În cei doi ani de pandemie, aproape că aș fi dat ceva la schimb ca să am parte de „un pic prea mult“ de lucru, așa că nu am regretat nicio secundă că, în loc să petrec vara cum o făceam altădată, în liniște, cât mai departe posibil de caniculă, am petrecut sezonul estival muncind. Și fix asta m-a adus la subiectul de azi − excesul în modă −, care promit să nu fie o pledoarie despre cât de mult se muncește în industria asta.
Moda, în sine, mi s-a părut întotdeauna o expresie a excesului, și nu doar într-ale vestimentației. Ca idee, de la gastronomie, la tehnologie, e un exces de informație, livrată cât se poate de stylish, dar (mai ales) atrăgător și consumerist. Nu putea fix industria fashion să fie o excepție, mai ales în situația în care prețul unei perechi de jeanși nu e nicidecum între 100 și 2.500 lei, ci, invariabil, aproximativ două tone de apă! Așa că haideți să vorbim pe șleau despre exces! Ca partener de dialog îl voi avea mai încolo pe unul dintre excesiv de talentații tineri designeri de la noi, care a îmbrățișat fără nici cea mai mică ezitare tot ce are mai frumos și mai sclipitor excesul ăsta.
Unul dintre idolii mei, încă de la început, a fost Diana Vreeland. Dacă ar fi putut, femeia asta și-ar fi aplicat pietre prețioase și câteva inele și pe organele interne, nu doar la exterior. Cu toate astea, nu a generat nimic despre care să poată cineva să spună vreodată „Asta e prea mult“ sau „Asta e prea de tot“. De fapt, Diana Vreeland, cred eu, a transformat excesul în modă într-un firesc care n-a mai părăsit niciodată sfera asta. Atât timp cât există armonie, chiar și în această idee de „prea mult“, e în regulă. E firesc ca într-o rochie haute couture să găsești undeva la aproape 20 de metri de material, e ok să cântărească un pic peste 15 kilograme și, desigur, nu e nevoie să știi să citești toate zerourile alea pentru care s-ar vinde piesa asta. În modă, din când în când, vorbim despre artă. Dar, în general, din păcate, vorbim despre altceva.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Încă o pungă cu haine
Ne referim la o nevoie disperată de a îngropa ceva (sau pe cineva) sub un morman de etichete, de impresii și de câteva bucăți textile supraevaluate. „Nu am cu ce să mă îmbrac“ aud de multe ori, chiar și de la persoanele care apelează la serviciile mele de consilier de imagine. La un moment dat, am ajuns într-o locuință în care existau trei dressinguri fără niciun raft gol, ba, chiar multe dintre ele erau pline de pungi cu haine cărora posesoarea nu le scosese eticheta și despre care spunea destul de relaxată: „Nu mai știu ce sunt, le-am luat săptămâna trecută“. Cu toate astea, era convinsă că în ziua următoare avea nevoie să o însoțesc la o sesiune de shopping prin care să-și completeze garderoba. Era ușor deprimată de faptul că de două luni purta aceleași trei perechi de pantaloni și cinci bluze, hai, și o rochie. Nu știu cum, pe moment, am făcut o glumă destul de proastă, la care, din fericire, a râs. I-am spus că Steve Jobs a avut o singură helancă și că sigur nu asta l-a dus la pieire. De fapt, clienta mea nu mai era într-o relație tot de vreo două luni și asta, pentru ea, se tradusese într-un fel de doliu vestimentar în care, în loc să poarte tot ce se găsea negru în cele trei garderobe, își găsise un fel de confort în cele trei perechi de pantaloni, rețetă care acum începuse să scârțâie. Am refuzat o nouă sesiune de shopping, însă am revenit în ziua următoare la un mare closet detox, care a scos la lumină tot ce avea nevoie pentru a-și continua existența, un pic mai fericită. Cel puțin, în privința garderobei. De restul, eu nu am pregătirea necesară să mă ocup, ci doar pot observa.
De fapt, eu chiar nu cred că vreodată o haină (sau o sută!) a făcut pe cineva fericit. Ci, mai degrabă, contextul în care a fost purtată. Și spun asta după ce am vizitat mai multe muzee în care am văzut haine care aproape m-au făcut să plâng, atunci când le-am avut în fața ochilor. Nu pentru că vedeam o țoală, ci pentru că știam ce momente marcaseră aceste obiecte. De exemplu, într-un an, am prins întâmplător o expoziție în Florența, în care erau câteva piese Alexander McQueen, de pe vremea când el încă era în viață. Ce m-a emoționat a fost amintirea felului în care publicul îl primea pe acest om de geniu, care a trăit într-o agonie perpetuă, pentru care nimic din afară nu a mai contat la un moment dat. Și așa l-am pierdut pe vecie – poate, dintr-un exces de zel care l-a dus la un gest extrem, sau poate dintr-un exces de talent care a fost plătit cu un exces de suferință crâncenă, de dimensiuni mitologice. Că doar zeii nu iartă pe nimeni, nu?
℗PUBLICITATE
A propos de zei, ai observat vreodată cât de ușor pare să folosești superlative atunci când vorbești despre modă? „Frumos“ e banal și din ce în ce mai rar, pentru că „superb“ sau chiar „absolut de vis“ descriu, oricum, mult mai bine situația. M-am surprins și eu de multe ori într-un extaz total, în care parcă nu mai știam nici ce cuvinte să mai folosesc, ca să cuprind contextul. Una dintre întâmplările astea magice m-a dus la Tudor Halațiu, tânărul designer ale cărui creații sunt peste tot, de la emisiuni TV, la videoclipuri sau apariții la evenimente mondene. Cu Tudor am avut plăcerea să port una dintre cele mai sincere discuții, din care am tras concluzia că, măcar în sfera publică, aproape totul se rezumă la… exces, dar, surpriză, ăsta nu e neapărat un lucru rău. Cel puțin, nu în anumite condiții.
Exces vs. Abuz
Cea mai recentă colecție a lui se numește Bad Reputation și strălucește din toate unghiurile. Arhitectura detaliilor și însuși titlul m-au făcut curioasă de povestea din spate, transpusă în materiale acoperite de mii de paiete, completate de inserții din mătase în nuanțe puternice și de pantofi încrustați, desigur, tot în paiete. Tudor își descrie colecțiile ca fiind nu doar excentrice, ci și excesive, iar aici mi-a ridicat discuția la fileu. „Eu am un stil de viață excesiv. De exemplu, stau cu orele să fac baie!“. Mai departe, te las să îți imaginezi cam ce consum de resurse este în spatele unei colecții despre care încă vorbim, la mai bine de trei luni de la momentul lansării. La 24 de ani, una dintre marile ambiții a fost ca numele lui să fie pe buzele tuturor, iar odată ajuns la prima țintă, nu mai e loc decât de performanță. Vorbim deci, în mod total asumat, despre un fel de exces de vanitate constructivă. Ba mai mult, Tudor crede că excesul este adevărata monedă a industriei.
De la el aflu că excesul nu are dimensiunea peiorativă atunci când nu conține componenta „abuz“. „Pot face exces de pâine două zile, dar nu abuzez trei ani de un astfel de consum“. Îmi atrage elegant atenția asupra faptului că majoritatea persoanelor publice fac exces de perfecțiune, prin atenția la fiecare componentă a imaginii, într-o manieră care are mare grijă să nu trădeze vreun soi de vulnerabilitate. „Nu pot face abuz de paiete, dar exces, da!“. Abuzul intervine atunci când o persoană începe un proces de schimbare a propriei naturi, pentru a corespunde unor cerințe generate de trendurile toxice din social media: exces de sală, de anxietate, de mâncare, de slăbit, de shopping, de călătorit, de empowerment etc. Și ca să îl citez din nou pe Tudor: „La final, te întrebi: «Pentru ce!?»“.
Cheia succesului, până la urmă, rămâne firescul de la începutul discuției, indiferent de cum arată asta pentru fiecare. Pentru mine, firescul e o vară petrecută în haine din bumbac sau din in, negre, maximum albe. Pentru alții, firescul e o apariție MET Gala, excesivă din toate punctele de vedere. Dar, să fim serioși, pe cine a deranjat vreodată o mie, două, de paiete în plus!?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
