Pe terenul de joc – atât personal, cât și profesional – m-am încadrat întotdeauna în conceptul tradițional de masculinitate. Muncește din greu, fii dur, câștigă cu orice preț, fii agresiv, nu te lăsa pradă emoțiilor… știți clișeul. Eu provin din Ohio. Fabrici, ferme, fotbal, carne și cartofi – așa arată locul. Modul în care am fost eu învățat să-mi rezolv problemele a fost acela de a face harcea-parcea lucrurile cât de tare puteam (pe stadion și chiar în parcare, dacă era necesar).
Prin această abordare, sunt la fel ca cei mai mulți tipi, fie că locuiesc în America, fie în Zimbabwe. Trăiam în felul în care mă învățase tatăl meu, așa cum îl învățase tatăl lui, exact așa cum am văzut la TV sau la cinema. Urmam îndrumările lor, pe calea de a deveni un bărbat adevărat. Și exact la fel ca în cazul celor mai mulți tipi, a fost ok – până când n-a mai fost. Mâhnirea se strecura acolo unde fusese mai înainte sălașul succesului. Singurătatea și dependența înlocuiseră iubirea. Iar depresia le acoperea pe toate.
Cred că e momentul să ne întrebăm: Oare, stilul acesta de viață chiar funcționează pentru bărbații din societatea noastră? Să nu omitem faptul că, statistic vorbind, ei se descurcă mai greu în școală decât colegele lor, au abilități sociale (și de a lega prietenii) mai puțin dezvoltate și sunt mai înclinați spre accese de furie și agresiune neprovocată, cauzate de depresie. De asemenea, ei sunt mai predispuși ca femeile să folosească toate tipurile de droguri, să adopte comportamente sexuale nechibzuite și să devină părintele absent atunci când un comportament sexual nesăbuit s-a soldat cu o sarcină.
Există cinci-șase tipuri de probleme cu care se confruntă bărbații și pe care cercetătorii, educatorii și psihologii le-au legat într-un fel sau altul de noțiunea aceasta greșită de masculinitate. Așa cum vă puteți imagina, aceste probleme nu se limitează la bărbații pe care-i afectează. Ele fac valuri în întreaga societate, luată în ansamblu. De fapt, consecințele lor asupra calității vieții bărbaților se sfârșesc adesea cu moarte prematură – a lor sau a celor din jur.
Să reflectăm o clipă asupra următoarelor cifre:
În conformitate cu raportul anual pe 2015 al FBI privind criminalitatea în SUA, aproape 88% din numărul omuciderilor sunt comise de bărbați. Bărbații din SUA comit suicid de șase ori mai frecvent ca femeile. În același timp, bărbații cer ajutor de la instituțiile de prevenire a suicidului mult mai puțin frecvent ca femeile și e de două ori mai puțin probabil să facă vizite la medic. Iar acest trend începe devreme în viețile bărbaților.
Unul dintre psihologii intervievați pentru documentarul The Mask You Live In, dr. Niobe Way, remarca faptul că, atunci când „începem să auzim cum limbajul, limbajul emoțional, dispare din relatările băieților, începe să se vadă că rata de suicid a băieților este de cinci ori mai mare ca a fetelor“. Un studiu de prevenire a suicidului desfășurat în Elveția a rezumat aceste concluzii în cea mai directă și mai tăioasă manieră imaginabilă: „Femeile caută ajutor, bărbații mor“.
Peste ani, mulți bărbați și femei de bună-credință au încercat să abordeze aceste probleme dintr-o varietate de perspective. Unii au considerat că soluția era să-i învețe pe bărbați cum „să intre în contact cu latura lor feminină“ sau „să intre în contact cu emoțiile lor“. Alții au inventat termeni și expresii care dezbină în mod ridicol, precum „metrosexual“ sau „mascul alfa“. Bărbații au fost mustrați și criticați, li s-au ținut predici cum că ar fi prea mult din asta… și prea puțin din cealaltă… Experți autointitulați ne-au promis relații mai bune, mai multă fericire personală și soluții la toate problemele personale.
Ca mulți alți tipi, am primit și eu recomandări de a citi anumite cărți – ori, mai degrabă, o iubită sau o rudă a încercat să mi le pună în brațe. Cu toate acestea, n-am rezonat cu niciuna. Nu pentru că aș fi înțeles problema în toată complexitatea ei sau fiindcă aș fi fost complet adaptat, ci pentru că sfaturile erau condescendente și nepractice sau efectiv greșite (mai des decât erau valabile). Nu m-am putut raporta la oamenii care încercau să mă îndrepte pe asemenea căi.
Era păcat, de-a dreptul.
Nu cred că bărbații sunt fundamental deficitari sau defecți
Nu intenționez să țin predici nimănui. Și nici să critic. Mai mult, nu mi-am pus în minte să încerc să vă schimb. Nu cred că bărbații sunt fundamental deficitari sau defecți. Chiar deloc. Ei, pur și simplu, sunt prinși în capcană. Știu că eu așa m-am simțit vreme de 30 de ani. Vă amintiți acele cufere în care ne îndesam emoțiile când eram mai tineri? Pe măsură ce le-am înghesuit acolo până ce n-au mai încăput, ele s-au transformat în niște măști, care ne trag înapoi și ne rănesc prietenii, familiile, partenerii de afaceri și partenerii de viață.
℗PUBLICITATE
Simplul obiectiv al cărții mele este acela de a vă arăta care sunt aceste măști, de ce se află ele acolo și cum să le dați jos. Nu vreau să vă schimb. Vreau să vă ajut să fiți cine sunteți deja, în realitate. În ceea ce privește cititoarele… aș vrea să conștientizați de ce bărbații poartă anumite măști, cum puteți comunica cu ei atunci când se ascund în spatele lor și cum îi puteți sprijini și inspira astfel încât să-și scoată încet-încet măștile.
Inevitabil, discuția care urmează începe cu un elev afirmând: „Un bărbat e cineva cu penis.“ Din acest punct, conversația se transformă într-o enumerare a stereotipurilor masculine: puternic, dur, înalt, bogat, curajos, independent, pasionat de mașini, fără lacrimi, beneficiar al multor partide de sex, interesat de sport și pornografie etc. Eu scriu lista aceasta pe tablă, conturând o imagine mai clară – pe care elevii s-o cerceteze cu un ochi critic. „Va să zică, lista asta arată cum sunt cu adevărat bărbații pe care-i cunoașteți voi?“ îi întreb eu. Și răspunsul e întotdeauna „nu“.
Fiecare dintre noi va avea o definiție ușor diferită de-a celorlalți, referitor la ce înseamnă să fii bărbat – mai mult dintr-o anumită caracteristică și mai puțin din alta – dar, într-un fel sau altul, prescripția va indica întotdeauna aceeași proiecție imposibilă. Nicio ființă umană nu s-ar putea ridica vreodată cu succes la standardele pe care noi le-am impus. Și prea puțini se apropie cât de cât.
Cu toate acestea, eșecul de a corespunde modelului poate avea consecințe înfiorătoare – bărbații care sunt deficitari în oricare dintre aceste privințe se trezesc cu etichete precum „moale“, „slab“ sau „netot“. Alți bărbați din jurul lor i-ar putea categorisi drept „gay“, „ratați“, „stricați“, „fetițe“ sau „păsărici“. Să fii în dezacord public cu oricare dintre aceste noțiuni de masculinitate înseamnă să-ți asumi riscul ca ceilalți să râdă de tine, să te atace ori să fii tu însuți aruncat într-una dintre aceste categorii.
Eu am fost singurul lăsat pe margine
Știu. îmi amintesc când, într-o zi din clasa a IV-a de la Smith Elementary School Delaware, Ohio, profesorul meu a decis că, în loc să iasă fiecare în pauză pe cont propriu, aveam să ne jucăm toți de-a rațele și vânătorii. Nu știu sigur dacă a făcut asta în mod intenționat, dar a nominalizat doi dintre cei mai populari băieți, ca să fie căpitanii celor două echipe. Și, în buna tradiție de pe terenul de joc, fiecare dintre ei și-a ales, unul câte unul, coechipierii – până când fiecare a fost selectat într-o echipă sau alta.
Mă revăd stând acolo în picioare și așteptându-mă să fiu ales printre primii (ca parte a unei bune strategii de construire a echipei). Eram unul dintre cei mai buni atleți din clasă, deci nu era vorba că-mi făceam iluzii; pur și simplu, făcusem niște calcule logice. Căpitanii, fiind băieți, au început prin a alege mai întâi tot băieți. Eu eram cel mai înalt din clasă, deci nu mă puteau scăpa din vedere. Cu toate astea, unul după altul, toți băieții au fost selectați înaintea mea. Până la ultimul – un copil renumit pentru lipsa lui de abilități sportive. Să fii ultimul băiat ales… asta doare destul de rău. Dar când ai 9 ani, durerea asta nici nu se compară cu umilința de a nu fi fost ales deloc și de a urmări cum cei doi căpitani strigă acum numele fetelor, alegându-le una după alta. Până la ultima – o fată care s-ar fi învârtit în loc dacă-i aruncam o minge… Eu am fost singurul lăsat pe margine. Ca urmare, am sfârșit prin a intra automat într-o echipă, având ghinionistul rol de rezervă.
Ca mulți alți copii, am fost și eu agresat și hărțuit înainte de asta, s-au găsit unii care să râdă de mine, să mă necăjească ori să-mi râdă-n nas. Dar așa ceva nu mi se mai întâmplase. Și asta, chiar în fața tuturor colegilor de clasă. Nu numai că păream să valorez mai puțin decât ceilalți băieți. Dar păream mai indezirabil și decât toate fetele. Fusese o umilire deliberată și intenționată – pentru un motiv pe care nici măcar nu mi-l mai amintesc.
În acel moment, am decis că nu se va mai întâmpla vreodată să fiu lăsat la urmă în vreun sport. Ca răspuns la ocara pe care mi-o aduseseră, m-am setat pentru a le „dovedi“ acelor băieți că greșiseră amarnic și a le arăta cât de bun eram eu de fapt. După ce am intrat în joc, literalmente l-am bușit pe fiecare în parte. Le-am întors umilința pe care mi-o administraseră dominându-i – nu doar în jocul acela neînsemnat, ci și în fiecare meci de-atunci înainte – și reamintindu-le prin corecție fizică de eroarea pe care o făcuseră. Și mi-am dedicat viața de după orele de școală obiectivului de a deveni cel mai rezistent, cel mai rapid și cel mai puternic atlet care puteam deveni. Fără îndoială, acesta a fost combustibilul care a alimentat motivația mea de a deveni campion statal în multiple sporturi practicate în liceu, campion național în două sporturi pe vremea când eram la colegiu, jucător profesionist de fotbal și apoi – după ce o accidentare la încheietura mâinii m-a silit să închei cariera de fotbalist – membru al echipei naționale de handbal. Să înving și să reușesc în diferite sporturi m-a făcut să simt că eram exact opusul acelui copil vulnerabil pe care alții îl necăjiseră cândva.
Povestea bărbaților
Dar știți care e partea cea mai tristă din toată povestea mea? Că nu e doar a mea. Aproape fiecare bărbat pe care-l cunosc are o istorie similară. Poate că diferă detaliile – unora li s-a întâmplat în clasa a VIII-a, nu în a IV-a. Poate că un profesor a fost acela care i-a ridiculizat, făcându-i să pară idioți, în loc de nepricepuți la sport. Sau poate că de vină a fost figura paternă (deși… bine intenționată) ori vreo iubită din adolescență. Și poate că a fost vorba de un alt obiectiv – bani sau distincții academice sau orice altceva. Și e posibil să-l fi transformat pe respectivul băiat într-un soldat, un gigolo sau un miliardar, în loc de atlet sau antreprenor. În orice caz, fiecare bărbat a avut o poveste din care a învățat – prin durere, umilință și chiar forță – cum e să nu te ridici la nivelul standardelor. Și când i s-a întâmplat asta, măștile au devenit mai mult decât un paravan în spatele căruia s-a putut ascunde. Au devenit o armură. Urmând o asemenea cale, bărbații – toți laolaltă și fiecare în parte, inclusiv eu – au purtat (sau încă mai poartă) o varietate de măști, menite să facă față asaltului de așteptări venite din partea societății și să-i ajute să corespundă definițiilor referitoare la ce anume înseamnă să fii bărbat.
Extras din prefața cărții Măștile masculinității.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
