În viziunea psihoterapeuţilor care lucrează cu relaţiile interumane, familiile fericite sunt clădite pe relaţiile sănătoase dintre părinţi. Atunci când părinţii se confruntă cu perioade de stres relaţional şi interacţiunea dintre aceştia este definită de un dans în care paşii sunt doar de luptă şi atac, această tensiune se revarsă şi asupra relaţiei părinte-copil.
Dincolo de orice îndoială putem afirma cu încredere că tensiunile dintre părinţi sunt nesănătoase pentru copii. Studiile ştiinţifice şi practica clinică ne arată că atunci când părinţii resimt frustrarea şi anxietatea la cote maxime, maniera de disciplinare a copiilor este semnificativ biasată. Cel mai adesea stilul parental devine drastic şi inconsistent. Dar este mai mult decât o chestiune de disciplinare. Blocaţi într-o relaţie nefericită, părinţii, adesea îşi perturbă echilibrul emoţional şi resimt tot mai des dificultăţile de conectare autentică la copii. Deoarece în astfel de situaţii cei mai mulţi dintre adulţi, în cazul nostru părinţii, nu sunt prezenţi emoţional, se produce un „de-cuplaj“ la nivel de creştere şi ghidare educaţională.
un partener care se implică în comportamente de retragere faţă de parteneră adesea va manifesta acelaşi tipar şi în relaţia cu copiii
Nivelul crescut de conflicte din relaţia de cuplu adesea accentuează problemele emoţionale şi comportamentale ale copiilor, inclusiv depresiile şi anxietăţile. Însă, conflictele nu sunt singurul factor de risc pentru copii. Distanţarea emoţională a partenerilor adesea rezidă şi într-o distanţare faţă de copii. Psihologii din cadrul Universităţii Rochester susţin că acest aspect este valabil mai ales în rândul taţilor. Studiile realizate confirmând ipoteza că un partener care se implică în comportamente de retragere faţă de parteneră adesea va manifesta acelaşi tipar şi în relaţia cu copiii.
Relaţiile dintre membrii unei familii funcţionează pe principiile sistemice, fiecare element se află în legătură cu celelalte. Dacă analizăm situaţia în termenii ataşamentului (a conectării emoţionale), atunci când partenerii resimt un ataşament sigur unul faţă de celălalt acestora le vine mai uşor să fie părinţi implicaţi, să asigure un paradis sigur şi o bază de siguranţă pentru copii. Astfel copiii au posibilitatea de a învăţa modele pozitive de relaţionare şi de gestionare a emoţiilor dificile. Un corp semnificativ de studii clinice ne arată că copiii cu ataşament sigur sunt mai fericiţi, mai competenţi din punct de vedere social şi mai rezilienţi în faţa stresului cotidian. Astfel, ideea conform căreia cel mai bun lucru pe care un părinte îl poate face pentru copii este să relaţioneze pozitiv cu celălalt părinte nu este doar un enunţ sentimental, ci un fapt ştiinţific.
Deseori rezolvarea conflictelor de relaţionare dintre părinţi duce la reducerea problemelor emoţionale ale copiilor. Mult timp terapeuţii căutau cauza problemei în surse nepotrivite. În zilele noastre, ştim cu mare convingere că relaţiile noastre pot fi o bogată sursă atât pentru satisfacţii cât şi pentru disconfort şi stres. Spre exemplu, dacă mamele cu dificultăţi de anxietate şi ataşament au parteneri care îşi exprimă grija şi conectarea emoţională, relaţia acestora de cuplu are funcţie de vindecare şi determină o mai bună relaţionare și în diada mamă-copil. Cu alte cuvinte, atunci când iubirea este exprimată în cuplu, sprijinul reciproc creşte.
Mai mult decât atât, se pare că atunci când părinţii au o relaţie sănătoasă de cuplu, nu doar relaţia acestora cu copiii se îmbunătăţeşte, dar aceasta este un predictor pentru o relaţionare dezirabilă şi cu viitorii parteneri ai copiilor.
În concluzie relaţiile satisfăcătoare dintre parteneri sunt mai mult decât preferinţe personale, acestea sunt şi surse de satisfacţii sociale. Relaţionările pozitive în cuplu, duc la relaţionări pozitive în familie, iar relaţiile pozitive din familie încurajează interacţiunile pozitive în societate.