Skip to content

„La 8 luni după aflarea diagnosticului de cancer mamar, îmi amintesc frânturi din momentul în care mi s-a transmis diagnosticul. Retrăiesc în vis, de cel puțin două ori, pe săptămână, momentul în care mi-am pierdut părul. Îmi amintesc, frecvent, de doamnele cu care am făcut chimioterapie când sunt în perioada dintre tratamente, îmi apar imagini cu ele. Deseori, resimt furie și sunt extrem de iritată în relația cu cei dragi.“ — S. L. 32 de ani

A fi diagnosticat și tratat pentru cancer reprezintă o experiență traumatică și stresantă. Răspunsurile emoționale la această experiență pot apărea pe un continuum de la frică acută, tristețe și furie până la dificultăți de adaptare, anxietate și depresie. Descoperirea unei boli amenințătoare de viață poate fi șocantă, iar incertitudinea reprezintă o provocare continuă. Cancerul ca factor de stres traumatic este o experiență stresantă potențial prelungită și multi-fațetată. Factorul de stres poate fi declanșat prin comunicarea diagnosticului sau poate apărea ca răspuns la boală sau la efecte secundare ale tratamentului, complicații, desfigurări sau disfuncții sau alte experiențe medicale aversive legate de tratamentul administrat pentru cancer. Traumatizarea poate fi directă, în cazul persoanelor diagnosticate efectiv cu o malignitate. A fi diagnosticat cu cancer este o situație potențial fatală. Cu toate acestea, amenințarea la adresa integrității fizice poate fi iminentă din cauza bolii și a efectelor secundare ale tratamentului. Traumatizarea poate fi și indirectă sau vicariantă: în cazul persoanelor care sunt informate că partenerul, copilul lor sau un alt membru al familiei este diagnosticat cu cancer.

Cum putem „scana simptomatologia pentru stresul posttraumatic?

Literatura de specialitate[1] [2] menționează ca prim criteriu pentru diagnosticarea tulburării de stres posttraumatic expunerea obiectivă (directă sau indirectă) la situații mortale reale, la situații cu pericol de moarte sau la răni grave și răspunsul subiectiv la evenimentul traumatizant.

Al doilea criteriu constă în retrăirea acelui moment, manifestată prin amintiri tulburătoare intruzive și recurente ale experienței legate de cancer, care includ gânduri sau imagini intruzive (inclusiv coșmaruri tulburătoare recurente despre experiența legată de cancer). Persoanele pot experimenta un episod de amintire disociativă (de la câteva secunde până la câteva zile), timp în care simt sau se comportă ca și cum componentele experienței cancerului ar avea loc din nou. Suferința apare ca urmare a unor stimuli interni (de exemplu, simptome corporale) sau externi (de exemplu, secția de oncologie, reclame legate de cancer) care amintesc de un aspect al experienței oncologice.

Evitarea insistentă a stimulilor externi sau interni legați de experiența cancerului și/sau rezistența față de receptarea acestei experiențe sunt exprimate de eforturi susținute, evidente pentru a evita gândurile, sentimentele sau conversațiile care amintesc individului de experiența legată de cancer, indiferența emoțională, o scădere a capacității de receptivitate față de lumea exterioară, un interes considerabil diminuat de participare la activități plăcute, sentimentul de îndepărtare sau detașare față de oameni, incapacitatea de a-și aminti aspecte importante legate de evenimentul traumatizant[1].

℗PUBLICITATE



Care este criteriul esențial pentru ca o problemă emoțională să fie una clinică?

Este foarte important ca simptomele să persiste timp de cel puțin o lună și să provoace o „suferință semnificativă din punct de vedere clinic sau afectare în domeniul social, ocupațional sau în alte domenii importante de funcționare“.

Cât de frecventă este tulburarea de stres post-traumatic în rândul pacienților oncologici?

Prevalența tulburării de stres post-traumatic în rândul persoanelor diagnosticate cu o afecțiune oncologică este între 7.3% și 35. 5%[3] [4] [5] [6], iar în rândul aparținătorilor se estimează o prevalență de 15.6%[7], ceea ce nu este deloc de neglijat. Deși este în creștere numărul cercetărilor și a utilizării pe o scară mai largă a instrumentelor de screening, prevalența TSPT legată de cancer rămâne prea puțin cunoscută și pare diversă. Conceptualizarea TSPT s-a schimbat în cea de-a cincea ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale, cu un accent mai mic pe evitarea potențial relevantă din punct de vedere clinic, dar și cu includerea distorsiunilor cognitive de tip comun la pacienții oncologici. 

În concluzie, aplicarea conceptului de TSPT în domeniul oncologic ridică provocări unice, iar tratamentele existente sau conceptul în sine ar trebui să fie rafinat în contextul oncologic. Estimările prevalenței sunt variabile, iar utilizarea inconsecventă a măsurilor de screening face literatura dificil de interpretat. Pentru psiho-oncologi, sarcina este să elaboreze modalități mai eficiente și normate de identificare a populațiilor cu risc crescut sau simptomatice și să dezvolte tratamente adecvate care pot îmbunătăți calitatea vieții sau chiar să îmbunătățească aderența pentru astfel de cazuri[1]. De fiecare dată când cineva afectat de o patologie oncologică sau un membru al familiei acestuia identifică simptome precum cele descrise mai sus, care îi afectează rutina de zi cu zi, merită să apeleze la evaluare și tratament de specialitate (psiho-oncolog, medic psihiatru). Există suficiente modalități de intervenție psiho-oncologică care să amelioreze semnificativ simptomatologia afectivă și să amelioreze calitatea vieții în cazul pacienților sau aparținătorilor cu tulburare de stres posttraumaticSă nu uităm că „pământul este rotund și ceea ce pare a fi sfârșitul lumii poate fi, în același timp, începutul!“ (Ivy Baker Priest)


Referințe bibliografice:

[1]Breitbart W, Butow P, Jacobsen P, Lam W, Lazenby M, Loscalzo M. Psycho-oncology: Oxford University Press; 2021.
[2]Kangas M. DSM-5 trauma and stress-related disorders: implications for screening for cancer-related stress. Frontiers in psychiatry. 2013;4:122.
[3]Abbey G, Thompson SB, Hickish T, Heathcote D. A meta‐analysis of prevalence rates and moderating factors for cancer‐related post‐traumatic stress disorder. Psycho‐Oncology. 2015;24(4):371-81.
[4]Cordova MJ, Riba MB, Spiegel D. Post-traumatic stress disorder and cancer. The Lancet Psychiatry. 2017;4(4):330-8.
[5]Leano A, Korman MB, Goldberg L, Ellis J. Are we missing PTSD in our patients with cancer? Part I. Canadian Oncology Nursing Journal. 2019;29(2):141.
[6]Vazquez D, Rosenberg S, Gelber S, Ruddy KJ, Morgan E, Recklitis C, et al. Posttraumatic stress in breast cancer survivors diagnosed at a young age. Psycho‐Oncology. 2020;29(8):1312-20.
[7]De Padova S, Grassi L, Vagheggini A, Belvederi Murri M, Folesani F, Rossi L, et al. Post‐traumatic stress symptoms in long‐term disease‐free cancer survivors and their family caregivers. Cancer medicine.2021;10(12):3974-85.

Florina Pop activează de peste 10 ani ca psiholog clinician principal la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuță“. Are cursuri de formare în domeniul psihologiei clinice, psihoterapiei cognitiv-comportamentale și psiho-oncologiei. Pasionată de psiho-oncologie și dedicată în totalitate acestui domeniu, consideră că intervenția psihologică eficientă este îmbinarea dintre „știință și artă“. Crede cu tărie în faptul că „Stradivariusul“ practicii psiho-oncologului este propriul sine al psihologului. Grija pentru acest „instrument“ merită să fie una permanentă și crede că se încheie odată cu viața fiecăruia dintre noi.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0