În prima ședință de terapie, obișnuiesc să încurajez cuplurile să împărtășească despre povestea lor de viață: de când sunt împreună, cum s-au cunoscut și ce i-a atras cel mai mult unul la celălalt. Îi rog să verifice între ei și să hotărască cine vrea să înceapă.
După fiecare poveste pe care partenerii o construiesc și o prezintă în urma acestor întrebări, oglindesc toată această poveste, pe rând, după fiecare partener, verificând cu ei dacă „am auzit bine“ ce au povestit și îi întreb dacă „ar mai fi ceva?“. Le povestesc apoi că această repetiție pe care o fac, uneori rezumând ceea ce au povestit ei, se numește „oglindire“ și că vor avea ocazia să exerseze și să învețe, la rândul lor, să oglindească. Le mai spun că oglindirea are un rol important într-un dialog, mai ales pentru că hrănește nevoia de a fi auzit, o nevoie pe care noi toți o avem.
Merg apoi mai departe, îi felicit pe parteneri pentru decizia de a hotărî împreună să înceapă munca la relația lor și îi rog să împărtășească, pe rând, motivul sau motivele pentru care au apelat la un terapeut relațional.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
La primul set de întrebări, de regulă se poate vedea cu ușurință zâmbetul și plăcerea cu care își amintesc partenerii despre emoțiile plăcute pe care le-au trăit în momentele în care s-au cunoscut și ăsta este și unul din motivele pentru care pun acele întrebări. Atunci când povestesc însă despre motivele pentru care au decis să vină la terapie, încep să-și facă simțită prezența emoțiile mai grele și mai puțin plăcute. Pot apărea diverse momente de „activare“ emoțională și partenerii încep să simtă nevoia să pună în scenă secvențe din lupta de putere pe care o poarta acasă, căutând în terapeut un aliat care să fie de partea unuia sau a altuia. Însă terapia imago este centrată pe relație ca agent al transformării, iar terapeutul are rolul de ambasador al relației, care nu ia partea niciunuia dintre parteneri.
„Ciocnirea“ care face trecerea de la monolog la dialog
Aici e și momentul în care se întâmplă ceea ce eu numesc o „ciocnire“ între nevoia partenerilor, de a-și verbaliza frustrările într-un dialog nestructurat, și rolul terapeutului, de a-i îndemna pe parteneri către folosirea unui dialog structurat, în pași clari și predictibili. Și dacă acea ciocnire se întâmplă să nu aibă loc chiar atunci, ea va avea loc mai târziu, în altă ședință, sau uneori se repetă chiar în ședințele următoare. Și nu e o ciocnire care să genereze un conflict, ci, mai degrabă, este o ciocnire care pornește un fel de „dans al cuvintelor“, al căror pași duc ușor-ușor către acest dialog structurat.
Și are sens ca nevoia partenerilor să fie aceea de a-și verbaliza frustrările, însă, de multe ori, felul în care fac asta aduce și negativitate în dialog. Filozofia imago, creată de soții Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, ne spune însă că negativitatea, în toate formele ei (de la critică, rușinare, acuze, învinovățiri, sarcasm și până la simplul gest de a da ochii peste cap), fisurează conexiunea și declanșează anxietatea.
℗PUBLICITATE
Dialogul imago transformă simptomul într-o poartă de scăpare către conectare
Din această perspectivă, problemele care apar în cuplu legate de bani, copii, comunicare, sex, muncă, socri, vacanțe și nu numai, sunt simptome ale problemelor sistemice, iar sursa lor este anxietatea cauzată de rupturile nereparate ale conexiunii. Dacă ne concentrăm pe simptome, le vom amplifica și vom ignora sursa. Tot din acest motiv, ne concentrăm pe proces și nu pe conținut. Ședințele de terapie sunt dialoguri facilitate, acestea fiind partea cea mai importantă din acest proces. Ținând cont de faptul că focusul pe simptome le amplifică, angajarea în dialog transformă simptomul într-o poartă de scăpare spre conectare.
Urmează apoi partea cea mai importantă din prima ședință de terapie: cea în care partenerii vor exersa, poate pentru prima dată, dialogul imago. Și aproape de fiecare dată, dialogul pe care-l propun este „dialogul aprecierilor“. Repoziționăm scaunele, dacă n-am făcut-o deja, astfel încât partenerii să stea față în față, le ofer instrucțiuni clare și simple despre etapele dialogului, îi rog să hotărască împreună cine va fi cel care începe și apoi pornim dialogul.
Apariția speranței în relație
Pe durata acestei prime ședințe și după acest prim dialog, indiferent dacă partenerii au mai fost sau nu implicați în alte tipuri de procese terapeutice, perspectiva începe să se schimbe sau ar trebui să înceapă să se schimbe și, de cele mai multe ori, se întâmplă asta. Iar partenerii încep să simtă din nou speranța care reapare în relația lor, oricât de mică și fragilă ar părea ea.
Bineînțeles că, pe lângă această structură atât de necesară procesului de terapie, imago oferă și multă flexibilitate, la fel de necesară, și astfel o primă ședință de terapie poate arăta mai mult sau mai puțin diferită față de prezentarea făcută aici. Și bineînțeles că fiecare terapeut imago poate aborda în felul propriu și specific această primă ședință de terapie.
În final, scopul acestei prime ședințe și a celor care urmează este de a crea siguranță în spațiul-dintre, pentru ca partenerii să înceapă să iasă ușor-ușor din modul de supraviețuire în care au rămas blocați în perioada „luptei pentru putere“. Munca și efortul pe care partenerii le fac în timpul ședințelor de terapie și între aceste ședințe ajută ca relația lor să evolueze și să se vindece, pentru ca mai apoi să înceapă să prospere și să intre în etapa de iubire adevărată.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
