Perioada Evaluării Naționale este una dintre cele mai tensionate etape din viața unui adolescent și, implicit, din viața părinților. Este momentul în care presiunea performanței, a așteptărilor și a nesiguranței legate de viitor se intersectează cu furtunile emoționale ale vârstei. Mulți părinți simt nevoia să fie ghizi, sprijin și antrenori – toate în același timp.
Din păcate, în această perioadă, comunicarea se poate transforma rapid într-o luptă pentru control, iar conexiunea emoțională poate fi înlocuită de frustrare sau distanțare. Tocmai de aceea, această etapă este o ocazie valoroasă pentru a exersa dialogul conștient, empatia și prezența reală în relația dintre părinte și copil.
Una dintre cele mai provocatoare încercări prin care trece un părinte este aceea de a rămâne curios și deschis către emoțiile intense ale copilului și adolescentului și către comportamentele acestuia.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Pe de-o parte, părinții pot avea răspunsuri conștiente, raționale în fața unei situații de viață sau a unor răspunsuri inconștiente. Cele din urmă sunt modalități de a ne proteja de durere, tipare vechi, demult construite, de a fi în relații și de a răspunde comportamental în fața unor situații de viață. Răspunsurile conștiente necesită efort, transformare și creștere.
Acestea, deși par dificile, fiindcă sunt abordări noi și diferite, sunt eliberatoare de energie și creează punți emoționale cu copiii. Răspunsurile inconștiente pare că sunt mai ușoare, fiindcă urmează calea cunoscută, dar sunt consumatoare de energie și creează ziduri între părinți și copii.
Previziunea cea mai corectă asupra modului în care-ți vei crește copiii este dată de modul în care tu însuți (însăți) ai fost crescut(ă) (Harville Hendrix, Hellen LaKelly Hunt – Dăruiește iubirea care vindecă). Ființele umane au o predilecție către ceea ce le este familiar. Transformarea începe să se întâmple atunci când îți dorești să nu (mai) răspunzi pe pilot automat, repetând lucrurile care ți-au provocat ție durere când erai copil. A fi părinte conștient necesită o muncă grea: am putea spune că este o artă.
Ce poți face pentru a rămâne prezent(ă) în spațiul părinte-adolescent
Ai sentimentul, pentru că „unu și cu unu fac doi“, că-l înțelegi pe „doi“. Dar, pentru a pătrunde cu adevărat natura lui „doi“, trebuie mai întâi să-l înțelegi pe „și“ (Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī). Astfel, atenția cade pe spațiul-dintre părinte și copil și pe relația lor. Este un mod diferit de ceea ce am primit noi sau față de cum privim lucrurile în prezent, încercând tehnici prin care să schimbăm comportamentul copilului prin control, amenințări, rugăminți, pedepse, izolare care ne fac să simțim că suntem copleșiți și care fac ca relația să sufere.
Cum poți răspunde nevoilor emoționale ale adolescentului, în timp ce-i transmiți valorile pe care le consideri importante
Părintele conștient creează echilibru între nevoile adolescentului și ceea ce trebuie să știe acesta. Totul pornește de la conectare. Studiile în domeniul neuroștiințelor susțin că suntem mai deschiși către cooperare și ascultare atunci când ne simțim conectați, adică în siguranță. Un alt factor important este echilibrul între susținere și responsabilizare.
Cu alte cuvinte, vorbim de separarea care se manifestă prin faptul că adolescentul se simte susținut de noi și simte că există și o legătură de siguranță. De exemplu, atunci când închide ușa camerei lui, știind că tu, ca părinte, ești undeva prin casă. Nevoile de bază pe cercurile de siguranță pe care adolescentul le traversează zilnic sunt aceleași ca și în copilărie: alinare, susținere în momente dificile, împărtășirea bucuriei. Pe scurt, adolescentul are nevoie să simtă că ești în continuare baza sigură și refugiul lui.
Pe de altă parte, atunci când tu, ca părinte, îi spui în momente dificile că nu-ți mai pasă ce face, dacă nu se schimbă, sau îl ameninți că nu-l mai susții face ca spațiul dintre voi să fie unul dureros, inconfortabil. Și astfel apare nevoia să se apere.
Există instrumente psihologice utile menținerii spațiului de siguranță cu copilul sau adolescentul?
Da, există. Cele mai puternice și eficiente instrumente pornesc de la ascultarea propriului copil. El ne arată zi de zi de ce anume are nevoie. Dacă întâmpini dificultăți și-ți este greu să ghicești ce nevoi are copilul tău, un dialog intențional ar face ca spațiul dintre voi să fie unul de siguranță.
Dialogul intențional este o formă conștientă de comunicare care pune accent pe ascultare activă, oglindire și empatie. Este o practică relațională care nu urmărește să corecteze sau să convingă, ci să creeze un spațiu sigur în care fiecare parte să se simtă văzută, auzită și înțeleasă. În relația părinte-adolescent, dialogul intențional devine un instrument valoros de reconectare, mai ales în perioade tensionate, precum cea a examenelor, când emoțiile pot umbri sensul real al cuvintelor și nevoia de apropiere.
℗PUBLICITATE
Dialogul intențional te ajută să rămâi și fizic și emoțional lângă copil
Inițiază un dialog: „Ești pregătit să mă asculți? Vreau să povestim despre ceea ce s-a întâmplat!“. (Întreabă ca să verifici disponibilitatea acestuia, nu ca să începi să vorbești imediat).
Pornește cu încrederea că adolescentul are multe de spus, dar greu de pus în cuvinte. Uneori, trăirile tumultuoase pot fi mai ușor exprimate pe o pânză pe care aruncă multe culori sau cățărându-se pe o stâncă decât în cuvinte. Multă răbdare vine din calibrarea ritmului tău cu al lui. Puntea dintre părinți și copii apare atunci când emoțiile dansează împreună.
Astfel, tu ești emițătorul, iar adolescentul – receptorul (această variantă este preferata părinților, dar nu este despre predică, ci despre conectare). Asigură-te că se simte confortabil și ascultă. Este despre tine și ceea ce simți.
Apoi, varianta preferată de adolescent: tu asculți, el împărtășește. Tu, ca receptor, oglindești cuvintele lui (repeți cuvânt cu cuvânt ceea ce a spus el sau trei-cinci cuvinte-cheie, exact cum a spus el). De exemplu, adolescentul spune: „M-am săturat de școală!“. Receptorul, adică părintele, oglindește: „Am auzit că ai spus că te-ai săturat de școală. Am auzit bine? Poți să-mi spui mai multe despre asta?“. Deja ai descifrat codul de acces spre ceea ce este în interior.
Secretul este să-ți păstrezi curiozitatea și deschiderea pentru ceea ce urmează. Ascultă-l, oglindește, iar și iar. Simte cum pășești către el cu fiecare oglindire. Simte confortul dintre voi: dispare amenințarea, apare dialogul.
Dă sens experienței trăite de el: momentul de acceptare, nu de acord. „Are sens să spui că te-ai săturat de școală. Îmi imaginez că simți presiunea adulților, multe cerințe, program încărcat, teste și iar teste. Și asta durează de câteva luni. Și nu prea ai timp liber, pentru tine. Îmi imaginez că simți anxietate și poate frustrare. Asta este ceea ce simți?“. (Verifică cu el ceea ce simte și lasă loc să asculți cum/ce simte el). Aceasta este empatia. Deja ai creat puntea către el. Ești alături de el în momente dificile și simți energia lui „împreună“. Urmează apoi un moment de negociere a activităților de timp liber și sarcini școlare, responsabilități și alegeri personale.
Cum poți rămâne intențional(ă) chiar și în situații stresante
Ți s-a întâmplat să-ți propui să rămâi calm(ă), să respiri lent, ascultând ce are de spus copilul și să te trezești strigând, amenințând și folosind cuvinte multe? Vrei să menții limitele sănătoase, dar intenția se transformă rapid într-o lovitură care asigură explozia emoțională.
Magia acestui echilibru, aparent fragil, se bazează pe blândețea cuvintelor și pe fermitatea acțiunilor. Dacă deja ți se pare greu de atins acest echilibru, probabil lipsește încrederea. Pe de o parte, încrederea în abilitățile tale de părinte mai mare, mai puternic, mai blând și mai înțelept care, în acest moment, face ceea ce consideră că este mai bine. Dacă reflectând la această situație ceva îți arată pierderea echilibrului, atunci caută un adult pentru a putea avea un dialog în care îi împărtășești ceea ce simți, cum gândești și ceea ce ai nevoie. Pe de altă parte, este nevoie de încrederea în potențialul de creștere, de vindecare, de învățare al copilului tău. Atunci când simți că pierzi controlul, stabilește un dialog cu acesta, un parteneriat de ascultare.
Un exercițiu pe care-l poți face ca părinte cu un alt adult care ajută la dezvoltarea autoreflecției este acesta: alege să porți un dialog cu un alt adult (poate fi celălalt părinte) despre ceea ce simte adolescentul în relație cu tine. Astfel, tu ești emițătorul, iar celălalt părinte (partener de dialog) este receptorul și joacă rolul tău (de exemplu, mama). Receptorul (părintele) întreabă pe cel care joacă rolul copilului/adolescentului: „Cum este să trăiești cu mine?“. (Răspunde din rolul de copil). Receptorul oglindește de fiecare dată. Apoi întreabă: „Mai este și altceva? Poți să-mi spui mai multe despre asta?“.
Părinte suficient de bun versus părinte perfecționist
Părintele suficient de bun învață să încetinească ritmul, în timp ce părintele perfecționist accelerează. Părintele suficient de bun se bucură de copil și împreună cu acesta pas cu pas, părintele perfecționist adună rezultate. Părintele suficient de bun oferă alinare și ajutor copilului; părintele perfecționist nu acceptă emoțiile și trăirile copilului, încercând să le potolească. Părintele suficient de bun primește copilul cu brațele deschise ca refugiu pentru siguranță, părintele perfecționist îl trimite în camera lui să se liniștească. Părintele suficient de bun își susține copilul cu încredere, părintele perfecționist îmbrățișează îndoiala. Părintele suficient de bun învață și practică împreună cu copilul regulile, rutinele, disciplinarea (modelare), părintele perfecționist le predă le și recompensează. Perfecționismul este o strategie de protecție care se hrănește din nesiguranță.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
