Când vorbim despre dezvoltarea atașamentului copilului, atenția părintelui este ca lumina soarelui. Dacă este prea multă, poate arde sau deveni extrem de intruzivă. Dacă este prea puțină, poate semăna a secetă emoțională sau indiferență. În calitatea noastră de ființe sociale, legăturile interpersonale ne conturează interiorul și ne modelează mintea, spune psihoterapeutul relațional, Gáspár György.
Noțiuni elementare despre teoria atașamentului
Atașamentul este legătura emoțională specială pe care un copil o dezvoltă față de figurile de atașament, de obicei părinții sau îngrijitorii. Acest atașament oferă un sentiment de securitate și confort copilului. Potrivit unor observații clinice, acesta se conturează în primii doi ani de viață. Deci într-o perioadă în care dezvoltarea psiho-fiziologică a copilului este în plină evoluție.
Teoria atașamentului este o teorie psihologică conturată și propusă inițial de psihologul John Bowlby și ulterior completată prin munca de cercetare a lui Mary Ainsworth. Această teorie explorează modul în care relațiile dintre copii și figurile lor de atașament (de obicei părinții) influențează dezvoltarea emoțională, socială și cognitivă a individului pe parcursul vieții.
Un concept important în teoria atașamentului este modelul intern de lucru. Pe măsură ce copiii cresc și interacționează cu figurile de atașament, ei dezvoltă un model intern de lucru al relațiilor. Acest model influențează modul în care ei percep și se raportează la relații pe tot parcursul vieții.
Testul situației nefamiliare este o metodă de testare dezvoltată de Mary Ainsworth pentru a evalua tipurile de atașament ale copiilor față de părinții lor. Testul implică introducerea copilului într-un mediu nou și necunoscut, împreună cu figura de atașament și observarea reacțiilor copilului la separarea temporară de persoana de apartenență. Mai multe informații despre teoria atașamentului și testul situației nefamiliare sunt prezentate în cartea Știința atașamentului: o călătorie în relația părinte-copil.
Stilurile de atașament
Există trei tipuri principale de atașament identificate de Mary Ainsworth în urma studiilor sale:
Atașament securizant: Copilul se simt în siguranță și este confortabil să exploreze mediul atunci când figura de atașament este prezentă. Este afectuos și căută protecția acestei figuri în momentele de stres sau anxietate.
Supoziții în mintea copilului cu atașament securizant: Mama și/sau tata nu sunt perfecți, dar alături de ei mă simt în siguranță. Atunci când am o nevoie, părintele meu o „vede“ și ține cont de ceea ce este important pentru mine. Părinții mei sunt buni. Eu sunt bun. Lumea este bună.
℗PUBLICITATE
Atașament evitant: Copilul cu acest tip de atașament pare să fie mai puțin afectuos și evită apropierile prea strânse cu figura de atașament. Acesta poate părea independent și poate evita să ceară ajutor sau confort în momente de stres.
Supoziții în mintea copilului cu atașament evitant: Mama și/sau tata sunt alături de mine, dar nu mă simt bine. Părintelui meu nu-i pasă de ce am nevoie și de ceea ce simt. Lecția este să-mi ignor emoțiile și nevoile. Să evit să mai vorbesc despre mine și trăirile mele.
Atașament anxios (ambivalent): Copilul cu acest tip de atașament tinde să fie anxios în privința separării de figura de atașament, dar în același timp poate fi ambivalent și dificil de consolat. Acesta poate căuta și respinge simultan apropierea.
Supoziții în mintea copilului cu atașament anxios: Mama și/sau tata sunt imprevizibili. Trebuie să fiu mereu atent, pentru că nu știu niciodată la ce să mă aștept. Nu pot să am încredere în ei. Nu pot să am încredere în mine. Nu pot să am încredere în lumea din jur.
De-a lungul timpului, cercetătorii au extins și rafinat teoria atașamentului, adăugând concepte precum atașamentul dezorganizat și explorând influența diferitelor experiențe de atașament asupra dezvoltării ulterioare a persoanei.
Supoziții în mintea copilului cu atașament dezorganizat: Mama și/sau tata sunt o sursă de suferință. Prezența părintelui mă face confuz. Nu mă simt în siguranță și trăiesc multă neajutorare. Părinții mei sunt înspăimântători. Eu sunt înspăimântător. Oamenii sunt înspăimântători.
Important de reținut
Tiparul nostru de atașament se poate schimba. Chiar dacă avem un tipar nesigur, putem dobândi un atașament sigur. Putem face asta învățând cum să fim în relații sigure. După cum spune Daniel J. Siegel – „felul în care am fost crescuți influențează modul în care ne privim pe noi înșine și lumea din jur“. La fel de important este modul în care ne-am înțeles amintirile din copilărie și felul în care mintea ne structurează povestea de viață pentru a explica cine suntem în prezent.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
