fbpx
skip to Main Content

„Începe să-mi bată inima foarte tare, transpir, sunt foarte agitată, nu mai pot să gândesc și nici să fac o alegere: mă întreb dacă să mă așez sau nu, dacă să sun pe cineva sau nu“. Lexi are 19 ani. Și până de curând, făcea cam tot atâtea atacuri de panică pe lună. Pandemia i-a accentuat fricile și anxietățile pe care le-a trăit prima oară acum 5 ani, când mama ei a fost diagnosticată cu o formă agresivă de cancer. Peste șocul trăit atunci la aflarea veștii s-a suprapus vinovăția de a fi fost în perioada aceea plecată din țară. Atunci au bântuit-o primele atacuri de panică, dar acestea s-au încăpățânat să rămână și când boala mamei a trecut. Iar pandemia le-a agravat. Când perioada de izolare s-a terminat, lui Lexi i-a fost din ce în ce mai greu să iasă din casă. Teama de a-și îmbolnăvi mama a fost paralizantă, iar ea n-a mai putut să iasă, să se vadă cu prietenii sau să meargă la magazin pentru mici cumpărături. Când nu a mai putut face față, iar discuțiile cu părinții și psihoterapia nu au mai fost suficiente, Lexi a apelat la medicație, prescrisă de psihiatru. Doar prietenii apropiați știu asta. Și chiar și lor s-a temut să le spună. Scurta ei experiență de viață i-a demonstrat deja că, de multe ori, cei de vârsta ei sunt un pic ipocriți. Se grăbesc să judece, fără să realizeze că sunt în aceeași situație sau pentru că nu știu să-și gestioneze propriile probleme, consideră Lexi. 

Ea s-a obișnuit să fie judecată. Dar încă o mai doare asta. Mai întâi, a fost „copilul cu părinții divorțați“, apoi ciudata „satanistă“ care-n V-VIII se îmbrăca în negru și asculta rock. A fost și „curvă“ la început de liceu, când s-a aflat că se culcase cu prietenul cu care era deja împreună de un an. Inclusiv mama iubitului ei a gratulat-o cu acest apelativ atunci, dar ea s-a consolat cu gândul că le poate fi de folos colegelor chinuite de temerea că pe ele nu le dorește nimeni și că ceva e iremediabil în neregulă cu ele (căci da, când sexul îți este vândut deja de pe drumul către grădiniță, pe la tarabele chioșcurilor de ziare, îl vezi apoi mereu în reclame și în toate clipurile și serialele preferate, pornografia e la un click distanță, iar părinții – în marea lor majoritate – și școala tratează subiectul educației sexuale cu o vehementă nonșalanță, dacă ajungi la liceu fără vreo experiență sexuală la activ ești toantă sau nasoală, iar dacă o ai, te-ai calificat automat pentru postul de curva clasei).

Liceul n-a fost prea blând cu Lexi. Și nu școala în sine i-a dat bătăi de cap. Elevă la un liceu de fițe, nu și-a permis cei 50 de lei consumați zilnic de colegii ei la cafenele prin Dorobanți. „Era complicat, trebuia să văd ce pot să-mi cumpăr, să fie cel mai ieftin din meniu, dar să nu iau un simplu espresso. Dacă nu te duceai la cafele, erai, practic, exclus din cerc. Se vorbeau lucruri, se întâmplau lucruri și tu nu erai acolo“.

Lexi are noroc. Are părinți cu care poate vorbi și a putut apela mereu la ei, la nevoie. Dar pentru cei mai mulți adulți, problemele copiilor par minore. Este și motivul pentru care adolescenții nu le vorbesc părinților despre ele. Când situațiile de la birou sau lipsa unui serviciu te apasă, când limita dintre viața profesională și cea privată se estompează și lucrul se prelungește la ore târzii din noapte sau în weekend, când în propria ta familie lucrurile nu s-au discutat niciodată, nu prea știi cum să gestionezi problemele copilului tău adolescent. Iar el învață să trăiască în casă, alături de tine, cu o mască publică, peste o față mereu nevăzută. 

Fața întunecată a adolescenței ar arăta, părinților care ar vrea și ar putea să o vadă, multă tristețe, disperare și confuzie. 

• La fiecare 100 de minute în Statele Unite, un adolescent își ia viața;
• 20% dintre adolescenți trec printr-un episod de depresie înainte de a deveni adulți, iar 10-15% dintre ei au simptome de depresie în toată perioada adolescenței.

Sinuciderea este a doua cauză de deces pentru tinerii între 15 și 24 de ani din Europa, după accidente. Și chiar dacă asta se întâmplă și pentru că adolescenții sunt mai feriți de boli decât adulții, statistica rămâne îngrijorătoare. În ciuda datelor, însă, părinții reacționează greu. Sau prea târziu. 

„Noi avem o nevoie crescută de a arăta, la nivel de societate sau la nivel de grup de prieteni, că suntem bine.“ – spune Cornelia Paraipan, medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului și psihoterapeut de familie în cadrul Paginii de Psihologie. „Nu vorbim despre lucrurile dificile din familia noastră, nici noi între noi, dar nici cu alți oameni, pe motiv de neîncredere în cei din jurul nostru sau pentru a nu ne face de rușine, din cauză că am trăit în contexte educaționale și de societate în care frica era principalul nostru motor de acțiune. Și, cumva, ne raportăm la fel și față de problemele adolescenților. Fiindcă ne sperie că ar putea să fie o problemă reală sau nu știm cum să o gestionăm ca părinți. Sau fiindcă vrem să nu fie reală, pentru că ce va spune asta despre mine, dacă copilul meu are o problemă de sănătate mintală? Aici e o raportare care apare frecvent în rândul părinților și nu doar societatea îi învinovățește, ci ei înșiși se învinovățesc: sunt un părinte insuficient de bun dacă al meu copil a dezvoltat o astfel de tulburare mintală. Și nu e foarte ușor să accept asta despre mine, așa că mai bine nu există deloc chestiunea. Așa se explică și creșterea în intensitate a simptomelor copilului. Dacă în momentul în care spun că mi-este dificil, tu nu reușești să stai cu povestea asta, nu-i dai suficientă atenție, atunci ce pot eu, copil, să fac, decât să cresc manifestările în intensitate într-un mod inconștient? Pentru că lucrurile chiar devin mai grele din cauză că nu am sprijin: la școală e greu, pe stradă e greu, acasă la fel, nu am o rețea care să mă ajute și în contextul acesta, simptomele ajung să fie din ce în ce mai intense, până când vei fi nevoit să te uiți la mine și să vezi că e o situație dificilă. 

Sunt părinți care stau cu copii cu 3 tentative de suicid acasă și spun: dar doar și-a pus un șiret de gât; doar și-a înfășurat firul de telefon și se uita la balcon ꟷ ce ar trebui să facă ei mai departe, ca să înțelegem că e o problemă?“

Un ocean de emoții

Ingrata perioadă a adolescenței a pus probleme de generații întregi. Etapa tulbure dintre copilărie și maturitate e plină de contradicții pe care nici copiii, nici părinții lor nu le gestionează prea bine.

„Principalul și marele obiectiv al adolescenței, afirmarea identității – cine sunt eu, care sunt valorile mele, cum mă definesc pe mine, cum mă definesc în raport cu ceilalți? – intră în conflict cu cealaltă mare nevoie a adolescenților, și anume aceea de acceptare de către familie, prieteni, de către societatea din care fac parte, așa cum sunt ei, așa cum se definesc ei. Și este o bătălie la nivel intern între cine sunt și cine sunt și cine pot să fiu, ca să fiu acceptat“ – explică medicul Cornelia Paraipan. Vârsta adolescenței vine la pachet și cu dezvoltarea deplină a caracterelor sexuale și cu toată confuzia legată de aceste modificări ale corpului și asumarea sexualității, dar și cu schimbări semnificative la nivelul creierului. „Aceasta este perioada în care ne asumăm mai multe riscuri, și acest lucru e legat de o caracteristică a creierului adolescenților, anume că avem un deficit de dopamină la nivel de cortex, ceea ce ne face să ne plictisim mult mai ușor. Plictiseala este sentimentul de bază al adolescenților și care, într-un fel, îi ghidează mult mai ușor în a se antrena în diferite alte activități noi, dar asta fără să însemne că ele sunt fără riscuri aferente“,  spune Cornelia Paraipan.

℗PUBLICITATE


Părinții rămân la fel de nepregătiți ca întotdeauna pentru provocările acestei vârste. Și asta în ciuda faptului că fac parte dintr-o primă generație preocupată atât de dezvoltarea personală, cât și de echilibrul emoțional al copiilor. Traumele generaționale nu se vindecă peste noapte și doar pentru că părinții se alfabetizează ei înșiși emoțional și învață limbajul psihologic, pentru a descoperi ce se întâmplă cu ei, nu înseamnă că ei capătă automat și o abilitate mai bună de a gestiona toate aceste trăiri proprii. Cu atât mai puțin pe ale copiilor lor. 

Cât despre adolescenții noilor generații, ei nu se luptă doar cu neurobiologia și schimbările inerente vârstei, ci și cu frustrările provocate de diferențele mari de statut financiar între familii și cu presiunea din ce în ce mai crescută din partea părinților de a excela la școală, în condițiile în care și ofertele educaționale se înmulțesc și oportunitățile pentru un viitor luminos cresc.

În plus, față de generațiile trecute, copiii digitali se lovesc de tehnologie la vârstă foarte mică și învață să o folosească empiric, fără să aibă abilitățile suficiente de a se proteja de tot ce găsește dincolo de ecran. „Foarte mulți părinți sunt liniștiți că adolescentul e în camera lui și au impresia că e în siguranță acolo, fără să aibă o preocupare vizavi de conținutul pe care acesta îl accesează. Și nu rareori vedem tulburări, dificultăți din sfera psihică ce au ca punct de plecare expunerea la conținut nepotrivit ca imagine, ca sunet, ca limbaj,“ spune Cornelia Paraipan.

Pandemia a fost doar picătura care a umplut oceanul și așa tulburat de furtuni emoționale pentru adolescenți.

Închiși la propriu în casă cu părinți care nu-i cunoșteau prea bine sau cu care aveau deja o relație dificilă, adolescenții au trecut prin carantină mai greu ca adulții. Din aprilie, deja s-au înmulțit consultațiile legate de atacuri de panică, iar incidența tulburărilor obsesiv-compulsive a crescut semnificativ. Specialiștii din spitalele și centrele de sănătate mintală au avut mai multe cazuri de depresie cu tentative de suicid, iar incidența unor depresii psihotice cu tematică delirantă legată de teama că „cei din jur îmi vor rău“ a crescut. „Anxietatea intensă menținută foarte mult timp ne depășește resursele psihice și capacitatea de a ne păstra perspectiva și de a vedea ce anume e un pericol real și ce e mai puțin real. Astfel, mintea noastră este contaminată de o frică paralizantă, ce ne zice că suntem în pericol nu doar față de acest inamic invizibil, ci și că lumea din jurul meu, la modul general este periculoasă. Și încep să mă izolez de ei sau să cred că inclusiv cei din familie îmi vor răul.“ explică medicul.

Din adolescență scapă cine poate

Există și adolescenți fericiți? Lexi crede sincer că nu. „Nu am pe absolut nimeni în jur care să fie bine și echilibrat. Toată lumea are probleme. Unii sunt depresivi, alții trăiesc cu anxietate, alții sunt incredibil de dezorganizați, nu știu ce li se întâmplă și nu înțeleg de ce trăim“.

Ca mamă de adolescentă, însă, eu prefer varianta Corneliei Paraipan, ceva mai optimistă. Scăpăm cu bine din adolescență, la un moment dat – ne liniștește psihiatrul. Dar avem nevoie de o rețea de sprijin: profesori, părinți, specialiști – care să ne ajute să normalizăm măcar o parte din dificultățile pe care le trăiesc adolescenții. Iar ei au nevoie, la rândul lor, și de limite (pentru că au concepția că nimic rău nu li se poate întâmpla) și, mai ales, de adulți disponibili, care să îi privească nu neapărat ca pe niște copii, dar nici ca pe adulți complet dezvoltați, ci, pur și simplu, ca pe niște parteneri de dialog, de la egal la egal.

„Există și adolescenți fericiți, dar depinde foarte mult de oamenii din jurul lor și de ceea ce am făcut până în adolescență“ spune psihiatrul. 

Lecturi suplimentare: Cum să te inventezi: viața secretă din creierul adolescenților, Vâltoarea minții: puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență, Părinte în era digitală: învață-ți copilul cum să folosească adecvat rețelele sociale și aparatele digitale, Ajută-ți copilul să devină independent: parentingul la vârsta propriului drum în viață.

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
×Close search
Caută