta, răspunsul este da. Am multe momente în care mă simt fericit, așa cum am și multe momente în care mă simt epuizat, anxios, îndoielnic și unele în care mă simt chiar nefericit. Nu cred că fericirea este o starea continuă, așa cum nici anxietatea sau depresia nu sunt, din fericire, resimțite, în fiecare moment. Cred însă că noi toți ne putem crește nivelul de conștientizare a fericirii, dacă îndrăznim să privim cu aceeași atenție partea frumoasă a vieții, cu care privim și partea urâtă, sau grea, a vieții. De asemenea, pentru mine este mai simplu să mă conectez cu fericirea, atunci când sunt recunoscător pentru ceea ce am și ceea ce trăiesc.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută