Unii i-au spus deja „cartea care te învață să te cerți“. Poate că este și asta. Dar pentru mine, Când conflictul are sens a fost, mai degrabă, o carte-puzzle, care a pus în locul potrivit piesele de care nici nu știam că am nevoie.
Am început 2025 fără rezoluții sforăitoare, dar ceva mai aproape de mine. Și pentru asta pot să-i mulțumesc psihoterapeutului și autorului Gáspár György.
Unul din patru oameni se simte singur, iar multă lume se plânge de faptul că relațiile sunt mai degrabă superficiale. Se mai poate construi profunzime în relații în aceste vremuri în care rețelele de socializare ne-au acaparat viața?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Da! Sunt ferm convins că putem construi profunzime în relații, iar pentru asta cred că sunt mai multe căi. Una dintre ele, pe care eu o încurajez și pe care încerc să o practic în propria viață, este cea a prezenței conștiente. Pentru că a scăzut calitatea relațiilor sau profunzimea relațiilor nu doar din cauza aplicațiilor și a rețelelor sociale, ci și din cauza faptului că avem atât de multe opțiuni de activități, de oportunități. Efectiv, sistemul nostru nervos este suprastimulat, este bombardat cu informații de variate feluri și, într-o zi obișnuită, dacă nu avem această practică integrată în rutina unei zile, de a fi un pic atenți la ce simțim, la ce ne transmite corpul, la ce ne motivează să facem un anumit lucru, ne fură viața.
Când m-am întors din vacanță, citeam despre un nou domeniu științific care mă fascinează – l-am amintit și în cartea mea, dar foarte puțin: biocentrismul. Biocentrismul este o știință care încearcă să explice cum s-a creat Universul, care e legătura între conștiință și univers. Se bazează (și) pe fizica cuantică, dar merge dincolo de ea. Și un lucru pe care-l spune biocentrismul apropo de subiectul nostru este că un super-om în zilele noastre este omul care rămâne conectat la simțurile sale. Pentru că altfel te fură imaginația, te fură mintea, te fură oportunitățile. Și cred că, dacă învățăm să fim un pic mai conștienți, să trăim mai mult, fiind conectați cu corpul nostru, cu valorile noastre de viață, acolo ne putem da seama: parcă pierd prea mult timp făcând asta sau asta și e în defavoarea relațiilor. Există și foarte mulți adulți preocupați să devină variante mai bune ale lor, și această preocupare se extinde și, iarăși, ne afectează calitatea vieții. Căci nu ne așezăm neapărat duminică după-amiază să ne uităm la oamenii dragi și să ne exprimăm aprecierea și recunoștința. Facem asta, uneori, dar de cele mai multe ori, ne uităm la ei văzându-le minusurile. Iar asta afectează calitatea vieții noastre și profunzimea relațiilor.
Sunt oameni care cred că e mai bine să fii singur decât în companie proastă și care refuză orice potențială relație pentru că – cred ei – nu ar fi ce trebuie. Pe de altă parte, sunt oameni care intră în relații la care renunță foarte ușor. Cum poți să nu abdici de la cine ești tu, doar pentru a fi într-o relație, dar nici să nu abandonezi corabia la primul semn de furtună? Care ți se pare că ar fi echilibrul?
Personal, nu cred în echilibru. Mi se pare că este un clișeu pe care îl tot verbalizăm sub diferite forme și mă țin la distanță de el. Când am lucrat la Când conflictul are sens, mi-am propus să folosesc cât mai rar cuvântul „echilibru“. Cred că este, mai degrabă, o chestiune de risc. Din punctul meu de vedere, adevărata dezvoltare, creșterea și transformarea autentică se produc în relație. Inclusiv în acest biocentrism (despre care aminteam), se face referire la faptul că ființa umană are nevoie să fie văzută, observată, pentru a exista.
Și pot să înțeleg foarte bine de ce unii oameni aleg să se țină la distanță de relații. Uneori, relațiile te epuizează, te consumă, scot la suprafață dureri, răni. Iar dacă ai crescut într-un mediu în care sistemul relațional a fost, sub o formă sau alta, disfuncțional, dacă ai acumulat în sistemul tău nervos mai multe trădări, momente în care ce a învățat creierul tău a fost că relațiile sunt rele, și dacă și la vârsta adultă ai mai multe experiențe care nu au fost ok, pot să înțeleg de ce ar spune cineva că e mai bine singur și că preferă să mediteze, să se implice în sport sau în artă.
Însă cred, de asemenea, că dezvoltarea personală, în adevăratul sens al cuvântului, necesită interacțiunea cu alte ființe umane. Nu cred, neapărat, că trebuie să fie un partener de cuplu, poate să fie vorba despre mulți alți oameni cu care construim relații de variate feluri. Dacă, în timp, ne-am obișnuit să ne ținem la distanță de relații și găsim tot felul de explicații, proiecțiile pe care le facem sunt negative din perspectiva relației și, în același timp, ne limitează noile oportunități, noile opțiuni. Și cred că, după o perioadă, creierul nostru se obișnuiește cu asta. Și ceva ce am punctat în cartea aceasta și nu apare în cărțile anterioare este capacitatea creierului de a face predicții. Iar predicțiile pornesc de la istoria noastră. Și în momentul în care mă gândesc la a intra într-o relație cu X sau cu Y, pot să fac predicțiile acestea negative cu care mă obișnuiesc, iar viața trece pe lângă mine. Ele reprezintă normalitatea mea, realitatea mea și atunci mă țin la distanță de relații. Dar același lucru este valabil și pentru cineva care de ani, de decenii e într-o relație care pare să fie inexistentă – parteneri de cuplu care nu mai fac sex sau care nu mai au intimitate emoțională, vorbesc despre facturi, dar nu mai au conectare. Și acolo apare gândul: „De ce să ies din relație? Nici în altă parte nu e mai bine!“ sau „Și ai mei au trăit așa“. Iarăși ne găsim tot felul de explicații și din nou vine creierul și face predicții, iar noi încercăm să anticipăm viitorul.
Cred că ceea ce ne poate ajuta să ieșim din aceste capcane este curajul de a risca. De exemplu, să risc să intru într-o relație cu un posibil partener căruia la început poate că nu-i ofer mai mult de 30% șanse.
Femeile care caută un partener se plâng de faptul că bărbații pe care îi întâlnesc le spun că nu își doresc relații și că ajung într-un „situationship“. Intri sau nu într-o astfel de relație? Dai o șansă unei relații „casual“, care se poate transforma în ceva serios, sau doar proiectezi tu că s-ar putea transforma, în virtutea basmelor pe care ți le spui, și, de fapt, doar îți pierzi timpul?
E posibil să se întâmple așa, dar mi se pare că toată viața se bazează pe risc. E un număr un pic mai mare de bărbați care spun că nu vor relații serioase, nu vor căsătorie și așa mai departe. Dar nu de fiecare dată aceste răspunsuri se bazează pe adevărurile acestor bărbați.
Joacă și ei un rol care le este atribuit de societate?
Posibil! De foarte multe ori, sunt niște strategii, niște tertipuri pe care le folosim inconștient, pentru că aceasta e dinamica relațională cu care ne-am obișnuit. Când cineva îți spune „Nu vreau nimic serios“, acest adevăr nu e bătut în cuie. Sau e un adevăr cu mai multe straturi. Uneori, dacă riști și te duci în direcția respectivă, chiar dacă celălalt îți spune „Nu vreau nimic serios“, s-ar putea să se construiască o poveste nu doar de iubire, ci cu un foarte frumos viitor relațional. Alteori, s-ar putea să-ți dai seama că, într-adevăr, nu vrea nimic serios.
O relație merită toate eforturile posibile din partea partenerilor. Când este, totuși, momentul să spui „adio“? Din experiența de cabinet, care crezi că sunt lucrurile care, chiar cu tot efortul celor doi, nu se mai pot repara?
Este greu de răspuns, pentru că, în paradigma relațională, lucrurile sunt puțin mai complexe. John Gottman și cercetările pe care le-a făcut ne arată că undeva în jur de 69% dintre problemele unui cuplu nu se rezolvă. Cumva, rămâi cu aceste provocări pe parcursul întregii vieți. Și acum te întrebi: ești dispus să trăiești cu ele pe parcursul întregii vieți sau nu? S-ar putea ca omul de lângă tine să fie din multe alte puncte de vedere minunat, să aibă multe calități, dar dacă pentru tine exact acele lucruri pe care el nu le poate schimba contează… Să ne gândim nu doar la trăsături psihologice, ci inclusiv la trăsături fizice. Un bărbat care are 1,95 metri și care toată viața a visat la femei înalte, dar Universul a făcut în așa fel încât el să fie într-o relație cu o femeie mai scundă, de 1,65 metri. Femeia respectivă poate să fie extrem de generoasă din punct de vedere afectiv și poate să-l sprijine, să-l susțină, dar dacă el, când se uită la ea, vede doar că ea e scundă și că și-ar dori o femeie de cel puțin 1,80 metri, este o chestiune de decizie.
Pe de o parte, sunt aceste provocări care s-ar putea să rămână cu noi pe parcursul întregii vieți, pe de altă parte, ce îmi arată experiența profesională și personală este că, de regulă, termenul de valabilitate al unei relații (și nu mă refer doar la relațiile de cuplu) este dat de capacitatea mea de a vizualiza viitorul acelei relații. Dacă pot să mai văd un viitor în care să existe și aspecte pozitive, mai există potențial. Dacă nu mai pot face astfel de proiecții pozitive și tot ceea ce văd este că nu mă simt bine, că nu ajută absolut la nimic relația asta și mă gândesc doar la aspectele negative și din prezent și din trecut, acesta este un indicator al faptului că poate e cazul să regândesc puțin ce se va întâmpla cu această relație.
Din experiența ta profesională, cine inițiază rupturile într-o relație? La lansarea cărții, povesteai că cei care ajung în cabinet vin, de obicei, cu mentalitatea „Cum să-l fac pe celălalt să se schimbe?“ și rar își pun problema „Ce pot face eu să îmbunătățesc comunicarea noastră?“.
Noi, terapeuții relaționali, vorbim despre separare în sensul clasic al cuvântului, dar și despre această separare invizibilă, în care oamenii rămân împreună, dar sunt deconectați. Există diferite perioade, etape sensibile în viața unui cuplu. De exemplu, momentul în care unul dintre parteneri își duce cea mai multă energie înspre muncă și neglijează partea intimă, partea comună. Acolo, după o perioadă, partenerul care a tras de cel care se duce înspre muncă obosește și atunci, poate, își duce atenția înspre un coleg, o colegă. Am fi tentați să arătăm cu degetul spre cel care a fost infidel. Dar infidelitatea nu este doar sentimentală, acolo a fost o infidelitate cauzată de multă energie a partenerului dusă spre muncă. Sau după ce se naște copilul, de cele mai multe ori, mama își intră în acest rol atât de tare, încât nu mai prea există spațiu pentru partener, care caută apoi atenție în altă parte. De aceea, mi se pare că sunt atât de multe subtilități. Dacă ar fi să dau un răspuns general, cred că iese din relație acel partener care crede conștient sau inconștient că fericirea sa este în altă parte.
Certurile sunt endemice relațiilor, iar conflictul este un progres pe cale să se întâmple – spui în carte. Ce oportunități de creștere ne oferă o ceartă?
Mie mi se pare că foarte multe, iar aici apare o chestiune contradictorie: eu am scris o carte despre certuri tocmai pentru că tendința mea este să evit certurile!
De ce le eviți?
Pentru că ai mei s-au certat foarte mult, pentru că au fost conflicte urâte între părinții mei, între bunicii mei și părinții mei, între părinții mei și frații lor. Cele mai multe exemple au fost de certuri distructive și promisiunea mea a fost că eu o să fiu genul de om non-conflictual, pentru că oamenii inteligenți nu se ceartă, oamenii citiți, educați nu se ceartă – asta am crezut eu în preadolescență, în adolescență și o bună bucată de timp după. Până mi-am dat seama că nu ai cum să nu te cerți. Ai o relație, iar dacă vrei ca acea relație să aibă o continuare, la un moment dat, vor fi și conversații dificile, emoții neplăcute, momente în care celălalt îți atrage atenția că l-ai neglijat, momente când tu o să-i atragi atenția celuilalt că are prea multe standarde pe care tu nu i le poți îndeplini. Conversațiile neplăcute nu sunt confortabile, dar nu întâmplător se numesc „conversații dificile“. Și poți alege să nu te cerți și să înghiți la nesfârșit sau (mai aud asta de la oameni) îi spui celuilalt că e ok, dar faci așa cum vrei tu. Dar acolo mi se pare că se acumulează atât de multe resentimente, încât nu e nimeni câștigat.
Cum se pot certa partenerii dintr-un cuplu cu folos atunci când există mari diferențe de temperament și reacții între ei?
Cu toții avem propriile strategii de gestionare a conflictelor și chiar dacă noi, bărbații, evităm conflictele, în mintea noastră ne certăm mult cu jumătatea noastră.
Când vine vorba despre certuri, comportamentele pot fi împărțite în două categorii. Există cel care își maximizează energia și folosește multe cuvinte și explicații și vrea explicații și trage de tine și vrea să-ți spună, și există cealaltă extremă, care minimizează și dă din cap și poate te ignoră sau abia așteaptă să se încheie discuția dificilă. Și nimeni nu se regăsește doar într-o singură categorie. Poate că suntem maximizatori, dar avem și momente când suntem minimizatori, iar minimizatorii pot fi și ei maximizatori. În momentul în care mă confrunt cu o astfel de situație, ca să pot să gestionez mai bine lucrurile, eu îmi repet în minte că celălalt are cele mai bune intenții. Și ce mai știu – și asta este o chestiune învățată din cărțile de specialitate, nu din familie – este că fiecare om trăiește în propria realitate, pe care o aduce peste tot, nu doar în ceartă. Și, în realitatea ta, faptul că tu vorbești foarte mult sau că te-ai supărat sau că tragi de mine e ca și cum acestea ar fi modalitățile cele mai potrivite pe care tu le găsești în momentul respectiv, pentru a gestiona situația. Cred că în momentele dificile facem ce putem mai bine. Că există loc de creștere asta este altceva.
Mai este un aspect foarte important: să-mi dau seama că situația poate fi prezentată simplist sau poate fi prezentată circular, relațional, complex.
Perspectiva simplistă este aceea în care eu am dreptate, iar tu nu ai. Mintea, pentru ca să înțeleagă lucruri, are nevoie să le simplifice, dar dacă le simplificăm prea mult, se pierde esența.
În general, când ne certăm, tindem să ne certăm în termeni absoluți: „tu niciodată“, „tu întotdeauna“. De ce facem asta?
Poate pentru că, așa cum spun specialiștii în psihologie cognitivă, nu suntem raționali în momentul în care ne certăm (eu aș îndrăzni să spun că, în cele mai multe momente, nu suntem raționali și că ființa umană e mai degrabă emoțională). Deci, pe de-o parte, pentru că, într-adevăr, nu suntem raționali în momentul respectiv; pe de altă parte, pentru că e copilul interior cel care generalizează, exagerează, minimizează; apoi, pentru că sunt traumele noastre și e atât de multă durere în momentul respectiv sau, poate, este atât de multă energie negativă în noi, încât intrăm într-un soi de regresie și acestea sunt strategiile noastre primare de a gestiona ceva ce e prea mult.
În carte este un pasaj foarte frumos, care pe mine m-a emoționat: ședința de terapie imaginară cu părinții tăi. A fost terapia ta să incluzi această secvență în carte?
Da, și a fost ceva ce a venit spontan, nu a fost ceva la care să mă fi gândit foarte mult. Știu că descrisesem teoretic dialogul imago și că, la un moment dat, scrisesem acolo că o să revin cu un exemplu mai concret. Nu-mi venise niciun exemplu foarte clar în minte și, stând în fața laptopului, mi-a venit ideea aceasta. Fără să stau să analizez prea mult, am început să scriu și, pe măsură ce scriam, am simțit în corp o ușurare, o eliberare. Poate a fost intuiție, poate a fost sprijin divin.
Vorbești în carte despre sistemul nervos enteric și despre comunicarea de jos în sus. Simplist vorbind, poate ne certăm și pentru că nu am mâncat bine, nu am dormit bine?
Da. Intenția mea cu această parte din carte a fost să aduc o direcție nouă în psihologia și psihoterapia din România, acolo unde exagerăm un pic cu partea cognitivă, cu mintea, cu a înțelege și cu a fi raționali. Oamenii simt, au un corp. De aceea am oferit o parte mare din carte sistemului nervos cardiac, sistemului nervos enteric, pentru că avem acest concept științific: bugetul de energie corporală.
Bugetul propriu de energie corporală îți influențează semnificativ calitatea vieții. Bugetul de energie corporală depinde foarte mult de cât de bine dormi, de cât de sănătos mănânci, de cât de multă mișcare faci, de cum este calitatea relațiilor tale. Evident că în momentul în care tu nu ai dormit suficient de mult, nu te-ai hrănit suficient de bine, bugetul tău de energie corporală scade, iar în conflicte vei fi ca un leu. Și încă o dată, apropo de ce spune biocentrismul, puterea omului e în simțurile sale: avem nevoie să trăim mai mult în corpul nostru și nu în mintea noastră!
Suntem la început de an, ne formulăm încă rezoluții. În materie de inteligență emoțională și relațională, spre ce ar trebui să tindem? Care ar fi acele câteva lucruri de pus pe lista noastră de rezoluții?
Un principiu din terapia relațiilor care e greu de digerat spune: „Să nu cauți partenerul ideal, ci să devii tu partenerul ideal“. Este o chestiune subiectivă și interpretabilă pentru fiecare dintre noi. Dacă unii conștientizează că și-au neglijat partea sexuală a relației, atunci o intenție foarte bună pentru următoarea perioadă ar fi să acorde mai multă importanță zonei sexuale. Dacă cineva simte, observă, realizează, conștientizează, deduce că a ignorat distracția în cuplu și relație, atunci să ofere mai mult spațiu distracției și să se implice în comportamente favorabile distracției.
Asta presupune să te analizezi mai cu atenție pe tine, nu?
Asta presupune să te analizezi pe tine și, în același timp, să ai câteva conversații cu omul de lângă tine, pentru că nu este doar o chestiune care ține de individ, este o chestiune și de diadă.
Pot să te întreb ce rezoluții relaționale ți-ai stabilit tu?
Una dintre intențiile mele pentru acest an este să văd cum pot face ca partenera mea să simtă că o susțin în ceea ce vrea și își propune, fără să permit atât de mult proiecțiilor mele să fie resimțite, proiecții care spun cum ar trebui să fie ea. Eu despre mine aș spune că sunt un om care îi susține pe cei din jur, dar, în același timp, sunt conștient că, adesea, îi susțin pe cei din jur atât timp cât ei vor să facă ceea ce vreau eu. Una dintre intențiile legate de cuplul nostru este să o susțin pe partenera mea în ceea ce vrea ea și este important pentru ea, chiar dacă s-ar putea să fie lucruri nesemnificative pentru mine, dar să devină semnificative și pentru mine, întrucât pentru ea sunt semnificative.
Faci parte dintre psihoterapeuții care se vulnerabilizează mult. Spui lucruri intime din istoria ta și a familiei tale. Vorbeai la lansarea cărții despre relația cu mama ta și despre faptul că lucrați la ea, că încă sunt hopuri.
Într-adevăr, vorbesc și scriu despre relația cu mama din mai multe motive. Asta pentru că, pe de-o parte, Freud ne-a lăsat moștenirea aceasta, nu-i așa?; pe de altă parte, pentru că relația noastră e complexă și, în același timp, este una dintre cele mai sigure relații din viața mea. Și am sentimentul și credința că mama este unul dintre puținii oameni care mă acceptă așa cum sunt. E o parte din mine care-mi spune că sunt un fiu bun, sunt multe alte părți care spun că sunt un fiu care ar putea să mai lucreze la asta. Uitându-mă la parcursul relației noastre, probabil că s-ar fi putut face lucrurile și altfel. Amândoi ne străduim și sunt mândru de faptul că mama face terapie. În relația cu ea, sunt cel mai căpos.
De ce suntem dificili tocmai cu cei mai apropiați? Nu ne-am permite să spunem nimănui altcuiva lucrurile oribile pe care le spunem unui apropiat într-o ceartă.
Cred că acest lucru este mai degrabă legat de faptul că acolo ne permitem, acolo ne dăm voie să fim autentici, în acea formă de autenticitate care este un pic mai urât mirositoare, și pentru că acești oameni ne permit și ei, la rândul lor.
Cred că mai este și explicația aceasta reprezentată de conceptul de iubire necondiționată. Fiecare om își dorește în secret, conștient, inconștient, explicit, implicit, ca cel puțin o persoană, în această lume, să-l accepte și să-l iubească necondiționat. Și pentru mine mama este unul dintre acești oameni!
Când conflictul are sens a fost lansată recent la editura Pagina de Psihologie, împreună cu jurnalul În toate există un sens și cardurile Replici cu sens, toate scrise și create de psihoterapeutul și autorul Gáspár György pentru o viață relațională trăită din plin.
Citește și: