skip to Main Content
Eu îmi Fac Partea Mea – Fiecare Este Responsabil Pentru Partea Sa

Eu îmi fac partea mea – fiecare este responsabil pentru partea sa

De la începutul anului, o parte dintre activitățile mele s-au învârtit în jurul implementării la clasă a conceptului de mindfulness. Am găsit resurse minunate privind activitățile care pot fi făcute cu copiii, dar m-am aplecat și asupra stării de spirit a cadrelor didactice, iar de curând am susținut pentru profesori un workshop la care mă tot gândesc. Am fost tare impresionată de dedicarea cu care își fac această meserie, în pofida dificultăților pe care le întâmpină (și asupra cărora nu voi insista aici). Însă am cunoscut și oameni care se simțeau neputincioși, care nu mai găseau resursele interioare pentru a încerca noi tehnici de predare sau noi abordări ale materiei și mai ales care considerau că nu mai există nicio speranță pentru unii „copii-problemă“ – iar acest lucru m-a întristat.

Cu această ocazie, mi-am adus aminte de o poveste care pe mine m-a ajutat de multe ori să-mi regăsesc motivația în momentele dificile, în momentele în care mă îndoiam de mine sau când îmi era foarte greu și tendința mea era aceea de a renunța și de a alege calea cea „ușoară“ – să fug ori să ridic din umeri și să las brațele jos.

Nu cunosc originea poveștii, dar pentru mine este o pildă cu mare impact, așadar am tot povestit-o în diverse contexte, inclusiv în perioada electorală, pentru a susține ideea că fiecare vot contează.

Povestea spune așa: „Era odată o pădure luxuriantă, cu copaci minunați, verzi, cu coroane dese și pline de flori și fructe, care se întindeau de-a lungul unui râu. Animalele trăiau fericite și liniștite, bucurându-se de tot ce le ofereau apa și pădurea. Când… într-o bună zi, a izbucnit o furtună teribilă, iar un fulger a lovit un copac bătrân, care a luat foc. În scurt timp, focul s-a răspândit, înghițind din ce în ce mai mult din pădure. Animalele nu știau ce să facă. Înfricoșate și neputincioase, alergau în toate direcțiile încercând să se salveze, pe ele și bunurile lor. În toată acea vâltoare, Maimuța o văzu pe Rândunică – aceasta făcea drumuri dus-întors de la râu în pădure, cărând apă în cioc și stropind flăcările. Maimuța strigă către Rândunică: «Ce faci? Ești nebună!!! Salvează-te! Nu poți stinge acest incendiu cu stropii de apă pe care îi cari în ciocul tău minuscul.» Rândunica continuă să facă același lucru fără să se oprească și îi spuse Maimuței: «Eu îmi fac partea mea!»

În mintea mea, povestea e valabilă și în ceea ce-i privește pe profesorii cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului: „Fiecare dintre noi face tot ce poate și e bine să facem ceea ce ne pricepem să facem. Mie îmi place să susțin workshopuri privind strategiile de parenting bazate pe integrarea cerebrală și o fac cât pot eu de bine! Vouă vă place să predați la clasă și sunt convinsă că o faceți cât puteți voi de bine! La fel proceda și Rândunica din poveste. Este adevărat că singură nu ar fi reușit să stingă incendiul din pădure, dar, poate, cu picăturile ei de apă ar fi putut salva un copac. Iar acest lucru este suficient! Un singur copac, la rândul lui, ar putea da naștere unei noi păduri. Fiecare dintre voi este Rândunica din poveste și își poate face partea sa, iar acest lucru e suficient pentru a influența fie doar și viața unui singur copil!

În general, îmi este tare greu să accept ideea că nu se mai poate face nimic. Iar când vine vorba despre educația copiilor, cu atât mai greu îmi este să accept că nu putem schimba sistemul de învățământ, că nu putem schimba oamenii, că nu există bugete, materiale etc. Mai ales că văd în jurul meu exemple de bune practici (și sunt chiar numeroase). Nu sunt o optimistă incurabilă, însă cred cu tărie că fiecare din noi are capacitatea să schimbe un pic lumea. Iar această poveste e metafora ideală pentru a le spune oamenilor că:
1) fiecare dintre ei are puterea de a face un lucru bun (oricât de neînsemnat ar părea el), în marea de probleme cotidiene;
2) dacă ne lăsăm doborâți de probleme, cu siguranță nimic nu se va schimba; și
3) dacă fiecare își face partea lui, atunci cu siguranță vom ajunge să creăm cu toții o masă critică pentru amorsarea schimbării.

Mi se pare important în această poveste mesajul de încredere pe care îl transmite și aș pune accentul pe comportamentele care pot fi încurajate: asumarea responsabilității personale, puterea exemplului și colaborarea interpersonală (pornind de la ideea că povestea ar putea fi continuată: urmând exemplul Rândunicii, Maimuța și alte animale i se alătură pentru a stinge cât mai multe flăcări).

Nora Neghină

Nora Neghină este președinte și membru fondator al Asociației Mindsight România și expert în modelul de neurobiologie interpersonală dezvoltat de dr. Daniel J. Siegel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută