Skip to content

„Abia aștept să ajung acasă (muncă nenorocită și sef idiot, știe doar sa țipe). Uite și la ăla, se bagă in față de parcă numai el s-ar grăbi! Stai că trag un claxon, așa, să știe! În sfârșit, am ajuns. Intru în casă și simt cum mi se ridică tensiunea – dezordine, neaerisit, gunoiul nedus si toate celea la pachet.“

„Am ajuns, ce faci? Îmi este o foame de lup, ce mâncăm?“

„Auzi, ai impresia că am dus bucătăria cu mine la muncă? Abia am ajuns și uită-te și tu cum arată casa! Nu ești în stare să duci gunoiul, să aerisești sau să strângi prin casă, nu faci nimic niciodată! La început nu erai așa!“

„Serios, nu mă provoca să nu încep să spun eu mai multe! Vrei să spui că tu ești ca la început? Hai lasă, nu am chef acum de discuții si nici poftă să mănânc nu mai am. Ies la plimbare.“

Noaptea se lasă și mergem îmbufnați, bodogănind în sinea noastră, la culcare (nu pentru prima oară). Dimineața încercăm să încropim o discuție sperând că cearta a fost dată uitării (nu pentru prima oară).

— De ce nu vorbești cu mine, ce ai?
— Nu am nimic!
— Cum nu ai?
— Lasă că știi tu!

Spuse și aruncând „acea privire“, ieși pe ușă (nu pentru prima oară).

Nu, nu suntem aceiași. Ne avântăm într-o relație cu inima pe tavă și spunem DA cu „ochii larg închiși“. Ne dorim să fim iubiți, să fim valorizați, respectați, apreciați, să nu fim singuri. Când spunem DA, simțim că suntem legați prin „acel ceva“, acel ceva special, ne simțim în siguranță.

℗PUBLICITATE



Suntem indrăgostiți și ne imaginăm că acestă stare va dura o veșnicie. Prin casătorie ne asigurăm ca așa va și fi, doar ne-am făcut promisiuni că nu ne vom schimba, că vom fi veșnic la fel, ca la început. Doar că timpul trece (vrem, nu vrem – ne schimbăm) pentru unii mult prea repede, pentru alții prea târziu (percepția timpului, bat-o vina!). Luăm constant din borcanul cu miere, dar de pus nu punem nimic… rămâne gol.

Ce facem?

Dupa ce „îndrăgosteala“ trece, avem ochii larg deschiși. Cum reacționăm? De obicei, în cel mai păgubos mod cu putință: criticăm – ne focalizăm pe o caracteristică personală și nu pe comportament, ne arătăm disprețul prin jigniri, mimică, gesturi, ne apărăm nerecunoscându-ne partea noastră de vină sau atacăm, ori, cel mai comod – ne retragem.

Urmarea? Încercări de reconciliere (mai mult sau mai puțin încununate cu succes), amintiri cu rezonanță negativă, interpretarea comportamentului celuilalt, finalul fiind distanțarea emoțională de relație.

Timpul alegerilor: rămanem în relație și suferim, plecăm, rămânem și reparăm; Cum? Alegem să iubim – cere efort, disciplină și voință – o îngemănare fericită dintre rațiune și alegere. Este posibil? Da. Cum?

Oare am putea anticipa? Da. Cum? Fiind curioși, receptivi și deschiși spre cunoașterea de sine și a celuilalt. Cum?

De ce „Fără titlu“? Deoarece această „poveste“ are început și nu are un sfârșit – sfârșitul îl alegem noi. Cui se adreseaza? Tuturor, dar mi-aș dori să fie citit și de cei care încă nu au spus DA.

Fără titlu, CUM?

Psiholog clinician, psihoterapeut relațional, membră a Colegiului Psihologilor din Romania și autor colaborator al paginadepsihologie.ro. Carmen coordonează programul de formare în psihoterapia familiei al AMPP din Oradea.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0