Ceea ce nu s-a întâmplat în copilărie poate avea un impact la fel de mare asupra noastră ca ceea ce s-a întâmplat. Dr. Jonice Webb, psiholog clinician, a realizat acum 12 ani că simptome care erau asociate cu depresia, problemele din căsnicie, anxietatea sau furia erau, de fapt, semne greșit etichetate ale Neglijării Emoționale din Copilărie (NEC), un termen pe care l-a lansat în prima carte scrisă vreodată pe acest subiect, Drama neglijării emoționale din copilărie, și care a schimbat paradigma pentru psihologi și public, deopotrivă.
A doua carte scrisă de Jonice Webb pe acest subiect, Vindecarea neglijării emoționale din copilărie, apărută recent la editura Pagina de Psihologie, le oferă tuturor celor care au purtat cu ei, fără să știe, povara neglijării emoționale din copilărie, șansa de a forma conexiuni profunde și autentice.
A fost o adevărată plăcere să vorbesc cu dr. Jonice Webb în această lună la #InterviurileSimonei.
Suntem condamnați, inevitabil, să fim neglijați emoțional în copilărie, în ciuda intențiilor bune pe care le au părinții noștri?
Nu, chiar deloc! De fapt, copiii sunt rezilienți. Iar părinții nu trebuie să răspundă absolut de fiecare dată nevoilor lor emoționale, și nici măcar nu trebuie să facă o treabă extraordinară. Tot ce trebuie să facă este să răspundă suficient acestor nevoi ale copilului lor.
Fiecare copil se naște cu un anumit prag de nevoi emoționale. Și pentru cei mai mulți copii acest prag nu este înalt. Este vorba doar despre anumite nevoi specifice, pe care ei le au, iar dacă părinții lor le împlinesc aceste nevoi, totul va fi bine. Dar dacă părinții nu acoperă aceste minime nevoi, asta poate deschide calea neglijării emoționale și a consecințelor pe termen lung.
Ce se întâmplă în familiile în care există mai mulți copii? Cât contează personalitatea copilului, în această privință? Unii copii sunt, din fire, mai reținuți în a-și exprima sentimentele, ceea ce înseamnă că părinții riscă mai mult să îi neglijeze emoțional. Ai aceiași părinți, dar unul dintre copii se poate simți neglijat emoțional, celălalt nu.
Asta se întâmplă foarte des, din mai multe motive. Poate avea legătură cu faptul că unul dintre copii seamănă mai mult cu unul dintre părinți, și atunci va primi mai mult atenția acestuia, dar nu și a celuilalt părinte. Sexul copilului poate influența și el modul în care părinții răspund nevoilor acestuia. Poate fi vorba și despre faptul că părinții au vârste diferite și se află în etape diferite în relația lor, atunci când apar copiii. Pe de altă parte, așa cum spuneam, copiii se nasc cu praguri de nevoi emoționale diferite, iar pentru unul acest prag poate fi atins, pentru că nu este prea înalt, pentru celălalt nu.
În „Vindecarea neglijării emoționale din copilărie“ descrii cinci moduri în care copiii neglijați emoționali, deveniți adulți, își aleg partenerii. Dintre aceste scenarii, pe care îl recunoști cel mai des în cabinet?
Atracția pentru un partener care a fost, la rândul lui, neglijat emoțional. Asta se întâmplă pentru că atunci când ai crescut cu sentimentele fiindu-ți ignorate și cu părinți care nu au răspuns suficient emoțional sau nu au vorbit despre sentimente sau nu au putut sau nu au știut să vorbească despre lucrurile care contează, atunci, în mod natural, creierul tău asociază acest lucru cu dragostea: Așa arată iubirea!
Relația aceasta pe care o ai cu părinții tăi devine definiția ta de iubire. Și atunci când crești, atragi persoana care îți oferă acest tip de iubire. De aceea, foarte mulți dintre cei care au fost neglijați emoțional ajung să fie atrași de parteneri la fel de deconectați de propriile sentimente, care au crescut la fel și care nu se simt confortabil să vorbească despre sentimente. Și așa se ajunge în căsnicii în care niciunul dintre parteneri nu știe cum să gestioneze sentimentele sau să vorbească despre asta.
În cartea ta descrii modul în care te poți simți gol pe dinăuntru sau deconectat de partener atunci când ești într-o relație afectată de neglijarea emoțională din copilărie. Care sunt, de obicei, evenimentele trigger care te fac să conștientizezi că nu îți este bine în relație?
Sunt foarte mult variante. Exemplul pe care îl folosesc în carte este cazul în care unul dintre parteneri descoperă că are o problemă gravă de sănătate.
Cazul Oscar și Olive.
Da! Ar putea fi ceva asemănător. Un moment în care ai cu adevărat nevoie de partenerul tău la nivel emoțional și îți dai seama că el nu este acolo pentru tine. Simți asta, dar nu înțelegi ce se întâmplă, ce lipsește și asta poate crea o stare de confuzie. Când ai fost neglijat emoțional și ești căsătorit cu un partener care a fost, de asemenea, neglijat emoțional, asta se simte ca și când ați fi două planete care se învârt în jurul propriei axe și ale căror orbite nu se întâlnesc niciodată. Și asta te poate face să te simți singur. Mai ales dacă observi alte cupluri care sunt conectate emoțional și realizezi:Noi nu avem asta. Lipsește ceva! Care este ingredientul lipsă?
Foștii copii neglijați emoționali, deveniți adulți, își blochează cu totul sentimentele și abilitatea de a simți – explici în carte. De ce Oscar nu se simte susținut de către soția lui, dar simte, totuși, sprijinul emoțional din partea surorii lui?
Când ai o mare provocare în viață – și pentru Oscar aceasta a fost cancerul – ești foarte vulnerabil emoțional. Iar pentru oamenii care au crescut cu ziduri emoționale din cauza neglijării din copilărie și care trec printr-o dramă, aceste ziduri cad. Pentru că acela este momentul în care ești cel mai vulnerabil și în care te simți neajutorat și te lași să simți asta.
Sunt crăpături în zid prin care se poate strecura cineva apropiat.
Da, dându-ți ceva de care ți-a fost foame toată viața ta, fără să știi măcar: sprijinul emoțional.
Unul dintre lucrurile despre care vorbești în carte este lipsa de disciplină, ca semn al neglijării emoționale din copilărie. Mulți oameni procrastinează sau nu sunt suficient de disciplinați să urmeze un regim sau să meargă la sală și se învinovățesc, considerându-se lipsiți de voință. Ne poți explica puțin cum se văd lucrurile din perspectiva NEC?
Părinții care își neglijează emoțional copiii nu răspund nevoii acestora de a avea structură și reguli: Fă-ți temele înainte să mergi la joacă! Mergi la culcare în fiecare seară la 8 sau la 9! Nu pleca de la masă până nu ai mâncat măcar 3 înghițituri! – sau orice astfel de reguli. Când părinții ne oferă acest tip de structură, o internalizăm, și vocea aceea care spune: Nu te duce să mănânci până nu ai terminat treaba! devine parte din noi.
Dar când nu ai parte de astfel de reguli copil fiind, nu internalizezi această structură, această disciplină, iar ca adult, te lupți să o cauți. S-ar putea să nu ai nicio idee că era ceva ce ar fi trebuit să primești de la părinții tăi. Și atunci, te întrebi și îți spui: Ce e în neregulă cu mine? Sunt leneș. Nu sunt suficient de motivat! Te învinovățești, dar drumul acesta nu duce nicăieri și nu te ajută.
Cum corectezi acest „defect“? Care ar fi primul pas?
Spre auto-disciplină? Primul pas este să scoți auto-învinovățirea din ecuație și să realizezi că nu ești defect, este vorba despre ceva ce nu ai primit în copilărie de la părinții tăi, dar îți poți oferi acum singur, ca adult.
Odată ce renunți la vină și la furia îndreptată asupra ta, asta te eliberează și nu te mai simți presat atunci când începi să dezvolți acea voce interioară de care nu ai avut parte când ai crescut, și găsești moduri de a te disciplina și a te trage la răspundere.
Atunci când lucrezi cu cupluri afectate de neglijarea emoțională din copilărie îi simți pe parteneri ca pe doi magneți care se resping – explici în carte. Cum inversezi polii lor în terapie?
℗PUBLICITATE
Este un întreg proces, desigur, nu este vorba despre un singur lucru care rezolvă problema. Primul pas este să îndepărtăm rușinea și vina, pentru că ceea ce trebuie să înțelegem despre NEC și modul în care ne afectează este că nimeni nu alege să aibă asta și nimeni un alege să dea asta mai departe. Chiar nu este vina nimănui! Și, de obicei, partenerii din cuplu sunt foarte furioși unul pe celălalt pentru tot ceea ce nu au gestionat, pentru toate lucrurile despre care nu au vorbit în căsnicie.
Așa că, mai întâi, încerc să îi ajut să înțeleagă de ce nu au putut să vorbească despre aceste lucruri și de ce se simt atât de departe unul de altul, și îi ajut să scoată vinovăția și învinovățirea de sine din educație (de obicei, se acuză unul pe altul).
Iar un al doilea pas este să îi învăț acele abilități și să le ofer acele instrumente care să îi ajute să recunoască emoțiile pe care le au, ce simt și cum să pună asta în cuvinte pe care partenerii lor le pot înțelege și procesa. Sunt lucruri pe care oricine le poate învăța. Durează ceva, în funcție de cât de severă a fost neglijarea emoțională din copilărie. De obicei, în cabinet invit cuplurile să poarte aceste discuții, ca să pot interveni la nevoie, spunându-le: Stop, ai spus asta într-un mod în care partenerul tău nu te poate auzi cu adevărat sau Pari furios, dar nu spui că ești furios, astfel încât ei să înțeleagă aceste instrumente și să le folosească acasă.
Există și aspecte pozitive legate de neglijarea emoțională din copilărie? Dezvolți, poate, abilități pe care nu le-ai fi avut altfel și care îți sunt de folos în viață?
Există mai multe aspecte pozitive – mă bucur că mă întrebi asta! Unul ar fi că a crește neglijat emoțional nu este o boală mintală, nu este o disfuncție a creierului sau un dezechilibru chimic, este doar lipsa a ceva în copilărie, ceva ce acum îți poți oferi singur. Este un lucru ușor de schimbat și care răspunde la demersurile de vindecare. Asta pot spune ca specialist care a tratat sute sau poate chiar mii de oameni până acum.
Un alt lucru pe care vreau să îl menționez este că oamenii care au crescut fiind neglijați emoțional tind să aibă în comun mai multe trăsături pozitive, și chiar am scris pe blog despre asta, într-un post care a devenit viral. Este important să realizăm că atunci când crești fiind neglijat emoțional tinzi să fii foarte competent. Oamenii care suferă de NEC sunt capabili, pentru că a fost nevoie să se bazeze doar pe ei când erau copii. Așadar, au învățat cum să se descurce, cum să se prezinte în fața lumii și cum să fie ceea ce oamenii au nevoie de la ei să fie. Asta face ca oamenii care au fost neglijați emoțional în copilărie să fie, în general, plăcuți de către ceilalți. Din păcate, ei nu simt întotdeauna asta sau nu pot accepta acest lucru, dar chiar este un punct forte al lor.
Pe de altă parte, oamenii care au crescut fiind neglijați emoțional sunt capabili să fie flexibili, să se lase în voia lucrurilor, pentru că au fost nevoiți să facă asta copii fiind. Nimeni nu i-a întrebat ce vor, de ce au nevoie? Și atunci, au învățat să se gestioneze singuri și să facă față la multe situații, așa că se vor descurca foarte bine în contexte dificile, un lucru apreciat de către ceilalți.
Într-un alt caz pe care îl descrii în carte, May zâmbește mereu. Este o armă de auto-apărare, explici: atunci când zâmbești, nu pui probleme și nu te întreabă nimeni cum te simți. Ce alte arme de apărare folosesc, fără să știe, cei care au fost afectați de neglijarea emoțională din copilărie?
Fiecare mecanism de apărare vine din acele ziduri pe care le ridici atunci când crești având sentimente cărora nu le răspunde nimeni. Atunci când îți blochezi emoțiile, zâmbetul ține emoțional oamenii la distanță, spunând: Sunt fericit, sunt bine!
Dar poți să ții la distanță oamenii și nevorbind despre emoții sau despre tine. Mulți dintre oamenii care au fost neglijați emoțional păstrează discuția centrată pe cealaltă persoană, îl pun pe celălalt să vorbească și, deși asta ar putea fi considerat un aspect pozitiv – pentru că vorbeam mai devreme despre asta – este, în același timp, un lucru care te împiedică să fii sau să te simți vulnerabil. Relațiile tale ajung să fie prea mult despre ceilalți și insuficient despre tine. Un alt mod în care oamenii neglijați emoțional se protejează este fiind mereu ceea ce ei cred că ceilalți au nevoie ca ei să fie.
Să se modeleze…
Da, să te modelezi la situații și la oamenii cu care ești. Ceea ce, din nou, poate fi un punct forte, dar, din păcate, nefiind conectat la tine, nu poți fi cine ești cu adevărat, iar asta poate fi extrem de obositor. De aceea, mulți oameni care au fost neglijați emoțional în copilărie obosesc în preajma altor oameni și au nevoie des să-și încarce bateriile. Ei tind să evite oamenii și întrunirile sociale.
În prima ta carte ai publicat o listă cu sute de cuvinte descriind emoții și senzații. Asta mi-a amintit de ceva ce o psihologă mi-a spus recent: că în cei 10 ani de lucru cu Somatic Experiencing a observat că mulți dintre clienții ei nu puteau numi propriile emoții. În medie, câte emoții crezi că recunoaștem?
Depinde dacă am crescut fiind neglijați emoțional sau nu. Când nu ai crescut cu NEC, iar cuvintele care exprimă emoții au fost folosite în casă, recunoști mai multe nuanțe de emoții și poți vorbi despre ele, iar atunci creierul le etichetează și, cel mai probabil, vocabularul tău emoțional este mai bogat. Dar la oamenii neglijați emoțional, cărora nu li s-a prezentat această bogăție de emoții și care cred, poate, că emoțiile sunt prostești, sunt rele, inutile sau sunt ceva de care trebuie să ne rușinăm, la ei, această parte a creierului nu s-a dezvoltat suficient, așa că nu pot asimila aceste cuvinte. Mulți dintre oamenii neglijați emoțional în copilărie folosesc un singur cuvânt, iar acesta poate fi anxios sau stresat.
Mai degrabă categorii decât emoții, propriu-zise.
Exact! Poate fi vorba despre o singură categorie, chiar, și de multe spun în cabinet: Ți-ai pus toate sentimentele într-o singură găleată și nu toate ar trebui să fie acolo. Ai acolo o tocăniță întreagă de emoții și te comporți ca și când ar fi vorba despre una singură. Unii oameni descriu ceea ce simt în doar trei cuvinte: furios, trist, bucuros.
Cum poate un părinte preocupat, se presupune, de sănătatea emoțională a copilului său să prevină NEC?
Îmi place întrebarea aceasta, pentru că unul dintre scopurile mele atunci când am scris aceste două cărți a fost să ajut cât mai mulți copii să crească având părinți care răspund nevoilor lor emoționale. Un lucru pe care îl spun părinților este că în mod natural, noi ne creștem copiii așa cum am fost noi crescuți. Aceasta este o „setare din fabrică“, ne naștem cu ea. Și lucrurile se schimbă doar dacă le schimbăm noi și luăm decizia conștientă de a face ceva diferit.
Neglijarea emoțională nu este vina părinților, ei fac doar ceea ce au fost învățați, fără să realizeze că ar putea face ceva diferit. Așa că este foarte important ca părinții să nu intre într-un joc al rușinii sau al auto-învinovățirii.
Cel mai important lucru pe care îl poate face un părinte, pentru început, este să își vindece propria neglijare emoțională din copilărie, să lucreze cu sine. Pentru că este greu să vezi emoțiile copilului tău dacă nu le poți recunoaște pe ale tale și este greu să vorbești despre emoțiile copilului și să îl ajuți să le recunoască, să stea cu ele, să își accepte emoțiile, dacă nu poți face mai întâi tu asta. Vindecă-te pe tine mai întâi ‒ asta le spun mereu părinților.
În al doilea rând, crește-ți propriul vocabular emoțional, astfel încât să folosești limbajul emoțiilor cu copilul tău, și observă-ți copilul și cunoaște-l cu adevărat. Iar dacă ai trei sau patru copii, ține minte că emoțional, fiecare este diferit. Să-ți cunoști copilul la nivel emoțional este cu adevărat cheia.
Și un ultim lucru pe care aș vrea să îl subliniez este că părinții se agață prea tare de comportamentul copilului, așa că eu le spun: În loc să te concentrezi pe comportament, îndreaptă-ți atenția asupra sentimentelor care au cauzat acel comportament, pentru că toate acțiunile sunt rezultatul emoțiilor.
Toate aceste lucruri pot preveni neglijarea emoțională.
Care consideri că este instrumentul cel mai puternic pe care îl avem la îndemână și care ne ajută să ne umplem rezervorul și să nu mai funcționăm pe gol, emoțional?
Să acordăm întotdeauna atenție sentimentelor noastre, să le luăm în considerare și să le gestionăm.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
