Empatia se poate defini prin patru teme care implică înțelegerea, simțirea, împărtășirea sentimentelor altcuiva și menținerea diferențierii între sine și celălalt. Cu alte cuvinte, empatia implică o ascultare activă, cu înțelegerea emoțiilor exprimate de celălalt și o sensibilitate la mesajul transmis, dar fără a ne amesteca propriile sentimente în proces.
Putem deveni empatici când vedem pe cineva care trece printr-o pierdere sau experimentează bucuria unei reușite, când ne gândim la viața persoanelor fără adăpost, când citim o carte sau vedem un reportaj emoționant. Însă în toate aceste situații, a fi empatic înseamnă a înțelege, a simți și a împărtăși, mai mult sau mai puțin conștient, perspectiva subiectivă a celuilalt distinctă de propria perspectivă. Câteodată, empatia este o reacție spontană și naturală, alteori necesită un efort conștient, pentru a ne pune în locul altcuiva și pentru a înțelege perspectiva lui. Dacă eșuăm în a fi empatici poate fi și din cauză că nu suntem capabili să suprimăm sau să renunțăm la propria perspectivă și să înțelegem în mod adecvat punctul de vedere al celuilalt.
Tulburările empatiei și riscurile hiperempatiei
Tulburările pe zona empatiei apar atunci când nivelul de empatie este fie prea scăzut (deficit de empatie), fie prea crescut (hiperempatie). Cercetătorii dobândesc multe cunoștințe din studiile asupra unor tulburări psihiatrice care afectează modul în care o persoană exprimă sau percepe empatia, precum sindromul Asperger, tulburarea de personalitate borderline, narcisistă sau antisocială. Dar tulburările de empatie, în sine, nu sunt tulburări psihiatrice, ci dereglări ale capacității umane de a înțelege și de a simți emoțiile altora. Majoritatea oamenilor se află în zona intermediară a spectrului, plasarea putând varia și în funcție de circumstanțe.
Persoanele cu deficit de empatie tind să se concentreze pe propriile nevoi și să-i neglijeze chiar și pe cei apropiați, să-i judece aspru, să le subestimeze propriile experiențe sau să respingă total oamenii dintr-un mediu cultural, politic sau religios diferit.
La polul opus, sindromul de hiperempatie apare când ne scufundăm prea adânc în emoțiile celorlalți și le simțim cu intensitate, ajungând să avem reacții puternice la trăirile lor negative, uneori cu simptome fizice (dureri de stomac, de cap, greață, tensiune musculară). Activarea emoțională la suferința altora poate persista ore întregi sau zile la rând, de parcă evenimentele s-au întâmplat în propria viață.
Pentru că simțim o mare părere de rău pentru cei în suferință, ne este foarte greu să spunem „nu“ oricăror solicitări, sfârșind prin a ne concentra pe problemele acestora în detrimentul îngrijirii propriei persoane. Absorbind fără limite emoțiile altora, există însă riscul să ajungem la o supradoză emoțională ce ne poate genera chiar o defalcare a identității, pierzând contactul cu propria realitate emoțională. Putem avea tendința către schimbări extreme de dispoziție, de la depresie la o fericire nestăpânită, supraprotejarea și subminarea autonomiei altora prin a face lucruri în locul lor. Putem trece adesea de la empatie excesivă la resentimente, pentru că nimeni nu pare a ne înțelege altruismul și nevoia de a-i ajuta pe ceilalți, sfârșind izolați și cufundați în furie și deznădejde.
℗PUBLICITATE
Nevoia constantă de a ajuta și de a rezolva problemele altora este printre factorii care favorizează implicarea în relații de codependență. Codependența este un tip de relație în care o persoană își subordonează nevoile, emoțiile și binele personal în favoarea celuilalt partener, într-un mod nesănătos sau disfuncțional. În calitate de codependent, îți iei sentimentul de valoare din a avea grijă de ceilalți și din a le face pe plac, iar empatia excesivă poate fi încercarea de a le câștiga atenția și iubirea. Și în contextul relațiilor profesionale, un codependent se evidențiază prin răbdare și dorința de a rezolva problemele tuturor, căutând interacțiune constantă, confirmarea valorii prin acordarea de favoruri și simțindu-se rănit și respins dacă ceilalți îi pun limite.
Cauzele hiperempatiei: de la predispoziția genetică la traume
Hiperempatia, caracterizată printr-o empatie extrem de dezvoltată sau neobișnuit de intensă, poate avea origini complexe și multiple cauze. Cum fiecare individ este unic, motivele care au dus la construcția ei pot diferi de la o persoană la alta. Printre ele se află:
- Predispoziția genetică poate juca un rol important, anumite trăsături sau sensibilități putând fi moștenite de la părinți sau rude. În acest caz, ne construim un tip de personalitate care vede lumea printr-o lentilă emoțională și, cel mai probabil, auzim spunându-se despre noi încă din copilărie că „suntem prea sensibili“.
- Dacă am trecut prin traume sau evenimente emoționale intense, putem dezvolta hiper-empatia ca mecanism de adaptare, înțelegerea profundă a suferinței altora devenind o modalitate de a ne conecta cu ceilalți și de a face față propriilor traume.
- Dacă suferim de rușinea abuzurilor prin care am trecut, s-ar putea să rămânem prizonieri într-un rol de victimă și să proiectăm această perspectivă asupra celor din jurul nostru, în loc să ne procesăm furia și durerea.
- Limitele personale slabe ne pot împiedica să ne diferențiem responsabilitatea de ceea ce aparține cu adevărat unei alte persoane.
Perspective pozitive
Este important de subliniat că hiperempatia poate avea și aspecte pozitive. Cu ajutorul ei, ne putem stimula mult mai în profunzime dezvoltarea autocunoașterii, a relațiilor personale, a capacității creative și, nu în ultimul rând, a intuiției ca sursă foarte valoroasă de înțelegere și anticipare a situațiilor. Gestionarea sănătoasă a hiperempatiei în contextul relațiilor interpersonale implică dezvoltarea unei conștientizări echilibrate între a fi empatic și a păstra limitele personale.
Indiferent dacă ne situăm la extremele patologice ale empatiei sau dacă suntem doar extrem de sensibil, este întotdeauna benefic să învățăm tehnici care să ne sprijine în stabilirea limitelor și să ne ofere mai mult control asupra gândurilor, să acordăm o mai mare atenție propriilor nevoi și să ne definim mai precis identitatea și stima de sine.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
