fbpx
skip to Main Content
#EpicTalk Cu Vlad Mixich – În România, Sistemul Medical Scoate Ce-i Mai Rău Din Noi

Vlad Mixich – medic de profesie, expert în politici de sănătate și autor, a absolvit un masterat în Politici Internaționale de Sănătate de la London School of Economics and Political Science și a fost câștigătorul unor burse prestigioase: bursa Eisenhower for Innovation, bursa Marshall Memorial și bursa Carter. Este director executiv al Observatorului Român de Sănătate și membru în conducerea Alianței Europene de Sănătate Publică (European Public Health Alliance – EPHA). Activează ca specialist în politici de sănătate pentru organizațiile internaționale, precum Comisia Europeană sau Banca Mondială, fiind implicat în consolidarea sistemelor de sănătate în mai multe țări din Europa Centrală și de Est. În ultimul an a fost bursier Fulbright la Rollins School of Public Health (Emory University, SUA) unde a predat și a lucrat în cercetare. Iar astăzi este invitatul lunii noiembrie la #EpicTalk!

Gáspár: Bună ziua, Vlad, și bun venit la #EpicTalk – seria noastră de conversații adevărate de pe platforma PaginaDePsihologie.ro. Sunt onorat să purtăm această conversație și îți mulțumesc pentru timpul acordat. Iar pentru că zilele acestea toată lumea vorbește despre alegerile prezidențiale, aș începe cu următoarea întrebare: Ce crezi că înseamnă pentru sănătatea mintală a românilor rezultatele acestui vot și ce schimbări pozitive se pot întrevedea pentru viitor?

Vlad Mixich: Mă bucur că sunt oaspetele vostru și vă mulțumesc. Lipsa de siguranță, schimbările frecvente, permanentele amenințări asupra unor valori altfel greu câștigate în România, răsturnarea aproape grotescă a ierarhiei valorilor – toate acestea sunt lucruri generate politic în ultimii 3 ani, în România. Toate produc și au produs multă anxietate. Niciodată în viața mea nu m-am gândit mai des și mai serios la plecarea definitivă din România, ca în această perioadă. Ce s-a întâmplat politic în ultimii ani în România îmi amintește de un detaliu dintr-o pictură celebră a lui Hieronymus Bosch: o arătare hibridă cu formă de pește uriaș, cu picioare de lăcustă și coadă veninoasă de scorpion, călărit de un diavol care strunește arătarea cu ajutorul unui cârlig în vârful căruia e o momeală. Se spune că Bosch s-a inspirat din Cartea Apocalipsei, când a pictat arătarea. Am trăit noi, românii, în ultimii 3 ani, în buza unei apocalipse a democrației. Nu mă aștept la minuni, nici speranțe masive nu am, dar acest coșmar a luat deocamdată sfârșit. Episodul anxios s-a încheiat; nu sunt, totuși, sigur că s-a vindecat și cauza. Ne-am dovedit însă reziliența ca popor și ăsta e un lucru mare.

Gáspár: Tot la capitolul alegeri, alegători și preferințe politice, vedem în online și offline schimburi de cuvinte acide și dezumanizante între oameni. Cuvinte care circulă precum gloanțele și care, fără dubii, rănesc și îndurerează, atât emoțional, cât și psihologic. Cum anume crezi că am putea gestiona astfel de momente dificile? Cum am putea face loc compasiunii și empatiei, alături de furie, frică sau dezamăgire?

Vlad Mixich: Îți spun ce fac eu. Ascult muzică. Muzica bună are harul de a ne îmbuna, de a ne dezîncrâncena; chiar și cei mai ticăloși criminali lăcrimează, când ascultă o vioară bună. E ceva adânc și fundamental bun care se conectează în noi, atunci când ascultăm un anume fel de muzică, oricâte straturi de mâzgă s-ar fi așezat pe noi. E ca un duș spiritual, ca și când ai apăsa pe un buton. Apoi, mă strădui să privesc lucrurile cu umor și îmi cultiv voit un sens al ridicolului. În societatea noastră, unde tupeul și trufia (chiar și în lipsa consistenței reale) au întâietate, poate că nu e bine să practici autoironia, dar eu cred că e sănătos. Lucruri nepopulare social la un moment dat pot fi foarte sănătoase individual.

Gáspár: De curând, te-am auzit vorbind pe scena TEDx Baia Mare despre cât de fină și subtilă este granița dintre realitate și imaginație pentru mintea umană, atunci când vine vorba despre descoperirea adevărului. La rândul meu, sunt pasionat de subiectul falselor amintiri (lucrarea mea de licență a implicat o cercetare în acest sens). Așadar, te-aș întreba: Cât de ușor poate fi mintea umană manipulată prin transmiterea unor informații false (care nu țin de fapte reale) și cât de mult ar trebui să ne îngrijorăm cu privire la ce credem a fi adevăr și ce este pseudo-adevăr?

Vlad Mixich: Felul în care creierul nostru este biologic construit să funcționeze îl face foarte receptiv la povești. Suntem animale ale poveștii, suntem foarte sensibili la narațiuni și plutim încă de mici într-un sos al poveștilor. Dar poveștile nu sunt sinonime cu adevărul. Nici cu realitatea. Nici cu binele. Ele sunt instrumente foarte utile, puternice, dar prin ele poți transmite la fel de eficient adevăr sau minciună, bunătate sau ură. Descoperirile științifice din zona științelor comportamentale ne-au demonstrat acest lucru (câțiva autori foarte cunoscuți, unii și câștigători de Nobel, sunt Daniel Kahneman, Michael Gazzaniga, Richard Thaler, Jonathan Gottschall). Credem că știm să facem deosebirea între realitate și fantezie, dar știința ne arată că nu suntem deloc performanți în a face astfel de deosebiri. E important însă să devenim conștienți de această vulnerabilitate înnăscută a creierului nostru, să ne educăm și autoeducăm în spiritul verificării informațiilor pe care le primim. Și, în general, să avem bun-simț, să nu ne repezim să înghițim orice și pe nemestecate. Când un actor popular ne dă sfaturi medicale, să-l privim cu neîncredere, oricât de simpatic ne-ar fi; în general, e recomandabil să ne reparăm mașina la mecanicul auto, nu la bucătar; să ne tratăm bolile la medic, nu la preot; și să ne luăm pâinea de la brutar, nu de la croitor.

Gáspár: Fără urmă de îndoială, ești unul dintre românii a căror părere contează. În postările tale din online, sunt mii de oameni ce rezonează cu părerile și viziunea ta. Care consideri că sunt responsabilitățile unui om cu voce în România zilelor noastre și în funcție de ce criterii putem alege în cine să avem încredere și în cine nu?

Vlad Mixich: Întrebarea ta e complicată, dar mă gândesc mult la ea de ani de zile, așa că am un răspuns concis. Responsabilitatea stă în a rosti cu voce tare adevărul, chiar și atunci când acesta este nepopular; adevărul are, de altfel, acest prost obicei de a nu fi cel mai popular invitat la petrecere. Iar criteriul meu esențial prin care aleg în ce voce publică am încredere este practicarea echilibrului și a nuanțelor. Universul în care trăim e atât de bogat, atât de variat, încât foarte rar avem doar culori de alb și de negru. Echilibrul nu e sinonim cu neutralitatea: când ai de-a face cu ticăloși sau cu personaje periculoase, a-ți păstra neutralitatea este un mare păcat. Dar nu am încredere în radicali, nu am încredere în oamenii care au întotdeauna dreptate, nu am încredere în culorile tari și țipătoare. Oricât de populare ar fi ele, la un anumit moment.

Gáspár: Știm despre tine că ai absolvit medicina și, într-o discuție privată, mi-ai relatat că o bună bucată de vreme ai profesat și ca psihoterapeut de familie. Dacă ar fi să privești România dintr-o perspectivă sistemică (teoria de bază a terapeuților de familie), atunci: Cum ai descrie ceea ce se petrece la nivel relațional în țara noastră?

Vlad Mixich: Cred că am avea mare nevoie să ne aplecăm mai mult asupra genogramelor noastre. Ne lipsește acest tip valoros de introspecție în propria ereditate și cred că ar fi extrem de valoros și am învăța multe din asta, fiecare la nivel individual. La un moment dat, aveam o fantezie terapeutică: comunități întregi care să interpreteze împreună genograma comunității lor (dacă așa ceva ar fi posibil), s-o cerceteze, să-i identifice tiparele transmise transgenerațional, de care adesea nu suntem conștienți. Tare util ar fi.

Gáspár: Citind site-ul tău mixich.ro, am aflat despre anul de studii petrecut în Atlanta, la Facultatea de Medicină a Universității Emory. Care sunt cele mai importante lecții cu care te-ai întors de acolo și cum putem crește calitatea îngrijirilor medicale, în România secolului XXI?

℗PUBLICITATE


Vlad Mixich: Deși suferă ca sistem de asigurări medicale, la nivel individual calitatea serviciilor medicale oferite în SUA este foarte înaltă. Asta, pentru că au avut smerenia să accepte că, oricât de inteligenți și iscusiți ar fi ca diagnosticieni sau chirurgi, orice medic, oricât de mare și de tare ar fi, este supus greșelii. Când pleci de la premisa aceasta, întreaga practică medicală se schimbă: chiar și cel mai jos ierarhic membru din echipa medicală are o voce puternică, dacă observă ceva, oricât de mic, care ar putea periclita siguranța pacientului. Și astfel de comportamente sunt permanent încurajate. Tot de la smerenie pleacă preluarea unor metode și proceduri prezente în alte industrii, cum ar fi industria aviației. Inspirându-se din aviație, medicina modernă încearcă să reducă la minimum variațiile din procesele de îngrijire medicală. Atunci când asta se întâmplă, sistemul respectiv scoate ce e mai bun din medic, scoate ce e mai bun din asistentul medical. Sistemul îi ajută pe oameni să greșească cât mai rar și cât mai puțin. La noi, în România, sistemul medical scoate ce-i mai rău din noi. Și – până când ne vom schimba perspectiva, până când vom admite toți că suntem expuși greșelii cu toate zecile noastre de ani de studiu – cu greu se vor îmbunătăți lucrurile.

Gáspár: În 2011, ai publicat cartea Fanaticii, o colecție de portrete a zece oameni cu vocație. Pornind de la textul scris de tine și de la observațiile adunate în această carte, spune-mi: Care sunt trăsăturile de bază ale românilor cu vocație? Care sunt acele nuanțe sau elemente psihologice și de caracter pe care le putem recunoaște la oamenii fanatici?

Vlad Mixich: E interesant că aceste trăsături le sunt comune atât fanaticilor, cât și oamenilor cu vocație. Diferența e dată doar de semnul (plus sau minus) pe care îl pun în fața vieții lor, prin alegerile individuale. Acest tip de oameni au o aversiune la risc mult mai scăzută decât media populației. Au obsesii care uneori pot fi descrise aproape clinic. Au un instinct de conservare mult diminuat față de mediană. Și, în funcție de ce semn pun în fața acestor trăsături, se îndreaptă într-o direcție sau alta. Aversiunea scăzută la risc poate deveni curaj sau nebunie. Obsesia poate deveni focus creator sau fanatism dement. Instinctul scăzut de conservare poate deveni sacrificiu de sine sau îi poate răni extrem pe cei apropiați.

Gáspár: Te-ai născut în Baia Mare, ai copilărit în Craiova, ai studiat în Timișoara și în SUA (după cum am amintit mai sus) și trăiești în București. Cum și cât crezi că a influențat raportarea ta la viață această diversitate de locații și cât de mult contează schimbările, în cultivarea unei minți sănătoase?

Vlad Mixich: Am socotit că jumătate din nopțile ultimului an le-am dormit în călătorii. Până la vârsta mea, am trăit și lucrat în 4 țări diferite și am călătorit enorm. Cred că e cea mai mare șansă a generației noastre, un noroc istoric pentru care nu avem niciun merit. Și vreau să storc acest noroc cât de mult e posibil. Asta m-a și construit foarte mult ca om și, într-un fel, m-a făcut mai străin printre ai mei, aici, în „acasă“-ul pe care îl iubesc. E inevitabil. Am mâncat sarmale și am tăiat porcul la țară cu oltenii mei, am aprins ofrande într-un templu hindus la 3500 de metri în Himalaya, am înlemnit în mijlocul a mii de tineri șiiți care se autoflagelau într-o huseinie din Teheran, am tremurat de frig și de frică alături de ucraineni în timpul revoluției din Maidan, am cântat cu ochii închiși imnuri biblice în bisericile gospel din sudul american, am dormit cu oamenii străzii în Londra… și aș putea continua tot așa încă preț de o carte. Și ce miracol e bogăția asta fascinantă a lumii în care trăim! Și ce miracol e că putem experimenta această varietate! Mama mea a văzut prima oară Veneția când avea aproape vârsta mea. Și a plâns de fericire. Îți dai seama cât de norocoși suntem?

Gáspár: 1 Decembrie este, aici, pentru unii români o zi obișnuită, pentru alții o zi încărcată cu emoții și amintiri, în timp alții se bucură de parada militară sau de câteva petreceri în familie ori în cercul de prieteni. Pentru tine, ce înseamnă 1 Decembrie? Care sunt ecourile zilei naționale, în amintirile tale?

Vlad Mixich: E simplu pentru mine: oricât de mult am călătorit, mă întorc întotdeauna acasă. Aici unde mi-e drag, oricât de greu ar fi. Iar 1 Decembrie e ziua noastră împreună.

Gáspár: Am ajuns la finalul acestei conversații și, în tradiția #EpicTalk, ultima întrebare este adresată de către invitat. Așadar, Vlad, care este întrebarea ta către psihologul și psihoterapeutul Gáspár?

Vlad Mixich: Oamenii se schimbă greu, Gáspár. Ca psihoterapeut, cum reușești să trăiești cu povara asta?

Gáspár: Cred că profesia de psihoterapeut este unul dintre cele mai potrivite contexte pentru ca o persoană să-și dezvolte răbdarea, flexibilitatea și autocontrolul. Cercetările ne arată că șansa ca cineva să se schimbe crește, atunci când acea persoană se simte înțeleasă și acceptată. Dincolo de aceste aspecte raționale și pur științifice, știu că ceea ce vedem este infinit mai puțin decât ceea ce este invizibil, dar perceptibil. De aceea, dacă nu mai găsesc explicații în dovezile validate științific… am învățat să mă întorc către credință și spiritualitate. Și recunosc că s-a întâmplat să mă rog înainte sau după câte o ședință de terapie… mai ales atunci când ședința era o conversație dificilă, dar necesară.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută