Într-una dintre cărțile de referință ale psihologiei dezvoltării românești, Ana Muntean (2009, p. 215) menționa că între 6 și 8 ani, copilul începe să distingă între corp și spirit și să înțeleagă natura subiectivă a sinelui. Începe să înțeleagă că fiecare este diferit, nu doar datorită aspectului fizic, ci și pentru că are sentimente și idei diferite. Poate atribui o importanță specifică diverselor componente fizice și psihice ale sinelui. E momentul când devine evidentă stima de sine. Copilul se mândrește cu anumite calități care-i aduc succes și recunoaștere din partea celorlalți.
Sentimentul calităților pe care le deține, al capacităților și competențelor determină stima sau respectul de sine. Dezvoltarea sinelui este favorizată de atașamentul pozitiv și e distorsionată de un atașament anxios ori sărac. Copilul care învață să aibă încredere în cel ce îl îngrijește învață să aibă încredere în sine, să se accepte pe sine.
Respectul de sine este important pentru că reprezintă o calitate perseverentă în timp. O fetiță care la vârsta preșcolară are un sentiment al valorii sale va deveni un adult cu o bună stimă de sine, va fi capabilă să își asume responsabilități și va deveni o mamă ce își va respecta copilul.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Trei factori importanți în construirea stimei de sine
Practica parentală
Un prim factor ce contribuie la construirea stimei de sine este practica parentală, modul în care părinții își văd și își îngrijesc copii. „Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în capacitățile lor au, de regulă, părinți cu o bună stimă de sine, toleranți, care definesc clar și ferm limitele. Între aceste limite, copiii pot fi creativi și independenți, având, totodată, sentimentul că sunt protejați. Acești părinți satisfac nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, respectă opiniile acestuia și le iau în considerare la adoptarea deciziilor care privesc familia“. (A. Muntean, 2009, p. 215).
Prin toate aceste schimburi cu cei din jur, cu părinții și familia, în primul rând, copilul își construiește sinele. Respectul de sine se dezvoltă în relație cu aprecierile celorlalți. De aceea, el poate fi pozitiv sau negativ, după cum ceilalți au aprecieri favorabile sau nu față de copil.
Ne dezvoltăm sinele prin internalizarea reacțiilor celorlalți față de noi, reacții comunicate prin priviri, limbaj nonverbal, cuvinte, acțiuni. „Mai mult sau mai puțin inconștient, ne vedem pe noi înșine așa cum credem că ne văd ceilalți care sunt importanți pentru noi și în a căror opinie avem încredere“. (A. Muntean, 2009, p 116)
A. Muntean (apud L. Vîgotski, 1985): „Cultura este cea care sculptează sistemul sinelui prin valori, atitudini, cunoștințe și comportamente învățate în familie și apoi reîntărite de alte medii sociale (școală, loc de muncă, prietenii, profesori, prietene, vecini, familia lărgită)“.
Mediul educațional/școlar
Astfel, ajungem la cel de-al doilea factor important în menținerea stimei de sine a copilului: mediul educațional/școlar.
℗PUBLICITATE
Educatorii știu că acei copii care au respect de sine și o imagine pozitivă obțin rezultate mai bune, achizițiile lor școlare sunt superioare Cei cu o stimă de sine ridicată au rezultate foarte bune și autoaprecierea nu e atât de puternic influențată de feedbackul pozitiv sau negativ al celor din jur. Capacitatea școlară este o importantă componentă a sinelui, a respectului de sine, la vârsta școlară. O bună stimă de sine implică integritate personală și respect pentru ceilalți. De aceea, cred că educatorii/învățătorii trebuie să fie înzestrați cu aptitudini pentru a încuraja copiii să-și dezvolte calitățile și resursele.
Se pot face și exerciții în acest sens, atât în cazul adulților, cât și al copiilor. Un exercițiu ar putea fi să numărăm zece calități pe care le avem și să le punem pe o listă pe care să o citim zilnic. Dacă nu reușim să le conștientizăm, putem ruga prietenii apropiați să spună fiecare câte o calitate-două și să le adunăm cu ale noastre. De asemenea, mai putem face o listă cu propriile reușite, nu doar cu cele foarte mari, ci și cu cele mici, toate sunt importante. Cred că este un bun exercițiu de a ne reaminti zilnic cât de valoroși suntem, când ne simțim lipsiți de speranță.
Însă, cred că uneori, în educația dată acasă, cât și la școală, privind stima de sine, apare o capcană! Copiii sunt învățați că sunt persoane bune, valoroase, în funcție de rezultatele și comportamentele pe care le au. Și ajung să facă această asociere: când am rezultate bune, când sunt apreciat comportamental de alții, înseamnă că sunt o persoană valoroasă și am o stimă de sine pozitivă. Însă, să nu uităm că nu stima de sine este elementul fundamental, ci acceptarea necondiționată a propriei persoane! Altfel spus, tu ca persoană ești valoroasă prin simplul fapt că exiști, nu prin ceea ce faci – asta este cel mai important mesaj de transmis copiilor noștri. Ca persoană, copil sau adult, nu trebuie să te evaluezi în sens pozitiv sau negativ, pur și simplu exiști, iar comportamentele tale sunt bune sau rele, nu tu ca persoană. Este o inversare logică. Simplul fapt că exist înseamnă că trebuie să mă accept în această lume într-o manieră necondiționată și să evaluez comportamentele pe care le am. Dacă îi învățăm pe copii că valoarea lor depinde de performanțe, iar acum se cred buni și deștepți, fiindcă au luat o notă mare, când vor lua o notă mică, vor spune că sunt incapabili. Așadar, e mai util să gândim în logica acceptării necondiționate − dacă am o notă mare, mă voi simți bine, dacă am o notă mică, voi fi trist, dar nu depresiv și voi spune: eu, ca persoană sunt la fel de importantă ca atunci când am luat o notă mare, doar că acum comportamentul meu a fost slab, trebuie să mă pregătesc mai bine data viitoare!
Cu toții trebuie să fim realiști: avem atât calități, cât și defecte, așa suntem toți pe lume, dar tocmai asta ne face unici și speciali. Trebuie să avem încredere în calitățile noastre, pentru că ele sunt resursele ce ne ajută să ne dezvoltăm. „A avea respect sau stimă de sine înseamnă a avea conștiința forțelor și a slăbiciunilor proprii, a te accepta sub aspectele cele mai intime și mai prețioase. Aceasta înseamnă asumarea unor responsabilități, afirmarea, știința de a răspunde nevoilor personale, de a avea scopuri și de a găsi mijloacele pentru a le atinge.“, explică Ana Muntean (2009, p. 215).
Socializarea
Al treilea factor important pentru menținerea stimei de sine este socializarea. „Clasa de elevi are un aport deosebit în procesul de socializare. Buna integrare în sânul său asigură individului confort psihologic. Relațiile armonioase cu ceilalți conduc la o stimă de sine ridicată, la dorința de a coopera și contribuie la creșterea nivelului de aspirație, în vreme ce izolarea corelează cu anxietatea, slaba stimă de sine, sentimentele ostile față de colegi, comportamentul agresiv, atitudinile negative față de școală“, explică Laura Goran Băzărea (2010, p. 137). Cercetările arată că o bună stimă de sine previne eșecul școlar, anumite dificultăți de învățare, delincvența, abuzul de droguri și substanțe și suicidul. În plus, conform A. Muntean (2009), susținerea copiilor, de mici, în dezvoltarea respectului față de sine îi va ajuta și în dezvoltarea abilității de a munci. Ei vor deveni persoane cu inițiativă și harnice, deoarece munca le va oferi o valoare socială.
În concluzie, este important să-i ajutăm pe copii să își crească stima de sine și să se simtă valoroși și demni de iubit. Pentru că fără aceasta, copiii vor avea o relație defectuoasă cu ei înșiși, o relație în care se vor sabota în permanență, fără măcar să conștientizeze că gândurile autocritice dobândite le afectează starea de bine.
Referințe bibliografice:
● Goran, Băzărea, L. (2010), Introducere în psihologia educației, București, Editura Fundației România de Mâine
● Muntean, A. (2009), Psihologia dezvoltării umane, Iași, Editura Polirom
● Vîgotski, L.S. (1985), Pensée et language, Editions Sociales, Paris
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
