Recent, am avut ocazia de a participa – alături de alți psihiatri de copii și adolescenți din Europa – la Școala de Psiho-Neuro-Farmacologie, organizată anual de ECNP (European College of Neuropsychopharmacology), la Veneția. ECNP este cea mai mare asociație europeană independentă de cercetători, scopul său fiind studierea și tratarea tulburărilor mentale. Vă puteți ușor imagina entuziasmul ce m-a cuprins, odată ce am fost acceptată să particip, și pot spune acum, după ce s-a încheiat, că a fost o experiență unică (mai ales că nu poți participa decât o dată în viață).
Să aduni 40 de tineri medici din Europa, ei provenind din sisteme diferite de formare, cu specializări și experiențe profesionale diverse, și să creezi, până în finalul unei săptămâni, o comunitate de oameni ce împărtășesc valori și interese comune, în cadrul căreia se încurajează schimbul de informație de la o generație la alta, dar și în cadrul aceleași generații, aș zice că e un scop nobil, mai ales dacă obiectivul final este inducerea unei schimbări în modul de gândire al actului medical, ce se va propaga în mediul, țara, sistemul din care aceștia provin.
A investi în cunoștințele noilor generații presupune modificarea modului de gândire, iar președintele asociației – psihiatrul spaniol Celso Arango (un cercetător cunoscut în domeniul schizofreniei) – susținea în cadrul unor discuții, citându-l pe Darwin, că „nu cea mai puternică și nici cea mai inteligentă specie supraviețuiește, ci specia cea mai adaptabilă la schimbare“. Iar noi reprezentam schimbarea.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Ca dovadă că oamenii își cunoșteau bine auditoriul – și știau ce se întâmplă atunci aceștia zăresc, prin ferestrele sălii de curs, soarele răsărind și luminând coloritul clădirilor din Veneția și cum acest lucru va face ca atenția să „zboare“, și ea, pe fereastră, cu riscul de a pierde publicul – au recurs la un artificiu, și anume: ne-au „sechestrat“, cu acordul nostru, pe o insulă, cunoscută pentru sanatoriile sale încă din perioada Republicii Venețiene și aflată la numai 10 minute distanță (cu barca) de Veneția. Cu alte cuvinte, blocat pe o insulă cu oameni de la care ai doar de învățat, ale căror articole le citești sau pentru care ai cea mare admirație nu poate fi decât „visul profesional“ al oricărui tânăr, un pic „tocilar“ și aflat la început de carieră – fapt vizibil, de altfel, în comunitatea de participanți, care era atât de interesată și avidă de întrebări, încât de cele mai multe ori discuțiile continuau inclusiv în timpul pauzelor, când grupul de experți era asaltat cu diferite problematici.
Realizând o scurtă trecere în revistă a principalelor idei reținute în cadrul școlii, aș menționa:
➢ Prima linie de tratament, atunci când vine vorba de tulburări mentale, este prevenția prin promovarea unor politici de sănătate publică mentală. De ce și cum se face acest lucru? Sigur ați auzit de principiul „a preveni este mai ieftin decât a trata“. Exemplul ce îmi vine în minte a fost dat de expertul în suicidalitate și comportament suicidar la adolescenți, Gil Zalsman, care explica felul cum, în America, s-a redus dramatic numărul persoanelor ce recurgeau la suicid prin aruncarea de pe Golden Bridge. Așadar, ce au făcut? Mai întâi, au observat retrospectiv că majoritatea sinuciderilor se întâmplau pe o singură parte a podului, așa că au recurs la instalarea unei plase de protecție doar pe acea parte a podului și au adăugat telefoane publice cu acces direct și gratuit la linia antisuicid, lângă care au montat panouri informative cu numărul la care pot suna. Mecanismul de funcționare al prevenției era acesta: amânare sau posibil, răzgândire (datorită accesului la ajutor specializat). Așadar, „a vorbi despre suicid cu adolescenții nu înseamnă să crești suicidalitatea, ci să accepți că ea există deja acolo ca ideație, la marea majoritate a populației adolescentine, dar că puțini dintre ei trec și la fapte. A vorbi despre suicid înseamnă a căuta în mod activ care sunt persoanele aflate la risc, pentru a putea interveni la timp.“
Prevenția în comunitate presupune: psihoeducație încă din grădiniță, cu rolul de reducere a stigmei asociate bolilor mentale; existența unor centre comunitare de sănătate mentală; programe de intervenție aplicate de specialiști în școli, în vederea reducerii bullying-ului; cursuri de educație parentală ce includ nu doar puericultură, ci și susținerea și dezvoltarea abilităților emoționale la copil, dar și la părinte; grupuri de susținere pentru părinți și copii etc.
➢ A doua linie de tratament: psihoterapie individuală suportivă; psihoterapie cognitiv-comportamentală pentru anxietate și depresie; psihoterapie sistemică de familie, în special în tulburările de conduită și tulburările alimentare; training parental în tulburările de neurodezvoltare (precum autism, ADHD și întârzierea mentală); terapia comportamentală individualizată – ABA pentru tulburarea de spectru autist; terapia dialectic comportamentală pentru tulburarea de personalitate borderline.
➢ Tratamentul farmacologic este ultima linie terapeutică – rezervată formelor severe de boală, încă de la început sau dacă nimic din cele de mai sus nu funcționează și/sau nu sunt disponibile ca programe de intervenție. În momentul de față, medicația psihotropă este simptomatică și majoritatea studiilor de evaluare a eficienței sale sunt efectuate pe loturi de adulți, așa cum e și normal. Dar ceea ce s-a subliniat în cadrul școlii, în mod repetat, este că un creier de adult este foarte diferit de un creier de copil, aflat în plină maturare cerebrală. „Copii nu sunt adulți în miniatură.“ Abia în ultimii 10-20 de ani, noi am creat mijloacele imagistice prin care să putem investiga diferențele. Dar încă nu știm sau înțelegem totul. Așa se explică de ce anumite medicamente, extrem de eficiente pentru managmentul tulburărilor mentale la adulți, nu funcționează similar la copii, existând posibilitatea ca structurile cerebrale și receptoriale asupra cărora acționează, în mod normal, medicamentul respectiv să nu fie încă suficient dezvoltate la copii.
Unul dintre principiile de bază promovate în cadrul școlii, referitor la tratamentul farmacologic este implicarea familiei și adolescentului în alegerea medicamentului și, implicit, în procesul terapeutic – prin informare corectă cu privire la scopul, mecanismul de acțiune, simptomele țintite, dar și cu privire la efectele adverse posibile, precum și la alte opțiuni terapeutice care există. Cheia fiind crearea unei relații de încredere medic-pacient, în care cei doi sunt parteneri în ceea ce se numește manegementul pe termen lung și adecvat al tulburărilor mentale.
℗PUBLICITATE
Al doilea principiu se referă la tratamentul preferabil unic, nu polifarmacologic (existând un risc crescut de interacțiuni medicamentoase cu efecte adverse cumulate) și, bineînțeles, în doze corecte.
➢ Există o dorință de schimbare de paradigmă în ceea ce privește abordarea terapeutică a tulburărilor mentale, deoarece se știe deja de modelul bio-psiho-social al bolii – ce implică vulnerabilitate genetică, influența mediului advers și suportul social. Astfel, s-a vorbit de terapie genică în tulburarea de spectru autist (TSA), de etiologia neuroinflamatorie a tulburărilor de neurodezvoltare, abordarea terapeutică individualizată receptorial, precum și despre biomarkeri asociați cu tulburările mentale. Scopul fiind acela de a identifica timpuriu și a permite intervenția precoce asupra mecanismelor disfuncționale implicate în etiologie, înainte de apariția simptomelor, când este deja considerat a fi prea târziu.
În lumea medicinei bazate pe dovezi, preocuparea pentru siguranța și îndeplinirea nevoilor populației pediatrice cu tulburări mentale este cercetată în cadrul unor studii multicentrice care evaluează și monitorizează efectele pe termen lung ale medicației psihiatrice în rândul acestei populației. Asemenea studii sunt finanțate de Uniunea Europeană, al cărei scop este transformarea informației în politici de sănătate publică.
Un exercițiu interesant de gândire a fost dezbaterea despre cum și dacă accesul la tehnologie va schimba paradigma de abordarea terapeutică pentru tulburările mentale cu debut în copilărie și adolescență?
Argumentele PRO au fost legate de:
• accesul la tehnologii (telefon, internet etc.) chiar și în zonele mai puțin accesibile, unde nu există spitale, unde sunt medici puțini și nu ai servicii comunitare dezvoltate;
• dezvoltarea programelor de intervenție psihoterapeutică online;
• aplicațiile pentru mobil de monitorizare în timp real a efectelor adverse ale medicației sau de monitorizare a diverșilor parametri biologici (somn, tensiune arterială, puls, glicemie etc.);
• medicația antipsihotică cu sensor de ingestie (activat la contactul cu sucul gastric), recent aprobată de FDA în SUA, pentru adulții diagnosticați cu schizofrenie.
Argumentele CONTRA:
• absența unei relații terapeutice în cadrul programelor online de terapie;
• doar pentru există informație, nu înseamnă că știm și ce înseamnă ea sau cum este folosită de companiile ce dezvoltă aplicațiile;
• cine face și pe baza a ce se creează algoritmul de evaluare din cadrul programelor;
• lipsa dovezilor științifice pe care se bazează programele.
În încheiere, aș dori să vă povestesc anecdotic cum, în timpul unuia dintre seminare, unul dintre colegii din Marea Britanie, un medic psihiatru de copii și adolescenți, ne-a prezentat un caz dificil. Deja intervenise pe toate palierele – psihoeducație, consiliere și psihoterapie individuală, terapie de familie, tratament medicamentos, intervenție în școală, servicii sociale ce implicau și intervenții psihologice la domiciliul familiei (facilitate de un psiholog desemnat cazului). Ei bine, toți acești profesioniști în sănătate mentală s-au întâlnit, timp de câteva luni, pentru a discuta împreună fațetele cazului, în vederea luării celei mai bune decizii terapeutice pentru pacient. Am spus „anecdoctic“, pentru că – la sfârșitul prezentării – întrebarea colegului din Marea Britanie a fost: „Ce se mai putea face?“ „Terapie comunitară“, a fost răspunsul venit după o lungă tăcere. Așadar, abordarea terapeutică a tulburărilor mentale cu debut în copilărie și adolescență urmează principiul „Este nevoie de un sat întreg, pentru a crește un copil“, iar acest lucru presupune o echipă multidisciplinară, cu medic psihiatru, neurolog, genetician, psiholog, psihoterapeut, asistent social comunitar, profesor, logoped, familie, prieteni, cățel plus… oricine sau orice factor suficient de implicat sau important și prezent în viața copilului. De toate acestea e nevoie, pentru a genera schimbarea.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
